ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1039/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, la data de 03 aprilie 2008, reclamanții C.E. și C.M. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Primăria municipiului București, prin primar general, anularea dispoziției nr. 9815 din 12 martie 2008 emisă de pârâtă, prin care s-a respins ca tardivă notificarea de restituire a apartamentului nr. 22, situat în București; repunerea în termen cu privire la notificare; obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent conform dispozițiilor art. 2 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1537 din 7 octombrie 2008, prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, reținând că notificarea formulată de aceștia la data de 30 septembrie 2005, este făcută după expirarea termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) (actualmente art. 22) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, respectiv, la 14 februarie 2002, fapt de natură să atragă pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, dispoziție legală aplicabilă și prezentei acțiuni. S-a mai reținut, că cererea de repunere în termenul de formulare a notificării nu este întemeiată, în sensul că existența pe rolul instanțelor judecătorești a unei acțiuni având ca obiect restituirea în natură a imobilului, nu constituie o împrejurare mai presus de voința părții, așa cum este reglementată de art. 103 C. proc.

civ., pentru a justifica repunerea în termen. Prin decizia nr. 355 din 27 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților, apreciind că în mod corect instanța de fond, față de circumstanțele cauzei, a reținut tardivitatea notificării. Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei decizii s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a vizat, în esență, aceleași critici formulate și în apel, respectiv: - Notificarea nu a fost formulată în termenul prevăzut de lege, întrucât la acea dată exista pe rolul instanțelor o acțiune în restituire întemeiată pe Legea nr. 112/1995 având ca obiect imobilul în litigiu, reclamanții apreciind că vor obține o soluție favorabilă, fapt ce ar fi făcut inutil un demers întemeiat pe Legea nr. 10/2001.

Acțiunea acestora a fost însă respinsă, iar până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, a expirat termenul de depunere a notificării conform Legii nr. 10/2001; - Intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 a semnificat repunerea în termen pentru notificările privind restituirea în natură a imobilelor-terenuri indiferent că au făcut obiectul Legii nr. 112/1995 sau al Legii nr. 10/2001, existând un proiect prin care ar fi fost repuse în termen și sesizările referitoare la imobilele-construcții, proiect ce nu a mai fost inclus în lege. Notificarea depusă cu ocazia intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, respectiv, la data de 30 septembrie 2005, trebuie apreciată ca fiind repusă în termenul prevăzut de lege, circumstanțele care au concurat la formularea ei la data arătată, reprezentând motive temeinice de repunere în termen.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În speță, deși recurenții invocă incidența motivului de recurs mai sus arătat, nu precizează care este textul legal din Legea nr. 10/2001 care ar fi fost încălcat sau care ar fi fost greșit aplicat de instanțele de fond și apel, ci se rezumă să solicite ca, pe cale de interpretare a unor dispoziții din această lege, să li se recunoască posibilitatea de a formula notificare după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001(devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ, aveau obligația de a formula, în termenul prevăzut de această dispoziție legală, o notificare prin care învesteau entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegeau să le formuleze cu privire la un anumit imobil. Termenul de notificare era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002 și care nu a suferit nici o modificare prin dispoziții legale ulterioare, aplicându-se pentru toate categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo distincție.

Nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri. Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispozițiile art. 103 C. proc. civ., dispoziții prin care se reglementează condițiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act poate cere repunerea în termen, adică acele condiții în care actul procedural se poate efectua și după expirarea termenului legal. Referitor la acest termen de notificare nu a intervenit nici o modificare legislativă, conținutul său nefiind modificat nici explicit și nici implicit, prin instituirea vreunui caz de repunere în termen, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, susținerile reclamanților în acest sens neputând fi reținute.

Existența pe rolul instanțelor judecătorești a unei cauze având ca obiect restituirea în natură a imobilului în litigiu, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, nu constituie o împrejurare mai presus de voința părții, astfel cum prevede art. 103 C. proc. civ., întrucât alegerea unei căi procesuale aparține liberului arbitru al părții interesate, aceasta asumându-și consecințele, în plan juridic, ale propriei alegeri.

De asemenea, nu se poate reține nici argumentarea conform căreia, cu prilejul pronunțării pe fond asupra litigiului având ca obiect restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de judecată ar fi trebuit să se dezinvestească și să trimită cauza organului administrativ competent, întrucât reveneau reclamanților minimele diligențe de a se conforma dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind termenul de notificare, având posibilitatea de a opta între continuarea acțiunii deja existente și inițierea procedurii administrative speciale. Or, recurenții-reclamanți și-au manifestat opțiunea în sensul continuării demersurilor judiciare aflate deja în derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu ignorarea procedurii instituite prin aceasta, context în care nu le sunt aplicabile nici dispozițiile legale privind repunerea în termen, întrucât pentru pierderea termenului de formulare a notificării sunt în culpă.

Modalitatea în care aceștia au înțeles să-și valorifice drepturile procesuale, alegând o cale de rezolvare mai mult sau mai puțin oportună, este o chestiune pur subiectivă, ce nu are nici o relevanță în soluționarea prezentei cauze și care nu poate fi invocată ca motiv de casare. Prin urmare, se constată că în mod corect instanțele de fond au stabilit că reclamanții nu au formulat notificare în termenul legal, și că dispozițiile art. 103 C. proc. civ., privind repunerea în termen, nu sunt incidente în cauză. Așadar, cum pierderea dreptului reclamanților de a mai sesiza, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, entitatea deținătoare, sau, după caz, instanța de judecată, se datorează exclusiv comportamentului procesual culpabil al acestora, în mod just instanțele de fond au dispus respingerea cererii deduse judecății.

Având în vedere, argumentele ce preced, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți C.E. și C.M. împotriva deciziei nr. 355 din 27 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2010.