ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3207/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

12 mai 2005, reclamantul C.C.I.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului anularea Ordinului nr.

560 din 18 aprilie 2005 emis de pârât prin care i-a fost respinsă notificarea

privind restituirea în natură a suprafeței de 18.000 mp teren liber situat în

incinta portului Constanța, zona Poarta nr. 6 și restituirea în natură a

terenului menționat sau măsuri reparatorii prin echivalent.

În motivarea cererii, reclamantul a

susținut că este fiul proprietarului imobilului, C.B., parte din terenul ce a

aparținut acestuia fiind încorporată în intravilanul orașului Constanța, restul

terenului ce constituie obiectul prezentului litigiu, fiind inclus în lipsa

oricărui act de preluare în perimetrul portului Constanța zona poarta nr. 6, și

constituind, de la momentul apariției legii de reparații și până în prezent,

teren liber, ce nu este ocupat de nici o instalație sau construcție specifică

portului.

Ca urmare, s-a considerat

îndreptățit în soluționarea cererii sale în sensul celor solicitate.

Prin sentința civilă nr. 1173 din 25

octombrie 2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte

cererea reclamantului și a anulat actul administrativ atacat.

A fost obligat pârâtul să facă

reclamantului ofertă de restituire prin echivalent în condițiile art. 24 din

Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 26 din lege) și a fost respinsă cererea

reclamantului de obligare a pârâtului să emită un ordin de restituire a terenului

în natură.

Prima instanță a reținut, în esență,

că terenul solicitat a fost proprietatea antecesorului reclamantului și că nu a

ieșit din patrimoniul acestuia în mod legal, sens în care s-a arătat că pârâta

nu a putut prezenta în justificarea caracterului legitim a preluării un act de

preluare legală sau de înstrăinare benevolă, motiv pentru care s-a conchis în

sensul caracterului abuziv al preluării.

S-au constatat ca fiind neîntemeiate

susținerile reclamantului privind aptitudinea bunului de a fi restituit în

natură, întrucât probele administrate în cauză au relevat că acesta este ocupat

de construcții și are diverse afectațiuni ce îl fac impropriu restituirii, iar

terenul, obiect al litigiului, este situat în incinta portului Constanța, fiind

exceptat, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 18/1991 de la

restituirea către particulari.

S-a reținut însă, raportat la

considerentele expuse, incidența art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată, a

căror aplicare s-a făcut în cauză, cererea dedusă judecății fiind admisă.

Dispozițiile acestei hotărâri au

fost confirmate prin decizia nr. 371 A din 5 iunie 2007 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, urmare a respingerii ambelor apeluri

declarate împotriva sa.

S-a reținut ca dovedită atât calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită, cât și deposedarea abuzivă a autorului

său de către stat, elemente ce fac aplicabile cauzei prevederile legii speciale

de reparații.

Instanța de apel nu a fost de acord

cu cererea reclamantului, astfel cum a fost precizată în apel, de restituire în

natură a suprafeței de 4000 mp, astfel cum a fost diminuată în apel, întrucât

aceasta este cuprinsă în planul instituțional al CM Administrația Porturilor

Maritime SA Constanța pentru amenajarea Porții nr. 6 a Portului Constanța și

inclus în raza portului, fiind necesar unei bune utilizări a investițiilor deja

existente și aflat în apropierea căilor ferate, a zonelor de siguranță,

situație ce, de asemenea, nu face posibilă restituirea sa în natură.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamantul și pârâtul Ministerul Transporturilor, criticând-o

pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului său,

reclamantul a învederat că refuzul instanțelor de judecată de a-i restitui

parțial în natură terenul rămas liber, contravine dispozițiilor imperative ale

art. 21 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, care instituie indisponibilizarea

imobilelor ce fac obiectul legii.

Împrejurarea că suprafața de 4000 mp

solicitată face parte dintr-un eventual plan investițional al Companiei

Administrației Porturilor Constanța, aspect ce nici nu a fost dovedit, nu

constituie un impediment legal de respingere a cererii sale de restituire în

natură a acestui teren. Eventualele proiecte întocmite cu referire la terenul

menționat sunt lipsite de finalitate, întrucât pentru acest teren operează,

potrivit dispozițiilor legale invocate, o indisponibilizare de drept.

Sunt, de asemenea, greșite

considerentele și, implicit, hotărârea pronunțată în temeiul acestora, privind

dificultățile pe care le-ar avea de suportat reclamantul în cazul restituirii

bunului în natură, cât privește exercitarea dreptului de proprietate sub toate

aspectele sale și care, dat fiind poziționarea bunului, ar suferi inevitabil

anumite limitări, ceea ce ar determina și inutilitatea, lipsa de interes în

formularea cererii, considerente ce sunt contrare prevederilor art. 480 C.

proc. civ. și care, de asemenea, determină nelegalitatea hotărârii atacate.

În recursul său, pârâtul Ministerul

Transporturilor a negat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită sub

cele două aspecte reglementate de lege, justificat pe anumite înscrisuri depuse

în probațiune și care sunt enumerate în recurs și din care ar reieși că, în

realitate, imobilul ar fi fost înstrăinat de antecesorul reclamantului,

situație ce determină inaplicabilitatea în speță a legii de reparații.

Recursurile nu sunt fondate.

Cu actele de proprietate depuse în

probațiune, contract de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 1709/1932 și planul

„Parcelarea B., lotul mare nr. 30” aprobată de fosta prefectură a județului

Constanța în anul 1898 ca și din documentația topografică anexată cererii

introductive, rezultă indubitabil că antecesorul reclamantului a fost

proprietarul unui teren în suprafața de 24.188 mp, care se află în incinta

portului Zona Poarta 6, fiind ocupat în prezent de căi acces, canal conducte,

cale ferate uzinală, taluz, colină poartă și teren liber de construcții.

Prin urmare, reclamantul, în

calitate de moștenitorul al proprietarului, a făcut atât dovada dreptului de

proprietate invocat, cât și a deținerii acestuia de pârât prin una dintre

unitățile aflate în subordinea sa.

În lipsa prezentării unor acte

valide de dobândire a bunului (titlu valabil în modalitățile reglementate de

legea civilă) pârâtul nu poate invoca și susține neîndeplinirea de către

reclamant a cerinței preluării abuzive a bunului. În accepțiunea legii

speciale, împrejurarea că bunul se găsește în patrimoniul statului constituie o

prezumție relativă de preluare abuzivă, (cap. I - principii de soluționare a

notificării prevăzute de Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007), prezumție ce nu a fost răsturnată în

speță, sarcină ce îi revenea părții ce o contestă în conformitate cu regula

invocată în motivele proprii de recurs și reglementată de art. 1169 C. civ.

Sunt nefondate și criticile

reclamantului întrucât, deși teoretic motivul privind nelegalitatea hotărârii

determinat de greșita aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 este întemeiat, considerațiunile dezvoltate în susținerea sa fiind

conform prescripțiilor legii, în concret, prevederile analizate nu își găsesc

aplicabilitatea în speță.

Aceasta pentru că la momentul

apariției legii de reparație, bunul avea aceeași destinație ca și la data

sesizării instanței și se găsea în incinta portului Constanța, aplicându-i-se

regimul juridic specific reglementat de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul acesteia.

Prin urmare, în speță nu poate fi

invocată sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale menționate și care

privește operațiuni de transmitere și de schimbare a destinației bunurilor,

obiect de reglementare a legii, intervenite după momentul apariției sale și

„până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare”.

De asemenea, se constată că măsura

dispusă de instanțe este conformă prevederilor art. 10 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, terenul solicitat fiind ocupat, în sensul legii de reparație, de

diverse lucrări, instalații ce îl fac impropriu restituirii și care determină

acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de art. 10 alin. (8) cu referire la

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Deși se constată ca întemeiate

criticile reclamantului privind expunerea deficitară a considerentelor ce au

determinat refuzul restituirii bunului în natură, justificat de poziționarea sa

și care ar presupune anumite restricții/limitări în exercitarea prerogativelor

dreptului de proprietate, aceasta nu poate conduce la reformarea hotărârii, ale

cărei dispoziții se reține, potrivit celor sus expuse ca fiind în acord cu

prescripțiile legale evocate.

Față de cele ce preced, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., recursurile deduse judecății vor fi respinse ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantul C.C.I.D. și de pârâtul Ministerul Transporturilor

împotriva deciziei nr. 371 A din 5 iunie 2007 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2008.