ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 335/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1171/2007 pronunțată la 2 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția nulității invocată de reclamantul B.J.S. cât și acțiunea formulată de acesta în contradictoriu cu pârâta C.S.A.R., obiectul acesteia constituindu-l anularea Deciziei de sancționare nr. 113323 din 14 august 2006, sancțiunea constând în aplicarea unei amenzi reclamantului în cuantum de un salariu net aferent lunii iunie 2006. Pentru a pronunța această sentință, prima Instanță a reținut că excepția nulității deciziei de sancționare atacate nu este întemeiată, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile O.U.G.

nr. 2/2001, invocate de reclamant, conform art. 39 alin. (1) și alin. (11) din Legea nr. 32/2000, făcându-se trimitere la această ordonanță numai în ceea ce privește contravențiile prevăzute la alin. (2) ale aceluiași articol și „numai în măsura în care prin prezenta lege nu se prevede altfel”, în speță având deci prioritate prevederile Legii nr. 32/2000 ca norme speciale. Pe fondul cauzei, prima Instanță a reținut că prin Decizia de sancționare nr. 113323 din 14 august 2006, reclamantul - director general al SC A.R.A.

SA, a fost sancționat cu o amendă în cuantum de un salariu net aferent lunii iunie 2006, în temeiul art. 39 alin. (1) și alin. (11) din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, decizia de sancționare fiind legală și temeinică întrucât a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale și având la bază atitudinea culpabilă a conducătorului societății de asigurări, care nu a luat măsurile necesare în condițiile legii pentru respectarea și îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau conform Legii nr. 32/2000. Astfel, cu ocazia controalelor efectuate, au fost identificate șase puncte de lucru improvizate pentru comercializarea polițelor tip R.C.A., în numele SC A.R.A.

SA, toate acestea pe raza Municipiului București, fiind încălcate Normele de aplicare a legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 al Președintelui C.S.A., în sensul că nu a fost respectată obligația de a elibera asiguratului odată cu documentul de asigurare și vigneta prin care să se precizeze luna și anul când expiră. S-a reținut și încălcarea prevederilor art. 20 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000, desfășurarea activităților de asigurare nefiind făcută cu prudență și profesionalism, ca și încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) lit. b) din același act normativ, în sensul că nu a supravegheat activitatea agenților, subagenților și agenților subordonați, astfel încât să nu fie periclitată activitatea de asigurare, toate aceste fapte constituind contravențiile prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a), d), p) din Legea nr. 32/2000.

A mai precizat Instanța de Fond în considerentele sentinței pronunțate, că decizia de sancționare contestată nu a fost emisă în baza adresei din 5 iulie 2007, așa cum pretinde reclamantul, ci în baza nerespectării dispozițiilor art. 2 alin. (6 1 ) din Normele de aplicare prin Ordinul nr. 3108/2004, a art. 20 alin. (1) lit. c) și alin. (3) lit. b) din Legea nr. 32/2000. De fapt, prin adresa sus-menționată s-a adus la cunoștința asigurătorilor care practicau asigurarea obligatorie R.C.A., că potrivit prevederilor art. 20 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000, asigurătorii trebuiau să prevadă „asigurarea și desfășurarea activității cu prudență și profesionalism în concordanță cu natura și mărimea activității prestate”, menționându-se și faptul că începând cu data de 10 iulie 2006, se interzice desfășurarea activității de contractare a asigurării obligatorii R.C.A.

în spații deschise. Din procesele - verbale încheiate cu ocazia acțiunilor de control efectuate inopinant de către autoritatea pârâtă, reține Instanța de Fond, rezultă că au fost depistate puncte volante de vânzare a polițelor R.C.A. aparținând și societăților SC A.R.A. SA, vânzarea și încheierea polițelor de asigurare în condiții improprii având ca efect eliberarea de polițe cu date incomplete, ilizibile și eronate, ceea ce creează confuzii și întârzieri în raportarea în timp util a acestora în vederea înregistrării.

Au fost înlăturate ca nefondate susținerile reclamantului cu privire la inexistența unui contract de intermediere încheiat de aceasta cu SC A. SA, broker de asigurare, din procesele - verbale de control rezultând încheierea unui contract de colaborare comision între cele două părți, precum și cele referitoare la punerea la dispoziția societății de intermediere a vignetelor necesare întrucât bonurile de consum depuse în dovedirea acestor susțineri nu poartă datele de identificare necesare și nici ștampila societăților cu care s-a făcut predarea acestora. Ca o concluzie, Instanța de Fond a reținut că potrivit art. 34 alin. (9) din Legea nr. 32/2000, asigurătorii răspund pentru toate actele și omisiunile agentului de asigurare, aceștia având obligația de a-și organiza activitatea de control cu privire la modul de contractare a asigurărilor de răspundere civilă auto obligatorie.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul de casare sau modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. procedură civilă, respectiv „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul susține următoarele: - prima Instanță a respins în mod greșit ca neîntemeiată excepția nulității deciziei de sancționare întemeiată pe prevederile O.G. nr. 2/2001, în mod nelegal fiind înlăturată aplicarea normelor prevăzute de O.G. nr. 2/2001; - nu a fost analizat motivul de nulitate al deciziei de sancționare ce viza faptul că aceasta trebuia semnată de președintele C.S.A., or decizia atacată a fost semnată de vicepreședintele acestei comisii, încălcându-se dispozițiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 32/2000.

Aceasta cu atât mai mult cu cât președintele C.S.A. a participat la ședința Consiliului și a votat pentru aplicarea sancțiunii contravenționale; - procesele - verbale încheiate ca urmare a controalelor periodice sau inopinante efectuate de echipele de control și care au stat la baza aplicării sancțiunii contravenționale, acte de constatare încheiate în lipsa reprezentantului societății SC A.R.A. SA, nu au fost comunicate asigurătorului sau reclamantului în calitate de reprezentant legal al societății, pentru a putea face obiecțiuni cu privire la conținutul lor, să argumenteze sau să respingă constatările nefondate ale acestuia, încălcându-se deci dispozițiile art. 16 alin. (7) din O.G.

nr. 2/2000; - actul sancționator nu prevede cuantumul determinat al amenzii contravenționale aplicate, astfel că nu există posibilitatea verificării legalității și temeiniciei cuantumului sancțiunii aplicate, încălcându-se astfel dispozițiile art. 39 alin. (6) din Legea nr. 32/2000 și art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, care se referă la individualizarea sancțiunii, cât și cele prevăzute de art. 39 alin. (3) lit. c) teza finală din Legea nr. 32/2000, care se referă la situația depășirii limitei maxime a amenzii; - întrucât nerespectarea unor dispoziții legale a fost imputată unei persoane juridice SC A.R.A. SA, aceasta trebuie să fie eventual sancționată, prin reprezentantul său legal, pentru faptele personale ale acesteia și nu el, ca persoană fizică, în calitate de director general.

În sarcina sa nu poate fi reținută o atitudine culpabilă care să justifice aplicarea sancțiunii contravenționale, atâta timp cât a luat toate măsurile necesare în vederea coordonării activității societății cu prudență și profesionalism. - Instanța de Fond nu a verificat susținerile sale cu privire la lipsa unor raporturi juridice cu o parte însemnată dintre intermediari – ex. SC A. SA broker asigurări, astfel că nu avea obligația și nici posibilitatea legală de a efectua controlul asupra activității acestora. Se solicită astfel, admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și admiterea plângerii așa cum a fost formulată, anularea deciziei de sancționare și, pe cale de consecință, exonerarea sa de plata amenzii contravenționale.

Pârâta C.S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei Instanțe ca fiind legală și temeinică. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte îl va respinge pentru motivele ce se vor arăta în continuare. Referitor la primul motiv de recurs formulat, Instanța de control judiciar constată că în mod întemeiat prima Instanță a reținut că în speță sunt aplicabile cu prioritatea prevederile Legii nr. 32/2000, ca norme speciale, prevederile O.G. nr. 2/2001 fiind aplicabile numai în cazul în care prin această lege se face trimitere expresă la ordonanța care reprezintă cadrul general în materie de contravenție.

Așa cum corect a reținut și Instanța de Fond, art. 39 alin. (1) alin. (11) din Legea nr. 32/2000 modificată și completată, menționează situația în care se aplică dispozițiile O.G. nr. 2/2001 și anume „în măsura în care prezenta lege nu prevede altfel”, iar art. 42 alin. (3) din aceeași lege, arată că „în caz de conflict între dispozițiile prezentei legi și prevederile conținute în alte acte normative se aplică prevederile prezentei legi”. Recurentul - reclamant a fost sancționat pentru fapte ce constituie contravenții în conformitate cu dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. a), d), p) din Legea nr. 32/2000, iar simplul fapt că abaterile săvârșite „constituie contravenții”, nu face aplicabilă de plano O.G.

nr. 2/2001, ci dimpotrivă, legea specială care sancționează astfel de fapte printr-o reglementare specială. Motivul de nulitate al deciziei de sancționare, referitor la semnarea acesteia de către vicepreședintele C.S.A.R. și nu de către președintele acestei comisii, în mod corect a fost respins de prima Instanță. Aplicarea sancțiunii recurentului - reclamant a fost adoptată în cadrul Hotărârii Consiliului C.S.A. din ședința din data de 9 august 2006 la care a participat și Președintele C.S.A., decizia de sancționare cu amendă a recurentului - reclamant, fiind întocmită ulterior și anume la 14 august 2006, aceasta fiind perfect valabilă, în condițiile în care a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale.

Faptul că aceasta a fost semnată de către vicepreședintele C.S.A., nu-i conferă un caracter de nelegalitate, față de Decizia nr. 113641 din 10 august 2006, conform căreia Președintele C.S.A. a desemnat pe vicepreședintele C.S.A. ca în perioada 11 - 17 august 2006 să reprezinte C.S.A., datorită imposibilității temporare de a exercita prerogativele președintelui. În perioada pentru care a fost desemnat, vicepreședintele C.S.A. are dreptul să semneze între altele și deciziile de sancționare emise în temeiul prevederilor art. 39 din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare. Cel de-al treilea motiv de recurs formulat de recurentul - reclamant apare și el ca nefondat.

Intimata - pârâtă a emis decizia de sancționare în baza „proceselor verbale de constatare” încheiate la data de 8 august 2006 de către organele de control desemnate în acest sens de C.S.A., procedura de aplicare a sancțiunii fiind reglementată de art. 38 1 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, potrivit cu care „sancțiunile se stabilesc de către C.C.S.A în baza referatelor de constatare ori a proceselor - verbale încheiate ca urmare a controalelor periodice sau inopinante efectuate de echipele de control desemnate în acest scop”.

Procesele - verbale astfel încheiate de organele de control fără drept de aplicare a sancțiunilor, se raportează așadar legii speciale, în speță Legea nr. 32/2000 care instituie o procedură aparte de control, constatare, sancționare, desfășurată pe mai multe etape și finalizată cu emiterea deciziei de sancționare pe baza celor hotărâte în Consiliul C.S.A., de la data emiterii acestei decizii persoana respectivă dobândind calitatea de contravenient, aceasta putând să conteste decizia în termen legal, așa cum de altfel, în speță, s-a și procedat de către reclamant. Așadar, din moment ce numai decizia de sancționare poate fi contestată, susținerea recurentului - reclamant cum că nu i s-au comunicat procesele - verbale prin care s-au constatat faptele nelegale, pentru a putea face obiecțiuni asupra celor reținute în conținutul lor, apare ca neîntemeiată, așa cum de altfel, corect a reținut și Instanța de Fond.

În plus, invocând obligativitatea comunicării acestor procese - verbale, recurentul - reclamant face trimitere la dispoziții din O.G. nr. 2/2000, dispoziții care nu se aplică în speță după cum s-a argumentat mai sus. Susținerea recurentului - reclamant din cel de-al patrulea motiv de recurs, referitoare la cuantumul determinat al amenzii este și ea neîntemeiată. Iarăși, recurentul, în mod neîntemeiat face trimitere numai la dispozițiile O.G. nr. 2/2001, norma generală care reglementează regimul juridic al contravențiilor, în speță, fiind însă aplicabile, cu prioritate, dispozițiile Legii nr. 32/2000, care în art. 39 alin. (3) lit. c) reglementează sancționarea persoanelor desemnate în funcții de conducere specifice domeniului asigurărilor cu amenzi cuprinse între 1 - 6 salarii nete din luna precedentă celei în care a fost constatată contravenția.

Sigur că la aplicarea sancțiunii, în speță, s-au avut în vedere aceste dispoziții legale care dau posibilitatea aplicării unei amenzi într-un cuantum determinabil și nu neapărat determinat, existând posibilitatea aprecierii legalității acesteia și a respectării limitelor maxime prevăzute de lege, respectiv art. 39 alin. (3) lit. c) teza finală din Legea nr. 32/2000, care de data aceasta face trimitere la art. 8 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 2/2001, care stabilește în concret maximul amenzii ce poate fi aplicată. Legea aplicabilă este însă legea specială, criteriul stabilit (între 1 și 6 salarii nete, salariul de la care se pornește fiind cel din luna precedentă celei în care s-a aplicat contravenția) fiind nu numai legal dar și suficient în măsură să poată stabili dacă actul de sancționare depășește sau nu limita maximă impusă de legislația în vigoare în materie.

Criticile aduse de recurent, pe fondul cauzei, acestea făcând obiectul ultimelor două motive de recurs, sunt și ele neîntemeiate. Acesta susține că, nu se face culpabil de săvârșirea nici uneia dintre faptele reținute în sarcina sa, pentru că ar fi întreprins toate măsurile necesare pentru coordonarea în bune condițiuni a activității societății, cu prudență și profesionalism. Faptele ce i se impută recurentului - reclamant și care au stat la baza emiterii deciziei de sancționare au fost însă stabilite prin procesele - verbale încheiate de organele de control desemnate de C.S.A. și care au efectuat controale asupra activității desfășurate de societatea de asigurare reprezentată de recurentul - reclamant în calitate de director general.

Acestea au fost în mod detaliat relatate de către Instanța de Fond și s-a stabilit în mod corect că ele constituie contravențiile prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a), d), p), sancțiunea aplicată recurentului fiind reglementată de art. 39 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 32/2000. Recurentul - reclamant nu poate susține că trebuia sancționată persoana juridică SC A.R.A. SA și nu el, ca persoană fizică, nerespectarea unor dispoziții legale fiind imputată societății de asigurare ca persoană juridică, deoarece conducerea activității cu respectarea normelor prudențiale specifice, conform practicilor în asigurări, organizarea și desfășurarea activității cu prudență și profesionalism, activitatea de supraveghere a personalului propriu, a unităților din subordine, a agenților, subagenților și agenților subordonați, sunt activități ce intră în atribuțiile reclamantului - recurent ca și conducător al SC A.R.A.

SA. Obligația de conducere, organizare și control în realizarea sarcinilor ce incumbă asigurătorului, revine celui însărcinat prin natura postului cu aceste atribuțiuni, în speță, recurentului - reclamant, în calitate de director al societății de asigurare. Mai mult decât atât, recurentul - reclamant trebuia să țină seama de adresa din 5 iulie 2006 prin care s-a adus la cunoștința tuturor asigurătorilor care practicau asigurarea obligatorie R.C.A., că potrivit art. 20 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000 cu modificările ulterioare, asigurătorii trebuie să prevadă „organizarea și desfășurarea activității cu prudență și profesionalism, în concordanță cu natura și mărimea activității prestate” și prin care se preciza că începând cu data de 10 iulie 2006 se interzice desfășurarea activității de contractare a asigurării obligatorii R.C.A.

în spații deschise, indicându-se cu titlu exemplificativ câteva moduri de desfășurare a activității în spații neamenajate corespunzător. Recurentul - reclamant, în calitate de director general avea obligația de a se conforma acestor dispoziții ale C.S.A și a controla modul de îndeplinire a acestora, aducând la îndeplinire dispozițiile din art. 20 alin. (3) lit. b) din lege, prin „supravegherea activității personalului propriu, a unităților din subordine, a agenților, a subagenților și agenților subordonați”. Cât privește precizarea recurentului - reclamant că Instanța de Fond nu a verificat susținerile sale cu privire la lipsa unor raporturi juridice cu intermediarii, printre care și SC A. SA broker asigurări, fapt pentru care nu avea obligația de a controla activitatea acestora, se constată că și aceasta este neîntemeiată.

Prima Instanță a analizat acest aspect și în mod întemeiat a respins susținerile reclamantului, din moment ce din analiza proceselor - verbale încheiate cu ocazia controlului a reieșit că organele de control au constatat și reținut vânzarea de către această societate a polițelor de asigurare aparținând acestora și emise în baza contractului de colaborare, comision încheiat între părți. În baza acestui contract însă, prin care sunt angajate numele și răspunderea asigurătorului, acesta trebuia să intervină în activitatea brokerului, folosind mijloace legale pentru a împiedica desfășurarea unei activități contrare normelor stabilite prin legislația în vigoare specifică acestui sector de activitate și anume a asigurărilor.

Pentru considerentele expuse, se constată că sentința Instanței de Fond care a menținut decizia de sancționare a recurentului - reclamant, constatând că aceasta a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale în materie, este legală și temeinică, aceasta urmând a fi menținută. În conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul declarat împotriva acesteia de către reclamant urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.J.S. împotriva sentinței civile nr. 1171 din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2008.