ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5653/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 6 București la data de 6 ianuarie 2004, reclamanții

J.M. și M.J. au chemat în

judecată pârâții Primăria Municipiului București, prin Primarul General și

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, pentru ca prin sentința ce

instanța va pronunța să dispună restituirea terenului în suprafață de 420 mp

situat în București.

În motivare, reclamanții au arătat

că au devenit proprietarii imobilului mai sus individualizat conform

contractului de vânzare cumpărare nr. 9945 din 25 noiembrie 1974 și că, în

temeiul Decretului nr. 461 din 27 decembrie 1979 acesta a fost expropriat și

trecut abuziv în proprietatea statului, astfel cum rezultă din anexa nr. 1

poziția nr. 143/155, în prezent fiind proprietatea Liceului Industrial nr. 20.

Mai arată reclamanții că, deși s-au

adresat cu notificare Primăriei Municipiului București, în baza Legii nr.

10/2001, aceasta a refuzat să le răspundă și nu au fost despăgubiți în natură

sau prin echivalent..

Prin sentința civilă nr. 527 din 28

ianuarie 2004, instanța a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ., potrivit cu care „în

procesele și cererile în materie de expropriere, tribunalului îi revine

competența materială în primă instanță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 233/2004, iar

prin cererea precizatoare, reclamanții J.M. și M.J. și-au întemeiat în drept

acțiunea, pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 457 din 11

mai 2004, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția

prematurității acțiunii și a respins-o cu motivarea că, obținerea de măsuri

reparatorii în natură, în sensul restituirii imobilului, se realizează în

condițiile Legii nr. 10/2001 după procedura prealabilă administrativă conform

dispozițiilor art. 21-24 din acest act normativ.

În consecință, a reținut în considerente

că cererea de restituire, respectiv notificarea trebuia soluționată de

Primărie, prin emiterea unei decizii sau dispoziții în acest sens, și că, în

lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, contestația formulată în

baza Legii nr. 10/2001 este prematură.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel reclamanții, cale de atac ce nu a fost motivată, astfel că

potrivit prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, a soluționat apelul pe baza celor invocate în

primă instanță.

Astfel, prin decizia nr. 1902A din

22 septembrie 2004, instanța a respins ca nefondat apelul, arătând că unitatea

deținătoare nu a răspuns notificării, iar lipsa dispoziției (deciziei) emisă în

temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi asimilată refuzului de a

restitui în natură imobilul, și că, în cazul în care unitatea deținătoare nu a

respectat termenul de 60 de zile, reclamanții au la îndemână acțiunea civilă

având ca obiect obligația de a face, mijloc procesual prin care instanța poate

constrânge unitatea deținătoare să soluționeze notificarea pretențiilor

acestora.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții J.M. și Jianu Marin, criticând hotărârea pentru

nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că, greșit au

apreciat instanțele că cererea de chemare în judecată trebuia respinsă ca

prematur introdusă.

Recursul este fondat pentru

considerentele ce succed:

Pornind de la rațiunea adoptării

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, exprimată prin caracterul profund

reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ legiuitorul a urmărit

să înlăture prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârșite de

stat.

În acest sens, și în deplină

concordanță cu sensul edictării acestor norme este evident că dispozițiile

neclare ale Legii nr. 10/2001 trebuie interpretate în favoarea persoanei

îndreptățite.

În acest sens, trebuie privite

reglementările art. 23 alin. (1) din lege, potrivit cu care „în termen de 60 de

zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin

decizie sau, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură”, și

apoi art. 24 alin. (1) „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este

posibilă, deținătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut la art. 23

alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin

echivalent, corespunzătoare valorii imobilului”.

În lumina dispozițiilor legale mai

sus evocate, legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deținătoare

trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ, nu de

recomandare și că

printr-o altă calificare s-ar deturna finalitatea

urmărită de legiuitor.

Dacă ar fi să considerăm că termenul

are caracter de recomandare s-ar încălca, indirect și s-ar amâna rezolvarea

echitabilă a retrocedării imobilelor, sau, după caz, procedura acordării de

despăgubiri și pe această cale s-ar îngrădi dreptul de reparație.

Considerând că termenul defipt de

prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 are caracter imperativ, iar

excepțiile fiind de strictă interpretare, soluția de respingere este greșită,

fiind pronunțată cu încălcarea legii și va fi înlăturată.

Prevederile legale citate ilustrează

că, indiferent dacă „persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul

sau i se oferă echivalentul și chiar dacă i se respinge cererea de restituire

în ambele forme, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării

adresate prin notificare, să se pronunțe, în sensul art. 24 alin. (1) din lege,

printr-o decizie sau dispoziție motivată.

A afirma că, până la emiterea unei

decizii (dispoziții) motivate, dreptul persoanei îndreptățite este totuși

respectat, permite unității deținătoare să amâne culpabil și nejustificat

emiterea deciziei, în defavoarea persoanei îndreptățite.

Față de modul lacunar în care este

reglementată această obligație în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dacă nu se poate

determina cu precizie semnificația tăcerii legii, în lipsa unui răspuns la

cererea de restituire, adresată de persoana îndreptățită, este evident că, fără

o dispoziție imperativă, cererea ar rămâne nesoluționată, această atitudine a

unității deținătoare a imobilului, fiind contrară caracterului reparatoriu, de

esența Legii nr. 10/2001, impietând asupra rezolvării cererii.

Ca atare, obligația unității

deținătoare de a emite decizie, (dispoziție) motivată conform art. 24 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 este imperativă, iar respingerea cererii adresată de

persoana îndreptățită instanței, nu poate fi respinsă ca prematură.

Concluzionând, este de observat că

hotărârile pronunțate de Tribunal și Curtea de Apel București sunt nelegale și

urmează a fi casate, instanța de trimitere, în virtutea rolului activ conferit

de prevederile art. 129 C. proc. civ. având îndrituirea de a impune unității

deținătoare să răspundă notificării.

Ca atare, Înalta Curte va admite

recursul, va casa hotărârile și va trimite cauza spre rejudecare tribunalului,

în temeiul art. 312 alin. (1) teza primă, și art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE:

Admite

recursul declarat de reclamanții J.M. și M.J. împotriva deciziei nr. 1902/A din

22 septembrie 2004 a Curții de Apel București, pe care o casează împreună cu

sentința civilă nr. 457 din 11 mai 2004 a Tribunalului București și trimite

cauza, spre rejudecare la această din urmă instanță.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2005.