ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 543/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 543/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2048 din 10
septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios
administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea principală introdusă de
reclamanții A.P.A.,
A.G.V., A.W.R. M.C., B.
F.V.,
B.M.V.M., B.M.M., B.I.P.A., B.C.C., B.F.M.N., B.G.L., B.G.F., B.D.Ș.C., B.I.S.,
B.
A.G.G., B.F.E., C.M.A.,
C.F.G., C.I.M.,
C.I.A.M., C.A.M., C.P.V., C.
P.I., A.D.N.C.,
D.D.M.,
D.D.J. D.M.S., E.A.A.I., E.I.G.N., C.I.E., G.L.M.A., G.S.L.F., G.C.D.L.,
G.N.M., G.S.M.A., H.V.A.E., I.S.I., I.P.A.D., I.V.A.A., I.P.A.S., I.T.A.M., I.G.A.,
M.I.M.C., M.R.T.,
M.E.D.I., M.I.M., M.
D.D.C.,
M.C.C., M.A.C., M.N.G., M.A.I.M., M.N.D.E., M.M.M.M., N.C.G., N.M.F., N.G.D.C.,
N.A., O.I.C., P.T.M., P.M.D.M.O., P.T.G.M., P.C.N., P.C.F., P.C.M., P.I.C., P.F.M.,
P.G.V., P.G.M., P.I.P., P.I.A.M., P.N.F., R.V.D., R.S.C.R., R.D.C.L.C., R.S.A.,
S.C.M.A., S.P.R., S.A.G., S.G.G., S.I.M.G., S.V.A., S.V.L.C., S.H.O.E., Ș.I.V.,
T.E.S., T.P.P., T.D.F., T.C.L., T.G.M.G., U.C.M., U.I.M., V.L.A.A.V., V.A.I.C.,
V.C.A., V.I.I.G., V.A.M., P.N.S. și cererea de intervenție în interes propriu
formulată de M.A.M. și S.D. Iulia împotriva pârâților M.I.R.A. și M.E.F.
Pe cale de consecință a fost
obligat primul pârât să plătească reclamanților și intervenientelor în interes
propriu drepturile bănești cuvenite cu titlu de primă de concedii pe perioada
2001 - 2006, în cuantum actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței
și până la data plății efective a sumelor de bani.
De asemenea, a respins
acțiunea principală și cererea de intervenție formulată împotriva M.E.F. ca
efect al constatării că această autoritate publică nu are calitate procesuală
pasivă.
În sfârșit, instanța de fond
a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții M.I.R.A. ca
neîntemeiată.
Curtea de apel a reținut că
dreptul reclamanților și a celor două interveniente în interes propriu la plata
primei de concediu își are temeiul în dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr.
188/1999, privind Statutul funcționarilor publici și că cuantumul primei de
concediu este egal cu salariul de bază din luna anterioară plecării în
concediu, urmând a fi impozitată separat.
Din punctul de vedere al
tehnicii legislative, este vorba de o suspendare a aplicării unei norme
juridice, respectiv a prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999
care, coroborate cu dispozițiile art. 64 din Legea nr. 24/2000, conduc la
concluzia că dreptul reclamanților și intervenientelor este în ființă și poate
fi exercitat pe calea acțiunii în justiție.
Referitor la M.E.F.,
instanța a stabilit că nu are legitimare procesuală pasivă în litigiul de față,
devreme ce această autoritate publică centrală nu este parte în raportul
juridic dedus judecății și nici nu-i incumbă obligația de plată a drepturilor
salariale pretinse de funcționarii publici reclamanți și intervenienți.
În fine, s-a apreciat că
cererea de chemare în garanție a aceluiași minister nu poate fi admisă,
deoarece pârâtul M.I.R.A. dispune de mijloace legale (dispozițiile Legii nr. 500/2002
și cele cuprinse în H.G. nr. 208/2005) pentru a cere M.E.F., ca gestionar al
bugetului de stat, rectificarea acestuia, în sensul alocării fondurilor bănești
necesare primelor de concediu recunoscute funcționarilor publici.
Împotriva sentinței a
declarat recurs pârâtul M.I.R.A.
Recurentul a susținut, în
esență, că hotărârea primei instanțe este vădit nelegală, deoarece aplicarea
dispozițiilor art. 34 alin. (2) al Legii nr. 188/1999 a fost suspendată prin
acte normative succesive, în perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2006.
Prin urmare, stabilirea în
sarcina sa a obligației de plată a sumelor de bani reprezentând prima de
concediu s-a făcut cu încălcarea evidentă a unor prevederi imperative conținute
în legile bugetare anuale.
Pe de altă parte, faptul că
raporturile dintre reclamanți, intervenienți și M.E.F. nu sunt raporturi de
drept al muncii nu poate să determine inadmisibilitatea cererii de chemare în
garanție pentru că, odată investită cu judecarea acțiunii principale, instanța
sesizată își prorogă competența și în privința cererilor incidentale, conform art.
17 C. proc. civ.
În opinia recurentului, prin
admiterea cererii de chemare în garanție, instanța de fond nu ar fi făcut decât
să faciliteze executarea obligației de plată evitându-se astfel, ca demersurile
necesare pentru obținerea sumelor de bani necesare, să rămână fără rezultat.
Recursul este fondat.
Reclamanții și
intervenientele din litigiul de față au calitatea de funcționari publici,
ocupând în cadrul M.I.R.A. – direcția generală de management resurse umane,
funcțiile menționate în adeverințele anexate la filele nr. 142 – 239 ale
dosarului.
Potrivit art. 34 alin. (2)
din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată,ei
sunt îndreptățiți la plata primei de concediu, al cărui cuantum este egal cu
salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu și se impozitează
separat.
Cu toate acestea începând cu
anul 2001 și până în prezent funcționarii publici nu au beneficiat de dreptul
respectiv, deoarece prin dispoziții cuprinse în alte acte normative (O.U.G. nr.
33/2001 și legile bugetare anuale care s-au succedat), s-a prevăzut suspendarea
plății primei de concediu.
Dar, așa cum corect s-a
reținut în sentință, măsura suspendării plății primei de concediu, prevăzută de
legea organică mai sus menționată, nu conduce la stingerea dreptului, ci are ca
efect imposibilitatea realizării lui efective în perioada de suspendare a
exercițiului dreptului.
Suspendarea dreptului nu
poate constitui o măsură cu caracter permanent pentru că în acest caz s-ar
ajunge la înlăturarea dreptului însuși, situație inadmisibilă și incompatibilă
cu exigențele unui stat de drept.
Cu alte cuvinte,
dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, prin care
s-a stabilit dreptul funcționarilor publici la acordarea primei de concediu, au
existat pe întreaga perioadă cuprinsă între anul 2001 și anul 2006, iar actele
normative de suspendare nu pot înlătura sau pune în discuție existența a însuși
dreptului, ci doar amânarea realizării lui.
Admițând așadar, în parte
acțiunea principală și cererea de intervenție, cu consecința obligării
pârâtului M.I.R.A. la plata primelor de vacanță cuvenite reclamanților și
intervenienților nominalizați în dispozitivul hotărârii, pe perioada 2001-2006,
în cuantumul actualizat cu indicele de inflație de la data plății, curtea de
apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.
O concluzie similară se
impune în privința măsurilor luate de instanță față de M.E.F.
Cum deja s-a arătat,
reclamanții (mai puțin P.I.L.F.), îndeplinesc diferite funcții publice într-o
structură organizatorică și funcțională a M.I.R.A.
M.E.F. nu este parte în
raporturile de serviciu care s-au născut între funcționarii publici și pârâtul
Ministerul Internelor și Reformei Administrative, neavând deci, calitate
procesuală pasivă și neputând fi ținut la plata sumelor de bani solicitate cu
titlu de primă de concediu .
Pentru aceleași considerente
și având în vedere calitatea de ordonator de credite al M.I.R.A. care dispune
de mijloace legale pentru a obține alocarea resurselor financiare bugetare
necesare pentru plata drepturilor bănești datorate funcționarilor publici, fără
temei se susține în recurs că cererea de chemare în garanție a M.E.F. trebuia
admisă.
Ținând seama de
considerentele expuse în cele ce preced și de inexistența în cauză a unor
motive de casare, de ordine publică care potrivit art. 306 alin. (2) C. proc.
civ. pot fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.I.R.A. împotriva sentinței
civile nr. 2048 din 10 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a
VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință
publică, astăzi 3 februarie 2009.