ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1357/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța, secția civilă, asigurări sociale și litigii de muncă, reclamantul R.A. a chemat în judecată pe pârâta SC R.S. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a deciziei nr. 1285 din 10 octombrie 2007 emisă de pârâtă prin care reclamantul a fost concediat, obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând ajutorul de înmormântare prevăzut în contractul colectiv de muncă și la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament, a daunelor morale și a cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, pârâta SC R.S.

SA a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. La termenul din 5 martie 2008, reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 16 din H.G. nr. 355/2007 pentru ca odată cu motivarea în scris a acestei excepții, să învedereze că de fapt, înțelege să invoce excepția de nelegalitate a acestei hotărâri. Reclamantul a arătat că dispozițiile Capitolului V din H.G. nr. 355 din 11 aprilie 2007 sunt nelegale, deoarece încalcă dreptul la muncă și principiul nediscriminării. A menționat că în baza acestui act normativ, angajatorul SC R.S. SA a refuzat să-i mai permită accesul la locul de muncă pe motivul că are vârsta de peste 55 de ani și că efectele discriminatoare s-au produs asupra sa prin aceea că a fost nevoit să iasă la pensie mai devreme cu 5 ani față de vârsta standard, suferind o importantă pierdere de venit lunar.

Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepției de nelegalitate, arătând că H.G. nr. 355/2007 este conformă cu dispozițiile art. 108 din Constituție, cu ale art. 46 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă și cu cerințele reglementărilor comunitare în materie. Prin încheierea din 19 martie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, asigurări sociale și litigii de muncă, a dispus în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea judecății cauzei până la soluționarea excepției de nelegalitate de către Curtea de Apel Constanța, căreia i-a trimis dosarul în acest scop. Prin sentința civilă nr. 642/CA din 10 iulie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a H.G.

nr. 355/2007 și pe cale de consecință a respins excepția invocată de reclamant. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia nr. 2917 din 17 septembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul reclamantului, a casat sentința civilă nr. 642/CA din 10 iulie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ și fiscal, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că actele normative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Învestită cu rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 978/CA din 21 decembrie 2008 a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 355 din 11 aprilie 2007 invocată de reclamantul R.A., ca nefondată. Pentru a hotărî în acest mod, prima instanță a reținut, în esență următoarele: Capitolul V „Condiții de muncă particulare – Fișa 123 – Munca la înălțime” din H.G. nr. 355/2007 prevede unele contraindicații privind accesul în prestarea muncii la înălțime, din care una se referă la „vârsta sub 18 ani ori peste 55 de ani”. Prima instanță a apreciat că aceste dispoziții nu sunt nelegale, întrucât nu încalcă nici dreptul la muncă, nici principiul nediscriminării.

A considerat că dispozițiile cuprinzând contraindicațiile invocate au fost instituite în vederea protecției persoanelor cu vârste sub 18 ani și peste 55 ani și că principiul nediscriminării prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. nu împiedică statele să ia măsuri pentru promovarea unei legalități depline și efective, sub condiția unei justificări obiective și rezonabile. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. A arătat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamantul ar fi invocat excepția de nelegalitate a întregii H.G. nr. 335/2007 întrucât excepția a vizat doar prevederile paragrafului privind „vârsta sub 18 ani și peste 55 ani” din cuprinsul Capitolului V al acestui act normativ.

A considerat, în esență, că paragraful a cărui nelegalitate o invocă încalcă dispozițiile art. 5 C. muncii, ale art. 41 din Constituția României privind dreptul la muncă și la alegerea acestuia, precum și o serie de articole cuprinse în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și că reprezintă, în realitate, un abuz de drept al Guvernului în beneficiul angajatorilor. Prin notele de ședință depuse la dosar, recurentul reclamant a mai arătat că în mod absolut contraindicația care vizează limitarea dreptului la muncă a persoanelor în vârstă de peste 55 de ani este discriminatorie și că în cauză justificarea obiectivă și rezonabilă cuprinsă în prevederile art. 14 din C.E.D.O.

și ale art. 1 din Protocolul 12 la C.E.D.O. nu exista. A relevat modul în care principiul discriminării este definit în unele acte normative cum ar fi Directiva nr. 78/2000 de creare a unui cadrul general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă, Legea nr. 324/2006 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 137/2000 și Raportul Global publicat la Declarația Organizației Internaționale a Muncii privind principiile și drepturile fundamentale ale muncii, adoptată la 96-a sesiune a Conferinței Internaționale a Muncii de la Geneva. Prin întâmpinare, intimata pârâtă SC R.S. SA a solicitat respingerea recursului reclamantului și menținerea sentinței civile atacate ca fiind legală și temeinică.

A apreciat că dispozițiile H.G. nr. 355/2007 nu au caracter nelegal și nu încalcă nici dreptul la muncă și nici principiul nediscriminării, fiind în acord cu legislația internă și comunitară. La rândul său, intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate, ca fiind legală și temeinică. A menționat, în esență, că actul administrativ contestat cuprinde reguli de conduită generală cu privire la sănătatea și securitatea în muncă și că nu încalcă dreptul la muncă și nici nu aduce vreo vătămare drepturilor legale ale recurentului reclamant. Examinând actele și lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate și din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, având în vedere considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.

Actul administrativ atacat și anume H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor a fost emis de către Guvernul României cu respectarea prevederilor art. 101 din Constituția României, potrivit cărora Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercitarea conducerii generale a administrației publice precum și în conformitate cu dispozițiile art. 107 alin. (2) din legea fundamentală, care prevăd că hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor.

Actul administrativ a fost emis cu respectarea principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normale de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, fiind adoptată în temeiul art. 46 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă, prin urmare în executarea unei reglementări primare, a unui act normativ superior. Totodată, H.G. nr. 355/2007 crează cadrul legal pentru asigurarea supravegherii sănătății lucrărilor, stabilește obligațiile angajatorilor și condițiilor privind aptitudinea de muncă, în raport cu riscurile privind securitatea și sănătatea în muncă.

Capitolului V „Condiții de muncă particulare” - Fișa 123 - „Munca la înălțime”, subtitlul „Contraindicații” marcatorul privind „vârsta sub 18 ani și peste 55 ani”, ce formează obiectul excepției de nelegalitate, prevede contraindicația de a se permite munca la înălțime a persoanelor aflate în aceste situații. Înalta Curte observă că prevăzând contraindicația relativă la vârsta lucrătorilor care lucrează la înălțime, Guvernul nu a încălcat nici dreptul la muncă și nici principiul nediscriminării, astfel cum a reținut în mod corect și instanța de fond. Nu pot fi primite criticile recurentului potrivit cărora contraindicația în discuție ar încălca dreptul la muncă al persoanelor vizate, întrucât aceste nu ar mai putea excede la alte locuri de muncă.

Dimpotrivă, lucrătorii aflați în ipostazele respective își pot exercita atributele dreptului la muncă în oricare alt loc pentru care nu există astfel de contraindicații, acestea neavând caracter absolut, cum eronat apreciază recurentul. Că lucrurile stau astfel și în cauza de față rezultă, fără echivoc, din adresa nr. 9873 din 6 august 2007, prin care SC R.S. SA, unitate angajatoare, i-a oferit reclamantului, în condițiile legii, un alt post de muncă, cu acordarea drepturilor salariale specifice. Pe de altă parte, contraindicațiile prevăzute în actul administrativ vizează, în egală măsură, toate persoanele în vârstă de sub 18 ani și peste 55 ani care ar intenționa să lucreze la înălțime, ceea ce înseamnă că dispoziția legală nu îngăduie nașterea unor tratamente diferite pentru situații identice.

Reglementările considerate nelegale de către recurent nu încalcă nici principiul nediscriminării pe care acesta îl invocă. Într-o manieră corectă a reținut prima instanță că, potrivit art. 14 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul 12 la C.E.D.O., principiul nediscriminării nu împiedică statele membre să ia măsuri pentru promovarea unei legalități depline și efective, sub condiția existenței unei justificări obiective și rezonabile. Garantând dreptul complex la ocrotirea sănătății și securității muncii consacrat prin art. 34 din Constituția României, acest text constituțional stabilește obligația statului de a lua măsurile necesare pentru asigurarea condițiilor necesare respectării dreptului.

Eliminarea ori diminuarea riscurilor privind securitatea și sănătatea muncii, a riscurilor de accidente de muncă și de îmbolnăviri profesionale, inclusiv a celor care pot să survină în cazul persoanelor a căror vârstă ar fi inadecvată și improprie lucrului la înălțime, reprezintă câteva din justificările obiective și rezonabile care au determinat adoptarea textului de lege contestat. În sfârșit, Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat în mod just că elaborarea actului administrativ, inclusiv a textului contestat a avut loc prin respectarea normelor Comunității Europene, fiind un instrument necesar pentru corelarea sistemului legislativ de sănătate și securitate în muncă la standardele prevăzute de reglementările europene.

În raport cu aspectele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul R.A. împotriva sentinței civile nr. 978/CA din 12 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2009.