ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 543/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2048 din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea principală introdusă de reclamanții A.P.A., A.G.V., A.W.R. M.C., B. F.V., B.M.V.M., B.M.M., B.I.P.A., B.C.C., B.F.M.N., B.G.L., B.G.F., B.D.Ș.C., B.I.S., B. A.G.G., B.F.E., C.M.A., C.F.G., C.I.M., C.I.A.M., C.A.M., C.P.V., C. P.I., A.D.N.C., D.D.M., D.D.J.

D.M.S., E.A.A.I., E.I.G.N., C.I.E., G.L.M.A., G.S.L.F., G.C.D.L., G.N.M., G.S.M.A., H.V.A.E., I.S.I., I.P.A.D., I.V.A.A., I.P.A.S., I.T.A.M., I.G.A., M.I.M.C., M.R.T., M.E.D.I., M.I.M., M. D.D.C., M.C.C., M.A.C., M.N.G., M.A.I.M., M.N.D.E., M.M.M.M., N.C.G., N.M.F., N.G.D.C., N.A., O.I.C., P.T.M., P.M.D.M.O., P.T.G.M., P.C.N., P.C.F., P.C.M., P.I.C., P.F.M., P.G.V., P.G.M., P.I.P., P.I.A.M., P.N.F., R.V.D., R.S.C.R., R.D.C.L.C., R.S.A., S.C.M.A., S.P.R., S.A.G., S.G.G., S.I.M.G., S.V.A., S.V.L.C., S.H.O.E., Ș.I.V., T.E.S., T.P.P., T.D.F., T.C.L., T.G.M.G., U.C.M., U.I.M., V.L.A.A.V., V.A.I.C., V.C.A., V.I.I.G., V.A.M., P.N.S. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de M.A.M. și S.D.

Iulia împotriva pârâților M.I.R.A. și M.E.F. Pe cale de consecință a fost obligat primul pârât să plătească reclamanților și intervenientelor în interes propriu drepturile bănești cuvenite cu titlu de primă de concedii pe perioada 2001 - 2006, în cuantum actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective a sumelor de bani. De asemenea, a respins acțiunea principală și cererea de intervenție formulată împotriva M.E.F. ca efect al constatării că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă. În sfârșit, instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții M.I.R.A. ca neîntemeiată.

Curtea de apel a reținut că dreptul reclamanților și a celor două interveniente în interes propriu la plata primei de concediu își are temeiul în dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici și că cuantumul primei de concediu este egal cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, urmând a fi impozitată separat. Din punctul de vedere al tehnicii legislative, este vorba de o suspendare a aplicării unei norme juridice, respectiv a prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 care, coroborate cu dispozițiile art. 64 din Legea nr. 24/2000, conduc la concluzia că dreptul reclamanților și intervenientelor este în ființă și poate fi exercitat pe calea acțiunii în justiție.

Referitor la M.E.F., instanța a stabilit că nu are legitimare procesuală pasivă în litigiul de față, devreme ce această autoritate publică centrală nu este parte în raportul juridic dedus judecății și nici nu-i incumbă obligația de plată a drepturilor salariale pretinse de funcționarii publici reclamanți și intervenienți. În fine, s-a apreciat că cererea de chemare în garanție a aceluiași minister nu poate fi admisă, deoarece pârâtul M.I.R.A. dispune de mijloace legale (dispozițiile Legii nr. 500/2002 și cele cuprinse în H.G. nr. 208/2005) pentru a cere M.E.F., ca gestionar al bugetului de stat, rectificarea acestuia, în sensul alocării fondurilor bănești necesare primelor de concediu recunoscute funcționarilor publici.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul M.I.R.A. Recurentul a susținut, în esență, că hotărârea primei instanțe este vădit nelegală, deoarece aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. (2) al Legii nr. 188/1999 a fost suspendată prin acte normative succesive, în perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2006. Prin urmare, stabilirea în sarcina sa a obligației de plată a sumelor de bani reprezentând prima de concediu s-a făcut cu încălcarea evidentă a unor prevederi imperative conținute în legile bugetare anuale. Pe de altă parte, faptul că raporturile dintre reclamanți, intervenienți și M.E.F. nu sunt raporturi de drept al muncii nu poate să determine inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție pentru că, odată investită cu judecarea acțiunii principale, instanța sesizată își prorogă competența și în privința cererilor incidentale, conform art. 17 C. proc.

civ. În opinia recurentului, prin admiterea cererii de chemare în garanție, instanța de fond nu ar fi făcut decât să faciliteze executarea obligației de plată evitându-se astfel, ca demersurile necesare pentru obținerea sumelor de bani necesare, să rămână fără rezultat. Recursul este fondat. Reclamanții și intervenientele din litigiul de față au calitatea de funcționari publici, ocupând în cadrul M.I.R.A. – direcția generală de management resurse umane, funcțiile menționate în adeverințele anexate la filele nr. 142 – 239 ale dosarului. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată,ei sunt îndreptățiți la plata primei de concediu, al cărui cuantum este egal cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu și se impozitează separat.

Cu toate acestea începând cu anul 2001 și până în prezent funcționarii publici nu au beneficiat de dreptul respectiv, deoarece prin dispoziții cuprinse în alte acte normative (O.U.G. nr. 33/2001 și legile bugetare anuale care s-au succedat), s-a prevăzut suspendarea plății primei de concediu. Dar, așa cum corect s-a reținut în sentință, măsura suspendării plății primei de concediu, prevăzută de legea organică mai sus menționată, nu conduce la stingerea dreptului, ci are ca efect imposibilitatea realizării lui efective în perioada de suspendare a exercițiului dreptului. Suspendarea dreptului nu poate constitui o măsură cu caracter permanent pentru că în acest caz s-ar ajunge la înlăturarea dreptului însuși, situație inadmisibilă și incompatibilă cu exigențele unui stat de drept.

Cu alte cuvinte, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, prin care s-a stabilit dreptul funcționarilor publici la acordarea primei de concediu, au existat pe întreaga perioadă cuprinsă între anul 2001 și anul 2006, iar actele normative de suspendare nu pot înlătura sau pune în discuție existența a însuși dreptului, ci doar amânarea realizării lui. Admițând așadar, în parte acțiunea principală și cererea de intervenție, cu consecința obligării pârâtului M.I.R.A. la plata primelor de vacanță cuvenite reclamanților și intervenienților nominalizați în dispozitivul hotărârii, pe perioada 2001-2006, în cuantumul actualizat cu indicele de inflație de la data plății, curtea de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

O concluzie similară se impune în privința măsurilor luate de instanță față de M.E.F. Cum deja s-a arătat, reclamanții (mai puțin P.I.L.F.), îndeplinesc diferite funcții publice într-o structură organizatorică și funcțională a M.I.R.A. M.E.F. nu este parte în raporturile de serviciu care s-au născut între funcționarii publici și pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, neavând deci, calitate procesuală pasivă și neputând fi ținut la plata sumelor de bani solicitate cu titlu de primă de concediu . Pentru aceleași considerente și având în vedere calitatea de ordonator de credite al M.I.R.A. care dispune de mijloace legale pentru a obține alocarea resurselor financiare bugetare necesare pentru plata drepturilor bănești datorate funcționarilor publici, fără temei se susține în recurs că cererea de chemare în garanție a M.E.F.

trebuia admisă. Ținând seama de considerentele expuse în cele ce preced și de inexistența în cauză a unor motive de casare, de ordine publică care potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ. pot fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.I.R.A. împotriva sentinței civile nr. 2048 din 10 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 februarie 2009.