ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1344/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC B.I. SRL Alexandria a chemat în judecată pe pârâta SC A.R.A.

SA, sucursala Teleorman, pentru ca prin hotărârea pronunțată de instanța de judecată să fie obligată la plata sumei de 6.554.238 lei din care 4.512.384,3 lei reprezintă contravaloarea despăgubirilor cuvenite conform contractelor de asigurare încheiate (seria AA nr. 67654 din 26 decembrie 2003, seria AA nr. 0037678 din 26 decembrie 2003, seria AA nr. 0037238 din 27 decembrie 2003) și 2.041.854 lei dobânda de referință calculată conform statisticii prezentată de către BNR pe adresa de internet pentru perioada martie 2003 - decembrie 2005. A arătat că la data de 26 decembrie 2002 între cele două părți au intervenit contractele de asigurare marfa seria AA nr. 0037678 din 26 decembrie 2003 în valoare de 19.868.302.253 lei vechi, seria AA nr. 0037238 din 27 decembrie 2003 în valoare de 11.818.498.008 lei vechi și AA nr. 67654 din 26 decembrie 2003 în valoare de 14.937.042.707 lei vechi, reclamanta achitând prima de asigurare în sumă de 104.903.647 lei și că în aceeași zi inspectorii pârâtei au efectuat inspecția de risc pentru încheierea asigurării facultative stabilind că sunt întrunite condițiile de încheiere a asigurărilor solicitate recomandând unele măsuri de amenajare care au fost respectate întocmai de către reprezentanții reclamantei.

In ziua imediat următoare marfa asigurată în valoare de 46.623.842.968 lei a fost depozitată în depozitul special amenajat în incinta SC T. SRL Zimnicea. La data de 7 februarie 2003 la depozitul în care se afla marfa asigurată a izbucnit un incendiu care a distrus marfa în totalitate iar în ziua imediat următoare reprezentantul reclamantei s-a prezentat la societatea pârâtă pentru a încheia formele privind despăgubirea ce i se cuvenea. SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, a întocmit o notă prin care a apreciat că se impune sesizarea organelor de poliție sub aspectul efectuării unor verificări referitoare la situația economico-financiară a SC B.I.

SRL Alexandria și a SC C. SA Sibiu precum și cauza și împrejurările producerii incendiului, verificări care au fost efectuate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman care la data de 8 iunie 2004 a pronunțat rezoluția de scoatere de sub urmărire penală a tuturor învinuiților apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive necesare pentru existența infracțiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen., art. 219 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. apreciind că incendiul s-a datorat unor defecțiuni tehnice ale instalației electrice. Ulterior reclamanta și-a precizat pretențiile indicând suma de 4.512.384,3 lei reprezentând despăgubiri și 9.939.935,65 lei cu titlu de dobândă.

Temeiul de drept indicat de reclamantă este art. 274 C. proc. civ. , Legea 136/1995 completată și modificată, art. 969, art. 1073 și urm. C. proc. civ. In cauză s-a administrat proba cu înscrisuri și expertiza. Pârâta a ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune care a fost respinsă de instanță prin încheierea din 27 noiembrie 2006 cu motivarea că în speță se pornise urmărirea penală iar în temeiul art. 19 alin. (2) C. proc. pen. penalul ține în loc civilul și că de la 6 februarie 2003 când pârâta a sesizat organele de urmărire penală care au declanșat urmărirea penală împotriva reprezentanților reclamantei și a unui inspector de la societatea de asigurare, până la 24 martie 2006 nu au trecut mai mult de doi ani așa cum prevede art. 3 din Decretul nr. 137/1958.

Prin sentința comercială 1424 din 4 decembrie 2006 Tribunalul Teleorman, secția civilă, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei obligând-o să plătească pârâtei suma de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reținând că din probele administrate nu a rezultat că incendierea depozitului s-a tăcut cu intenție de către învinuitul V.A.K. reprezentantul reclamantei sau prin intermediul altor interpuși ai acestuia, lipsind latura obiectivă necesară pentru existența infracțiunii de distrugere din culpă și că deși incendiul a avut drept cauză culpa aparținând învinuitului menționat anterior acest incendiu nu a constituit pericol public, fapt ce nu are relevanță în materie civilă întrucât reclamanta nu se poate apăra invocându-și propria culpă.

Invocând rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman instanța a reținut că s-a constatat că societatea de asigurare nu a fost prejudiciată, rezultând din această susținere că dacă s-ar fi plătit suma reprezentând marfa distrusă prin aceeași rezoluție reprezentantul pârâtei ar fi fost obligat să o restituie, probând afirmativ verificările societății de asigurare care a stabilit că în speță nu se impune onorarea solicitării reclamantei de recuperarea prejudiciului produs prin incendiere și în conformitate cu art. 1169 C. civ. astfel că reclamanta nu și-a dovedit pretențiile sale. Ambele părți au formulat apel împotriva sentinței tribunalului care au fost soluționate de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 194 din 18 aprilie 2007 conform căreia a fost respins apelul SC B.I.

SRL Alexandria, a fost admis apelul SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, și în consecință a fost schimbată în parte sentința, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, acțiunea fiind respinsă ca prescrisă și a fost obligată apelanta reclamantă SC B.I. SRL Alexandria să plătească pârâtei suma de 0,15 lei cheltuieli de judecată. Instanța de apel a reținut că în materia asigurărilor dreptul la acțiune al asiguratului se naște și începe să curgă de la data producerii riscului asigurat. In cauză incendiul a izbucnit la 7 februarie 2003 cererea de despăgubiri a fost formulată la 12 februarie 2003 iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 24 martie2006, peste termenul de prescripție de 2 ani prevăzut în materia asigurărilor, așa încât aplicarea dispozițiile art. 19 alin. (2) C. proc.

civ. s-a făcut incorect de către instanța de fond pentru că în speță cercetarea penală a avut loc anterior introducerii cererii de chemare în judecată, neexistând o acțiune civilă care să fie ținută în loc de penal. De asemenea a mai reținut că plata despăgubirilor era datorată în baza contractelor de asigurare, obligația asigurătorului față de asigurat fiind independentă față de eventuala vinovăție a asiguratului și că nu operează nici una din cauzele de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripției extinctive prevăzută expres și limitativ de art. l3 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Cu privire la cheltuielile de judecată a constatat că în mod corect reclamanta a fost obligată să suporte cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 10.000 lei așa cum s-a solicitat în concluziile scrise.

Atât pârâta cât și reclamanta au formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel care a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție secția comercială prin decizia nr. 1028 din 12 martie 2008 potrivit căreia au fost admise recursurile, a fost casată decizia 194 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI a comercială, și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că se impune respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei întrucât, prin introducerea cererii privind somația de plată finalizată prin sentința nr. 730 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Teleorman, care nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți, reclamanta a demonstrat că nu i se poate imputa pasivitatea care să justifice curgerea neîntreruptă a termenului de prescripție, dimpotrivă cursul prescripției a fost întrerupt fiind îndeplinită cerința prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. d) din Decretul nr. 167/1958.

Cum instanța a soluționat greșit excepția prescripției se impune casarea deciziei și trimiterea spre soluționarea litigiului pe fond. Pârâta SC A.R.A. SA Sucursala Teleorman a formulat contestație în anulare împotriva deciziei mai sus menționate întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. susținând că hotărârea atacată este rezultatul unei greșeli materiale determinată de faptul că instanța de recurs a reținut că în cauză s-a întrerupt cursul prescripției prin introducerea unei cereri privind introducerea unei somații de plată fără a observa că în acea cauză s-a pronunțat o soluție de respingere a cererii introductive de instanță.

Reținând că deși la dosarul cauzei au fost depuse in extenso sentința comercială nr. 730 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Teleorman secția civilă și sentința comercială nr. 203 din 27 iunie 2005 a aceleiași instanțe care nu au fost cercetate de instanța de recurs și neprocedând la cercetarea celor două sentințe depuse la dosar, instanța a săvârșit o greșeală cu caracter procedural care a determinat pronunțarea unei soluții eronate, Curtea a admis contestația în anulare, a anulat decizia atacată fixând termen în vederea soluționării recursului. Prin recursul declarat de reclamanta SC B.I. SRL Alexandria care este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-a cerut casarea hotărârii atacate, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București cu obligarea la cheltuieli de judecată, susținând că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 deoarece deși termenul de prescripție a început să curgă de la data producerii incendiului iar cercetarea penală a început la 6 martie 2003 întrerupând termenul de prescripție conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) din decretul mai sus menționat așa încât de la data finalizării cercetărilor penale și până la introducerea cererii de chemare în judecată respectiv 24 martie 2006 nu au trecut doi ani iar obligația de plată a despăgubirilor a devenit exigibilă de la data la care asigurătorul a finalizat dosarul de daune iar la data de 23 iunie 2004 nu era finalizat dosarul de daune.

În temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., la data de 7 mai 2009 A.D.S. a formulat cerere de introducere în cauză în calitate de succesor în drepturi și obligații a intimatei reclamante SC B.I. SRL Alexandria motivând că în conformitate cu informațiile primite de la Oficiul Național al Registrului Comerțului societatea reclamantă a fost dizolvată din oficiu și radiată iar potrivit art. 237 alin. (10) din Legea nr. 31/1990 bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate din oficiu revin acționarilor și cum la data radierii (19 aprilie 2007) SC B.I. SRL Alexandria avea în patrimoniu creanța în valoare de 5.452.319,95 lei față de SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, această creanță a trecut în patrimoniul său în calitate de asociat unic al societății.

Cererea a fost admisă, Curtea dispunând introducerea în cauză în calitate de recurent reclamant a asociatului unic al reclamantei SC B.I. SRL Alexandria în persoana lui A.D.S. Pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, a declarat recurs pe care l-a încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat modificarea în partea hotărârii pronunțate în sensul admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată integral în conformitate cu dovezile aflate la dosar susținând că atât instanța de fond cât și cea de apel au interpretat greșit cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată neținând cont și de cheltuielile suportate pentru efectuarea expertizei.

Recursul declarat de reclamant este nefondat. Conform art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prin derogare de la dispozițiile alin. (1) care prevede că termenul general de prescripție este de 3 ani, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de doi ani. Potrivit art. 16 alin. (2) din același act normativ prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent.

Analizând probatoriile administrate în cauză se constată că cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar a fost formulată la data de 23 iunie 2006 împrejurare față de care corect instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând că în cauză nu a operat nici una din cauzele de suspendare ori întrerupere a cursului prescripției extinctive prevăzute de art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Se reține că reclamanta a invocat în recurs doar motivele legate de întreruperea termenului de prescripție susținând că întrucât pârâta a formulat plângere penală penalul ține în loc acțiunea civilă, situație în care termenul de prescripție se calculează de la data când s-a comunicat soluția de neînceperea urmăririi penale.

De precizat este faptul că cercetarea penală a fost exercitată în perioada de soluționare a cererii formulată de reclamantă privind acordarea despăgubirilor adresată pârâtei SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze și ca urmare penalul nu putea ține în loc o acțiune civilă care nu era pe rol, neexistând o acțiune căreia să-i fie întrerupt cursul. In acest context și ținând cont că termenul general de prescripție în materia asigurărilor începe să curgă de la data producerii riscului asigurat și cum riscul asigurat s-a produs la 7 februarie 2003 iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 23 iunie 2006, corect a reținut instanța de apel că acțiunea este prescrisă, aceasta fiind introdusă cu mult peste termenul de prescripție de doi ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Sentințele civile nr. 730 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Teleorman și nr. 230 din 27 iunie 2005 a aceleiași instanțe, invocate de recurenta în susținerea motivului potrivit căruia prescripția a fost întreruptă, nu pot determina întreruperea prescripției deoarece prima a fost respinsă iar cealaltă anulată ca netimbrată și conform art. 16 alin. (2) C. proc. civ., prescripția nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă sau anulată. Ca urmare dispozițiile art. 3 alin. (2) și art. 16 din Decretul nr. 167/1958 au fost aplicate corect de către instanța de apel, nefiind întrunite condițiile cerute de art. 304 pct. 9 pentru modificarea hotărârii atacate, sub acest aspect hotărârea fiind la adăpost de orice critică, astfel că în conformitate cu art. 312 C. proc.

civ. recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă urmează ca acesta să fie admis față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatându-se că art. 274 C. proc. civ. au fost aplicate greșit, în condițiile în care pârâta a făcut dovada cheltuielilor de judecată reprezentând atât onorariul de avocat cât și onorariul de expert.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul reclamantului A.D.S. introdus în cauză, declarat împotriva deciziei nr. 194 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Admite recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA, SUCURSALA TELEORMAN, cu sediul ales în București împotriva deciziei nr. 194 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o modifică în sensul că obligă reclamantul la plata sumei de 25.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC A.R.A. SA, Sucursala Teleorman. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2009.