ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 312/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 312/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr. 888 din 19
iunie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondată
contestația formulată de R.R. în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor,
Construcțiilor și Turismului, C.N.C.F. C.F.R .SA împotriva deciziei nr. 1/1776
din 16 martie 2007, prin care i s-a respins notificarea nr. 238/E din 28
noiembrie 2005.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a
reținut că prin notificarea nr. 238 din 28 noiembrie 2005 contestatoarea a
solicitat restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii prin
echivalent aferente terenului în suprafață de 661 mp și a construcției aflată
pe acesta, din Municipiul Târgu Jiu.
Prin decizia nr. 1/1776 din 16
martie 2007, notificarea formulată de contestatoare a fost respinsă, deoarece
aceasta nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001
republicată cu modificările și completările ulterioare.
Tribunalul București sesizat cu
contestația formulată de R.R. a reținut că termenul de 6 luni prevăzut de art.
22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2007
și O.U.G. nr. 145/2001, și care a expirat la 14 februarie 2002 este un termen
de decădere și că dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu au instituit un nou termen
pentru depunerea notificării și valorificarea pe această cale a drepturilor
prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel București, secția a
IV-a civilă, prin decizia nr. 335 din 24 aprilie 2008 a respins ca nefondat
apelul contestatoarei R.R. cu aceleași argumente ca acelea ale instanței de
fond, precizând totodată că în cauză apelanta nu a formulat o cerere de
repunere în termen, în temeiul art. 103 C. proc. civ. ci a considerat că Legea
nr. 247/2005 a instituit un nou termen pentru depunerea notificării.
Curtea de Apel a respins și motivul
de apel prin care contestatoarea susținea că în mod greșit i-a fost respinsă
acțiunea sa ca neîntemeiată față de faptul că în motivarea sentinței Tribunalul
nu a analizat problemele ce țin de fondul cauzei, ci numai excepția de
tardivitate a formulării notificării.
S-a motivat prin aceea că
respingerea ca tardivă a contestației putea fi pronunțată numai în cazul în
care calea de atac a deciziei nr. 1/1776/2007 ar fi fost formulată cu
nerespectarea termenului legal nu și atunci când contestația este formulată în
termen, iar tardivitatea vizează depășirea termenului legal pentru sesizarea
unității deținătoare cu notificare – și care formează obiect de analiză a
modului în care a fost respinsă notificarea prin decizia atacată, pronunțându-se
o soluție în consecință.
Împotriva deciziei a declarat recurs
R.R., invocând nulitățile încadrate în dispozițiunile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. cu referire la art. 22 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare.
În motivarea recursului, se afirmă
că Legea nr. 247/2005 ca lege ce completează toate legile proprietății și având
capitole distincte, titlul IV pentru completarea Legii nr. 18/1991 și titlul VI
pentru completarea Legii nr. 169/1997, realizează o repunere în termen a
foștilor proprietari pentru a solicita reconstituirea dreptului de proprietate
pentru imobilele, terenuri agricole, precum și cu vegetație forestieră, astfel
că titlul I din aceeași Lege nr. 247/2005 pentru completarea Legii nr. 10/2001
nu putea crea un regim discriminatoriu pentru imobilele construcții și terenuri
intravilane, pentru revendicarea acestora. Calificarea termenului prevăzut de
art. 22 din Legea nr. 10/2001 ca termen de decădere este potrivnică regimului
drepturilor reale, care fiind imprescriptibile, nu li se poate opune decât
prescripția neviciată de violență.
În cel de al doilea motiv de recurs
se susține că respingerea acțiunii trebuia făcută cu o altă motivare și nu ca
„neîntemeiată” – deoarece se obstrucționează pentru totdeauna contestatoarei
calea valorificării dreptului său, în temeiul unei eventuale și posibile
reglementări, și a beneficiului unui drept impresctiptibil.
Recursul este nefondat.
Prin decizia nr. 1/1776 din 16
martie 2007, notificarea contestatoarei R.R. a fost respinsă, deoarece nu a
fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată
cu modificările și completările ulterioare, termen prelungit succesiv prin O.U.G.
nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2001. Corect
prin sentința nr. 888 din 19 iunie 2007 Tribunalul București, secția a III-a
civilă, a cărui soluție a fost confirmată prin decizia nr. 335 din 24 aprilie
2008 a Curții de Apel București, secția a III-a, s-a reținut ca termenul
prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost prelungit succesiv,
până la 14 februarie 2007 este un termen de decădere, care atrage pierderea
dreptului de a mai solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. O
atare calificare a termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este
făcută și de art. 22 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a Legii nr.
10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Dispozițiunile Legii nr. 247/2001 nu
a instituit un nou termen pentru depunerea notificării prevăzută de art. 22 din
Legea nr. 10/2001 și nici o repunere în termen a acelora care nu și-au
valorificat drepturile în termenul și în temeiul Legii nr. 10/2001.
O atare calificare a termenului
prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 are în vedere eficientizarea legii și
promovarea unui climat de securitate juridică în domeniul proprietății
imobiliare.
Instituind cadrul juridic pentru
exercitarea dreptului de proprietate și limitării rezonabile în valorificarea
acestui drept garantat constituțional, legiuitorul nu vine în coliziune cu
interesele generale și cele particulare legitime ale subiecților de drept.
Referirea pe care recurenta o face
la capitolele IV și VI din Legea nr. 247/2005 care ar realiza o repunere în
termenul de valorificare a dreptului de proprietate în privința terenurilor
agricole, precum și cu vegetație forestieră nu are relevanță în cauză, și nu
motivează extinderea prin asimilare a acestor efecte și în privința
valorificării dreptului de proprietate imobiliară reglementat de Legea nr.
10/2001. Dincolo de rațiunea legii care trebuie conservată în lipsa unei
modificări exprese a termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în
titlul I al Legii nr. 247/2005 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001,
extinderea sub aspectul termenului de valorificare a dreptului de proprietate a
efectelor capitolelor IV și VI din Legea nr. 247/2005 la imobilele ce cad sub
incidența Legii nr. 10/2001, în temeiul unui tratament nediscriminatoriu nu se justifică
– de vreme ce reglementările de referință se referă la situații diferite,
respectiv la drepturi reale imobiliare cu regimuri diferite sub aspectul
modului de valorificare.
Nefondată este și critica privitoare
la respingerea acțiunii ca nefondată și nu ca tardivă.
Așa cum corect a reținut instanța de
apel, respingerea ca tardivă a contestației putea fi pronunțată numai în
situația în care contestația însăși ar fi fost tardivă, în raport cu termenul
legal de atacare a deciziei administrative nu și atunci când aceasta fiind
formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr.
10/2001, instanța este chemată să analizeze pe fond modul în care a fost
respinsă notificarea prin decizia atacată și să pronunțe o soluție în
consecință.
Constatând așadar că instanța de apel
a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, că niciuna din criticile
formulate în prezentul recurs nu sunt întemeiate, Înalta Curte de Casație și
Justiție urmează a face în cauză aplicarea dispozițiunilor art. 312 C. proc.
civ. respingând în consecință prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamanta R.R. împotriva deciziei nr. 335 din 24 aprilie 2008 a
Curții de Apel București, secția a IV – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
21 ianuarie 2009
.