ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 335/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 335/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1171/2007 pronunțată la 2

mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins excepția nulității invocată de reclamantul B.J.S. cât și

acțiunea formulată de acesta în contradictoriu cu pârâta C.S.A.R., obiectul

acesteia constituindu-l anularea Deciziei de sancționare nr. 113323 din 14

august 2006, sancțiunea constând în aplicarea unei amenzi reclamantului în

cuantum de un salariu net aferent lunii iunie 2006.

Pentru a pronunța această

sentință, prima Instanță a reținut că excepția nulității deciziei de

sancționare atacate nu este întemeiată, în cauză nefiind aplicabile

dispozițiile O.U.G. nr. 2/2001, invocate de reclamant, conform art. 39 alin.

(1) și alin. (11) din Legea nr. 32/2000, făcându-se trimitere la această

ordonanță numai în ceea ce privește contravențiile prevăzute la alin. (2) ale

aceluiași articol și „numai în măsura în care prin prezenta lege nu se prevede

altfel”, în speță având deci prioritate prevederile Legii nr. 32/2000 ca norme

speciale.

Pe fondul cauzei, prima Instanță

a reținut că prin Decizia de sancționare nr. 113323 din 14 august 2006,

reclamantul - director general al SC A.R.A. SA, a fost sancționat cu o amendă

în cuantum de un salariu net aferent lunii iunie 2006, în temeiul art. 39 alin.

(1) și alin. (11) din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările

ulterioare, decizia de sancționare fiind legală și temeinică întrucât a fost

emisă cu respectarea dispozițiilor legale și având la bază atitudinea culpabilă

a conducătorului societății de asigurări, care nu a luat măsurile necesare în

condițiile legii pentru respectarea și îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau

conform Legii nr. 32/2000.

Astfel, cu ocazia

controalelor efectuate, au fost identificate șase puncte de lucru improvizate

pentru comercializarea polițelor tip R.C.A., în numele SC A.R.A. SA, toate

acestea pe raza Municipiului București, fiind încălcate Normele de aplicare a

legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul nr.

3108/2004 al Președintelui C.S.A., în sensul că nu a fost respectată obligația

de a elibera asiguratului odată cu documentul de asigurare și vigneta prin care

să se precizeze luna și anul când expiră.

S-a reținut și încălcarea

prevederilor art. 20 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000, desfășurarea

activităților de asigurare nefiind făcută cu prudență și profesionalism, ca și

încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) lit. b) din același act normativ, în

sensul că nu a supravegheat activitatea agenților, subagenților și agenților

subordonați, astfel încât să nu fie periclitată activitatea de asigurare, toate

aceste fapte constituind contravențiile prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a),

d), p) din Legea nr. 32/2000.

A mai precizat Instanța de Fond

în considerentele sentinței pronunțate, că decizia de sancționare contestată nu

a fost emisă în baza adresei din 5 iulie 2007, așa cum pretinde reclamantul, ci

în baza nerespectării dispozițiilor art. 2 alin. (6

1

) din Normele de

aplicare prin Ordinul nr. 3108/2004, a art. 20 alin. (1) lit. c) și alin. (3)

lit. b) din Legea nr. 32/2000. De fapt, prin adresa sus-menționată s-a adus la

cunoștința asigurătorilor care practicau asigurarea obligatorie R.C.A., că

potrivit prevederilor art. 20 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000,

asigurătorii trebuiau să prevadă „asigurarea și desfășurarea activității cu

prudență și profesionalism în concordanță cu natura și mărimea activității

prestate”, menționându-se și faptul că începând cu data de 10 iulie 2006, se

interzice desfășurarea activității de contractare a asigurării obligatorii

R.C.A. în spații deschise.

Din procesele - verbale

încheiate cu ocazia acțiunilor de control efectuate inopinant de către

autoritatea pârâtă, reține Instanța de Fond, rezultă că au fost depistate

puncte volante de vânzare a polițelor R.C.A. aparținând și societăților SC A.R.A.

SA, vânzarea și încheierea polițelor de asigurare în condiții improprii având

ca efect eliberarea de polițe cu date incomplete, ilizibile și eronate, ceea ce

creează confuzii și întârzieri în raportarea în timp util a acestora în vederea

înregistrării.

Au fost înlăturate ca

nefondate susținerile reclamantului cu privire la inexistența unui contract de

intermediere încheiat de aceasta cu SC A. SA, broker de asigurare, din

procesele - verbale de control rezultând încheierea unui contract de colaborare

comision între cele două părți, precum și cele referitoare la punerea la

dispoziția societății de intermediere a vignetelor necesare întrucât bonurile

de consum depuse în dovedirea acestor susțineri nu poartă datele de

identificare necesare și nici ștampila societăților cu care s-a făcut predarea

acestora.

Ca o concluzie, Instanța de Fond

a reținut că potrivit art. 34 alin. (9) din Legea nr. 32/2000, asigurătorii

răspund pentru toate actele și omisiunile agentului de asigurare, aceștia având

obligația de a-și organiza activitatea de control cu privire la modul de

contractare a asigurărilor de răspundere civilă auto obligatorie.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantul, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul de casare sau modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. procedură civilă, respectiv

„hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii”.

În dezvoltarea motivelor de

recurs, reclamantul susține următoarele:

- prima Instanță a respins

în mod greșit ca neîntemeiată excepția nulității deciziei de sancționare

întemeiată pe prevederile O.G. nr. 2/2001, în mod nelegal fiind înlăturată

aplicarea normelor prevăzute de O.G. nr. 2/2001;

- nu a fost analizat motivul

de nulitate al deciziei de sancționare ce viza faptul că aceasta trebuia

semnată de președintele C.S.A., or decizia atacată a fost semnată de

vicepreședintele acestei comisii, încălcându-se dispozițiile art. 39 alin. (5)

din Legea nr. 32/2000. Aceasta cu atât mai mult cu cât președintele C.S.A. a

participat la ședința Consiliului și a votat pentru aplicarea sancțiunii

contravenționale;

- procesele - verbale

încheiate ca urmare a controalelor periodice sau inopinante efectuate de

echipele de control și care au stat la baza aplicării sancțiunii

contravenționale, acte de constatare încheiate în lipsa reprezentantului

societății SC A.R.A. SA, nu au fost comunicate asigurătorului sau reclamantului

în calitate de reprezentant legal al societății, pentru a putea face obiecțiuni

cu privire la conținutul lor, să argumenteze sau să respingă constatările

nefondate ale acestuia, încălcându-se deci dispozițiile art. 16 alin. (7) din

O.G. nr. 2/2000;

- actul sancționator nu

prevede cuantumul determinat al amenzii contravenționale aplicate, astfel că nu

există posibilitatea verificării legalității și temeiniciei cuantumului

sancțiunii aplicate, încălcându-se astfel dispozițiile art. 39 alin. (6) din

Legea nr. 32/2000 și art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, care se referă la

individualizarea sancțiunii, cât și cele prevăzute de art. 39 alin. (3) lit. c)

teza finală din Legea nr. 32/2000, care se referă la situația depășirii limitei

maxime a amenzii;

- întrucât nerespectarea

unor dispoziții legale a fost imputată unei persoane juridice SC A.R.A. SA,

aceasta trebuie să fie eventual sancționată, prin reprezentantul său legal,

pentru faptele personale ale acesteia și nu el, ca persoană fizică, în calitate

de director general.

În sarcina sa nu poate fi

reținută o atitudine culpabilă care să justifice aplicarea sancțiunii

contravenționale, atâta timp cât a luat toate măsurile necesare în vederea

coordonării activității societății cu prudență și profesionalism.

- Instanța de Fond nu a

verificat susținerile sale cu privire la lipsa unor raporturi juridice cu o

parte însemnată dintre intermediari – ex. SC A. SA broker asigurări, astfel că

nu avea obligația și nici posibilitatea legală de a efectua controlul asupra

activității acestora.

Se solicită astfel,

admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și admiterea

plângerii așa cum a fost formulată, anularea deciziei de sancționare și, pe

cale de consecință, exonerarea sa de plata amenzii contravenționale.

Pârâta C.S.A. a depus

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea

hotărârii primei Instanțe ca fiind legală și temeinică.

Analizând recursul formulat,

prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale incidente în

cauză, Înalta Curte îl va respinge pentru motivele ce se vor arăta în

continuare.

Referitor la primul motiv de

recurs formulat, Instanța de control judiciar constată că în mod întemeiat

prima Instanță a reținut că în speță sunt aplicabile cu prioritatea prevederile

Legii nr. 32/2000, ca norme speciale, prevederile O.G. nr. 2/2001 fiind

aplicabile numai în cazul în care prin această lege se face trimitere expresă

la ordonanța care reprezintă cadrul general în materie de contravenție.

Așa cum corect a reținut și Instanța

de Fond, art. 39 alin. (1) alin. (11) din Legea nr. 32/2000 modificată și

completată, menționează situația în care se aplică dispozițiile O.G. nr. 2/2001

și anume „în măsura în care prezenta lege nu prevede altfel”, iar art. 42 alin.

(3) din aceeași lege, arată că „în caz de conflict între dispozițiile prezentei

legi și prevederile conținute în alte acte normative se aplică prevederile

prezentei legi”.

Recurentul - reclamant a

fost sancționat pentru fapte ce constituie contravenții în conformitate cu

dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. a), d), p) din Legea nr. 32/2000, iar

simplul fapt că abaterile săvârșite „constituie contravenții”, nu face

aplicabilă de plano O.G. nr. 2/2001, ci dimpotrivă, legea specială care

sancționează astfel de fapte printr-o reglementare specială.

Motivul de nulitate al

deciziei de sancționare, referitor la semnarea acesteia de către vicepreședintele

C.S.A.R. și nu de către președintele acestei comisii, în mod corect a fost

respins de prima Instanță.

Aplicarea sancțiunii

recurentului - reclamant a fost adoptată în cadrul Hotărârii Consiliului C.S.A.

din ședința din data de 9 august 2006 la care a participat și Președintele

C.S.A., decizia de sancționare cu amendă a recurentului - reclamant, fiind

întocmită ulterior și anume la 14 august 2006, aceasta fiind perfect valabilă,

în condițiile în care a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale.

Faptul că aceasta a fost

semnată de către vicepreședintele C.S.A., nu-i conferă un caracter de

nelegalitate, față de Decizia nr. 113641 din 10 august 2006, conform căreia

Președintele C.S.A. a desemnat pe vicepreședintele C.S.A. ca în perioada 11 -

17 august 2006 să reprezinte C.S.A., datorită imposibilității temporare de a

exercita prerogativele președintelui.

În perioada pentru care a

fost desemnat, vicepreședintele C.S.A. are dreptul să semneze între altele și

deciziile de sancționare emise în temeiul prevederilor art. 39 din Legea nr.

32/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Cel de-al treilea motiv de

recurs formulat de recurentul - reclamant apare și el ca nefondat.

Intimata - pârâtă a emis

decizia de sancționare în baza „proceselor verbale de constatare” încheiate la

data de 8 august 2006 de către organele de control desemnate în acest sens de

C.S.A., procedura de aplicare a sancțiunii fiind reglementată de art. 38

1

alin. (3) din Legea nr. 32/2000, potrivit cu care „sancțiunile se stabilesc de

către C.C.S.A în baza referatelor de constatare ori a proceselor - verbale

încheiate ca urmare a controalelor periodice sau inopinante efectuate de

echipele de control desemnate în acest scop”.

Procesele - verbale astfel

încheiate de organele de control fără drept de aplicare a sancțiunilor, se

raportează așadar legii speciale, în speță Legea nr. 32/2000 care instituie o

procedură aparte de control, constatare, sancționare, desfășurată pe mai multe

etape și finalizată cu emiterea deciziei de sancționare pe baza celor hotărâte

în Consiliul C.S.A., de la data emiterii acestei decizii persoana respectivă

dobândind calitatea de contravenient, aceasta putând să conteste decizia în

termen legal, așa cum de altfel, în speță, s-a și procedat de către reclamant.

Așadar, din moment ce numai

decizia de sancționare poate fi contestată, susținerea recurentului - reclamant

cum că nu i s-au comunicat procesele - verbale prin care s-au constatat faptele

nelegale, pentru a putea face obiecțiuni asupra celor reținute în conținutul

lor, apare ca neîntemeiată, așa cum de altfel, corect a reținut și Instanța de Fond.

În plus, invocând

obligativitatea comunicării acestor procese - verbale, recurentul - reclamant

face trimitere la dispoziții din O.G. nr. 2/2000, dispoziții care nu se aplică

în speță după cum s-a argumentat mai sus.

Susținerea recurentului - reclamant

din cel de-al patrulea motiv de recurs, referitoare la cuantumul determinat al

amenzii este și ea neîntemeiată.

Iarăși, recurentul, în mod

neîntemeiat face trimitere numai la dispozițiile O.G. nr. 2/2001, norma

generală care reglementează regimul juridic al contravențiilor, în speță, fiind

însă aplicabile, cu prioritate, dispozițiile Legii nr. 32/2000, care în art. 39

alin. (3) lit. c) reglementează sancționarea persoanelor desemnate în funcții

de conducere specifice domeniului asigurărilor cu amenzi cuprinse între 1 - 6

salarii nete din luna precedentă celei în care a fost constatată contravenția.

Sigur că la aplicarea

sancțiunii, în speță, s-au avut în vedere aceste dispoziții legale care dau

posibilitatea aplicării unei amenzi într-un cuantum determinabil și nu neapărat

determinat, existând posibilitatea aprecierii legalității acesteia și a

respectării limitelor maxime prevăzute de lege, respectiv art. 39 alin. (3) lit.

c) teza finală din Legea nr. 32/2000, care de data aceasta face trimitere la

art. 8 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 2/2001, care stabilește în concret

maximul amenzii ce poate fi aplicată.

Legea aplicabilă este însă

legea specială, criteriul stabilit (între 1 și 6 salarii nete, salariul de la

care se pornește fiind cel din luna precedentă celei în care s-a aplicat

contravenția) fiind nu numai legal dar și suficient în măsură să poată stabili

dacă actul de sancționare depășește sau nu limita maximă impusă de legislația

în vigoare în materie.

Criticile aduse de recurent,

pe fondul cauzei, acestea făcând obiectul ultimelor două motive de recurs, sunt

și ele neîntemeiate.

Acesta susține că, nu se

face culpabil de săvârșirea nici uneia dintre faptele reținute în sarcina sa,

pentru că ar fi întreprins toate măsurile necesare pentru coordonarea în bune

condițiuni a activității societății, cu prudență și profesionalism.

Faptele ce i se impută

recurentului - reclamant și care au stat la baza emiterii deciziei de sancționare

au fost însă stabilite prin procesele - verbale încheiate de organele de

control desemnate de C.S.A. și care au efectuat controale asupra activității

desfășurate de societatea de asigurare reprezentată de recurentul - reclamant

în calitate de director general.

Acestea au fost în mod

detaliat relatate de către Instanța de Fond și s-a stabilit în mod corect că

ele constituie contravențiile prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a), d), p),

sancțiunea aplicată recurentului fiind reglementată de art. 39 alin. (3) lit.

c) din Legea nr. 32/2000.

Recurentul - reclamant nu

poate susține că trebuia sancționată persoana juridică SC A.R.A. SA și nu el,

ca persoană fizică, nerespectarea unor dispoziții legale fiind imputată

societății de asigurare ca persoană juridică, deoarece conducerea activității

cu respectarea normelor prudențiale specifice, conform practicilor în

asigurări, organizarea și desfășurarea activității cu prudență și

profesionalism, activitatea de supraveghere a personalului propriu, a unităților

din subordine, a agenților, subagenților și agenților subordonați, sunt

activități ce intră în atribuțiile reclamantului - recurent ca și conducător al

SC A.R.A. SA.

Obligația de conducere,

organizare și control în realizarea sarcinilor ce incumbă asigurătorului,

revine celui însărcinat prin natura postului cu aceste atribuțiuni, în speță,

recurentului - reclamant, în calitate de director al societății de asigurare.

Mai mult decât atât,

recurentul - reclamant trebuia să țină seama de adresa din 5 iulie 2006 prin

care s-a adus la cunoștința tuturor asigurătorilor care practicau asigurarea

obligatorie R.C.A., că potrivit art. 20 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000

cu modificările ulterioare, asigurătorii trebuie să prevadă „organizarea și

desfășurarea activității cu prudență și profesionalism, în concordanță cu

natura și mărimea activității prestate” și prin care se preciza că începând cu

data de 10 iulie 2006 se interzice desfășurarea activității de contractare a

asigurării obligatorii R.C.A. în spații deschise, indicându-se cu titlu

exemplificativ câteva moduri de desfășurare a activității în spații neamenajate

corespunzător.

Recurentul - reclamant, în

calitate de director general avea obligația de a se conforma acestor dispoziții

ale C.S.A și a controla modul de îndeplinire a acestora, aducând la îndeplinire

dispozițiile din art. 20 alin. (3) lit. b) din lege, prin „supravegherea

activității personalului propriu, a unităților din subordine, a agenților, a

subagenților și agenților subordonați”.

Cât privește precizarea

recurentului - reclamant că Instanța de Fond nu a verificat susținerile sale cu

privire la lipsa unor raporturi juridice cu intermediarii, printre care și SC A.

SA broker asigurări, fapt pentru care nu avea obligația de a controla

activitatea acestora, se constată că și aceasta este neîntemeiată.

Prima Instanță a analizat

acest aspect și în mod întemeiat a respins susținerile reclamantului, din

moment ce din analiza proceselor - verbale încheiate cu ocazia controlului a

reieșit că organele de control au constatat și reținut vânzarea de către

această societate a polițelor de asigurare aparținând acestora și emise în baza

contractului de colaborare, comision încheiat între părți.

În baza acestui contract

însă, prin care sunt angajate numele și răspunderea asigurătorului, acesta

trebuia să intervină în activitatea brokerului, folosind mijloace legale pentru

a împiedica desfășurarea unei activități contrare normelor stabilite prin

legislația în vigoare specifică acestui sector de activitate și anume a

asigurărilor.

Pentru considerentele

expuse, se constată că sentința Instanței de Fond care a menținut decizia de

sancționare a recurentului - reclamant, constatând că aceasta a fost emisă cu

respectarea dispozițiilor legale în materie, este legală și temeinică, aceasta

urmând a fi menținută.

În conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul declarat împotriva acesteia de către reclamant urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de B.J.S. împotriva sentinței civile nr. 1171 din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2008.