ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 312/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 888 din 19 iunie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondată contestația formulată de R.R. în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, C.N.C.F. C.F.R .SA împotriva deciziei nr. 1/1776 din 16 martie 2007, prin care i s-a respins notificarea nr. 238/E din 28 noiembrie 2005. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 238 din 28 noiembrie 2005 contestatoarea a solicitat restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent aferente terenului în suprafață de 661 mp și a construcției aflată pe acesta, din Municipiul Târgu Jiu.

Prin decizia nr. 1/1776 din 16 martie 2007, notificarea formulată de contestatoare a fost respinsă, deoarece aceasta nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare. Tribunalul București sesizat cu contestația formulată de R.R. a reținut că termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2007 și O.U.G. nr. 145/2001, și care a expirat la 14 februarie 2002 este un termen de decădere și că dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu au instituit un nou termen pentru depunerea notificării și valorificarea pe această cale a drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 335 din 24 aprilie 2008 a respins ca nefondat apelul contestatoarei R.R.

cu aceleași argumente ca acelea ale instanței de fond, precizând totodată că în cauză apelanta nu a formulat o cerere de repunere în termen, în temeiul art. 103 C. proc. civ. ci a considerat că Legea nr. 247/2005 a instituit un nou termen pentru depunerea notificării. Curtea de Apel a respins și motivul de apel prin care contestatoarea susținea că în mod greșit i-a fost respinsă acțiunea sa ca neîntemeiată față de faptul că în motivarea sentinței Tribunalul nu a analizat problemele ce țin de fondul cauzei, ci numai excepția de tardivitate a formulării notificării.

S-a motivat prin aceea că respingerea ca tardivă a contestației putea fi pronunțată numai în cazul în care calea de atac a deciziei nr. 1/1776/2007 ar fi fost formulată cu nerespectarea termenului legal nu și atunci când contestația este formulată în termen, iar tardivitatea vizează depășirea termenului legal pentru sesizarea unității deținătoare cu notificare – și care formează obiect de analiză a modului în care a fost respinsă notificarea prin decizia atacată, pronunțându-se o soluție în consecință. Împotriva deciziei a declarat recurs R.R., invocând nulitățile încadrate în dispozițiunile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 22 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare.

În motivarea recursului, se afirmă că Legea nr. 247/2005 ca lege ce completează toate legile proprietății și având capitole distincte, titlul IV pentru completarea Legii nr. 18/1991 și titlul VI pentru completarea Legii nr. 169/1997, realizează o repunere în termen a foștilor proprietari pentru a solicita reconstituirea dreptului de proprietate pentru imobilele, terenuri agricole, precum și cu vegetație forestieră, astfel că titlul I din aceeași Lege nr. 247/2005 pentru completarea Legii nr. 10/2001 nu putea crea un regim discriminatoriu pentru imobilele construcții și terenuri intravilane, pentru revendicarea acestora. Calificarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 ca termen de decădere este potrivnică regimului drepturilor reale, care fiind imprescriptibile, nu li se poate opune decât prescripția neviciată de violență.

În cel de al doilea motiv de recurs se susține că respingerea acțiunii trebuia făcută cu o altă motivare și nu ca „neîntemeiată” – deoarece se obstrucționează pentru totdeauna contestatoarei calea valorificării dreptului său, în temeiul unei eventuale și posibile reglementări, și a beneficiului unui drept impresctiptibil. Recursul este nefondat. Prin decizia nr. 1/1776 din 16 martie 2007, notificarea contestatoarei R.R. a fost respinsă, deoarece nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare, termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2001. Corect prin sentința nr. 888 din 19 iunie 2007 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a cărui soluție a fost confirmată prin decizia nr. 335 din 24 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a, s-a reținut ca termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost prelungit succesiv, până la 14 februarie 2007 este un termen de decădere, care atrage pierderea dreptului de a mai solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. O atare calificare a termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este făcută și de art. 22 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Dispozițiunile Legii nr. 247/2001 nu a instituit un nou termen pentru depunerea notificării prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și nici o repunere în termen a acelora care nu și-au valorificat drepturile în termenul și în temeiul Legii nr. 10/2001. O atare calificare a termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 are în vedere eficientizarea legii și promovarea unui climat de securitate juridică în domeniul proprietății imobiliare. Instituind cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate și limitării rezonabile în valorificarea acestui drept garantat constituțional, legiuitorul nu vine în coliziune cu interesele generale și cele particulare legitime ale subiecților de drept.

Referirea pe care recurenta o face la capitolele IV și VI din Legea nr. 247/2005 care ar realiza o repunere în termenul de valorificare a dreptului de proprietate în privința terenurilor agricole, precum și cu vegetație forestieră nu are relevanță în cauză, și nu motivează extinderea prin asimilare a acestor efecte și în privința valorificării dreptului de proprietate imobiliară reglementat de Legea nr. 10/2001.

Dincolo de rațiunea legii care trebuie conservată în lipsa unei modificări exprese a termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în titlul I al Legii nr. 247/2005 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, extinderea sub aspectul termenului de valorificare a dreptului de proprietate a efectelor capitolelor IV și VI din Legea nr. 247/2005 la imobilele ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, în temeiul unui tratament nediscriminatoriu nu se justifică – de vreme ce reglementările de referință se referă la situații diferite, respectiv la drepturi reale imobiliare cu regimuri diferite sub aspectul modului de valorificare. Nefondată este și critica privitoare la respingerea acțiunii ca nefondată și nu ca tardivă.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, respingerea ca tardivă a contestației putea fi pronunțată numai în situația în care contestația însăși ar fi fost tardivă, în raport cu termenul legal de atacare a deciziei administrative nu și atunci când aceasta fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța este chemată să analizeze pe fond modul în care a fost respinsă notificarea prin decizia atacată și să pronunțe o soluție în consecință. Constatând așadar că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, că niciuna din criticile formulate în prezentul recurs nu sunt întemeiate, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a face în cauză aplicarea dispozițiunilor art. 312 C. proc.

civ. respingând în consecință prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.R. împotriva deciziei nr. 335 din 24 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2009 .