ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1344/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1344/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Reclamanta SC B.I. SRL

Alexandria a chemat în judecată pe pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman,

pentru ca prin hotărârea pronunțată de instanța de judecată să fie obligată la

plata sumei de 6.554.238 lei din care 4.512.384,3 lei reprezintă contravaloarea

despăgubirilor cuvenite conform contractelor de asigurare

încheiate (seria AA nr. 67654 din 26 decembrie

2003, seria AA nr. 0037678

din 26 decembrie 2003, seria AA nr. 0037238

din 27 decembrie 2003) și 2.041.854 lei dobânda de referință calculată conform

statisticii prezentată de către BNR pe adresa de internet pentru perioada

martie 2003 - decembrie 2005.

A arătat că la data de 26

decembrie 2002 între cele două părți au intervenit contractele de asigurare

marfa seria AA nr. 0037678 din 26 decembrie 2003 în valoare de 19.868.302.253

lei vechi, seria AA nr. 0037238 din 27 decembrie 2003 în valoare de

11.818.498.008 lei vechi și AA nr. 67654 din 26 decembrie 2003 în valoare de

14.937.042.707 lei vechi, reclamanta achitând prima de asigurare în sumă de

104.903.647 lei și că în aceeași zi inspectorii pârâtei au efectuat inspecția

de risc pentru încheierea asigurării facultative stabilind că sunt întrunite

condițiile de

încheiere a asigurărilor

solicitate recomandând unele măsuri de amenajare

care au fost respectate întocmai de către reprezentanții reclamantei. In

ziua

imediat următoare marfa asigurată în valoare de 46.623.842.968 lei

a fost depozitată în depozitul special amenajat în incinta SC T. SRL Zimnicea.

La data de 7 februarie 2003 la

depozitul în care se afla marfa asigurată a izbucnit un incendiu care a distrus

marfa în totalitate iar în ziua imediat următoare reprezentantul reclamantei

s-a prezentat la societatea pârâtă pentru a încheia formele privind

despăgubirea ce i se cuvenea.

SC A.R.A. SA, sucursala

Teleorman, a întocmit o notă prin care a apreciat că se impune sesizarea

organelor de poliție sub aspectul efectuării unor verificări referitoare la

situația economico-financiară a SC B.I. SRL Alexandria și a SC C.

SA Sibiu precum și cauza și împrejurările

producerii incendiului, verificări

care au fost efectuate de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Teleorman care la data de 8 iunie 2004 a pronunțat

rezoluția de scoatere de sub urmărire penală a tuturor învinuiților apreciind

că nu sunt întrunite elementele constitutive necesare pentru existența

infracțiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (3),

(5) C. pen., art. 219 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

apreciind că incendiul s-a datorat unor defecțiuni tehnice ale instalației electrice.

Ulterior reclamanta și-a

precizat pretențiile indicând suma de 4.512.384,3 lei reprezentând despăgubiri

și 9.939.935,65 lei cu titlu de dobândă.

Temeiul de drept indicat de

reclamantă este art. 274 C. proc. civ.

,

Legea 136/1995 completată și modificată, art. 969, art. 1073 și urm. C. proc.

civ.

In cauză s-a administrat proba cu înscrisuri

și expertiza.

Pârâta a ridicat excepția

prescripției dreptului la acțiune care a fost

respinsă

de instanță prin încheierea din 27 noiembrie 2006 cu motivarea că

în

speță se pornise urmărirea penală iar în temeiul art. 19 alin. (2) C. proc.

pen. penalul ține în loc civilul și că de la 6 februarie 2003 când pârâta a

sesizat organele de urmărire penală care au declanșat

urmărirea penală împotriva reprezentanților reclamantei și a unui

inspector

de la societatea de asigurare, până la 24 martie 2006 nu au

trecut mai mult de doi ani așa cum prevede art. 3 din Decretul nr. 137/1958.

Prin sentința comercială 1424

din 4 decembrie 2006 Tribunalul Teleorman, secția civilă, a respins ca

nefondată acțiunea reclamantei obligând-o să plătească pârâtei suma de 10.000

lei cu titlu de cheltuieli de judecată reținând că din probele administrate nu

a rezultat că incendierea depozitului s-a tăcut cu intenție de către învinuitul

V.A.K.

reprezentantul reclamantei sau prin

intermediul altor interpuși ai

acestuia, lipsind latura obiectivă

necesară pentru existența infracțiunii de distrugere din culpă și că deși incendiul

a avut drept cauză culpa aparținând învinuitului menționat anterior acest

incendiu nu a constituit pericol public, fapt ce nu are relevanță în materie

civilă întrucât reclamanta nu se poate apăra invocându-și propria culpă.

Invocând rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman instanța a

reținut că s-a constatat că societatea de asigurare nu a fost prejudiciată,

rezultând din această susținere că dacă s-ar fi plătit suma reprezentând marfa

distrusă prin aceeași rezoluție reprezentantul pârâtei ar fi fost obligat să o

restituie, probând afirmativ verificările societății de asigurare care a

stabilit că în speță nu se impune onorarea solicitării reclamantei de

recuperarea prejudiciului produs prin incendiere și în conformitate cu art. 1169

C. civ. astfel că reclamanta nu și-a dovedit pretențiile sale.

Ambele părți au formulat apel

împotriva sentinței tribunalului care au fost soluționate de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială,

prin

decizia nr. 194 din 18 aprilie 2007 conform căreia a fost respins apelul

SC

B.I. SRL Alexandria, a fost admis apelul SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, și

în consecință a fost schimbată în parte sentința, a fost admisă excepția

prescripției dreptului material la acțiune, acțiunea fiind respinsă ca

prescrisă și a fost obligată

apelanta

reclamantă SC B.I. SRL Alexandria să plătească pârâtei

suma de 0,15 lei

cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că în

materia asigurărilor dreptul la acțiune al asiguratului se naște și începe să

curgă de la data producerii riscului asigurat. In cauză incendiul a izbucnit la

7 februarie 2003 cererea de

despăgubiri a

fost formulată la 12 februarie 2003 iar cererea de chemare în

judecată a

fost înregistrată la 24 martie2006, peste termenul de prescripție de 2 ani

prevăzut în materia asigurărilor, așa încât aplicarea dispozițiile art. 19

alin. (2) C. proc. civ. s-a făcut incorect de către instanța de fond pentru că

în speță cercetarea penală a avut loc anterior introducerii

cererii de chemare în judecată, neexistând o

acțiune civilă care să fie ținută

în loc de penal. De asemenea a mai

reținut că plata despăgubirilor era datorată în baza contractelor de asigurare,

obligația asigurătorului față de asigurat fiind independentă față de eventuala

vinovăție a asiguratului și că nu operează nici una din cauzele de suspendare

ori de întrerupere a cursului prescripției extinctive prevăzută expres și

limitativ de art. l3 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la cheltuielile de

judecată a constatat că în mod corect

reclamanta

a fost obligată să suporte cheltuielile de judecată reprezentând

onorariul

de avocat în cuantum de 10.000 lei așa cum s-a solicitat în concluziile scrise.

Atât pârâta cât și reclamanta au

formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel care a fost soluționat de Înalta

Curte de Casație și Justiție secția comercială prin decizia nr. 1028 din 12

martie 2008 potrivit căreia au fost admise recursurile, a fost casată decizia

194 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI a comercială,

și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că se impune

respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei

întrucât, prin introducerea cererii privind somația de plată finalizată prin

sentința nr. 730 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Teleorman, care nu are

autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre

părți, reclamanta a demonstrat că nu i se poate imputa pasivitatea care să

justifice curgerea neîntreruptă a termenului de prescripție, dimpotrivă cursul

prescripției a fost întrerupt fiind îndeplinită cerința prevăzută de

dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. d) din Decretul nr. 167/1958. Cum instanța

a soluționat greșit excepția prescripției se impune casarea deciziei și

trimiterea spre soluționarea litigiului pe fond.

Pârâta SC A.R.A. SA Sucursala

Teleorman a formulat contestație în anulare împotriva deciziei mai sus

menționate întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. susținând că

hotărârea atacată este rezultatul unei greșeli materiale determinată de faptul

că instanța de recurs a reținut că în cauză s-a întrerupt cursul prescripției

prin introducerea unei cereri privind introducerea unei somații de plată fără a

observa că în acea cauză s-a pronunțat o soluție de respingere a cererii

introductive de instanță.

Reținând că deși la dosarul

cauzei au fost depuse in extenso sentința

comercială

nr. 730 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Teleorman secția

civilă și

sentința comercială nr. 203 din 27 iunie 2005 a aceleiași instanțe care nu au

fost cercetate de instanța de recurs și neprocedând la cercetarea celor două

sentințe depuse la dosar, instanța a săvârșit o greșeală cu caracter procedural

care a determinat pronunțarea unei soluții eronate, Curtea a admis contestația

în anulare, a anulat decizia atacată fixând termen în vederea soluționării

recursului.

Prin recursul declarat de

reclamanta SC B.I. SRL Alexandria care este întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a cerut casarea hotărârii atacate, respingerea

excepției

prescripției dreptului la

acțiune, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea

de Apel București

cu obligarea la cheltuieli de judecată, susținând că instanța de apel a aplicat

în mod greșit prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 deoarece

deși termenul de prescripție a început să curgă de la

data producerii incendiului iar cercetarea penală a început la 6 martie

2003

întrerupând termenul de prescripție conform dispozițiilor art. 16 alin.

(1) din decretul mai sus menționat așa încât de la data finalizării

cercetărilor penale și până la introducerea cererii de chemare în judecată

respectiv 24 martie 2006 nu au trecut doi ani iar obligația de plată a

despăgubirilor a

devenit exigibilă de la

data la care asigurătorul a finalizat dosarul de daune

iar la data de 23

iunie 2004 nu era finalizat dosarul de daune.

În temeiul art. 243 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ., la data de 7 mai 2009 A.D.S. a formulat cerere de

introducere în cauză în calitate de succesor în drepturi și obligații a

intimatei reclamante SC B.I. SRL Alexandria motivând că în conformitate cu

informațiile primite de la Oficiul Național al Registrului Comerțului

societatea reclamantă a fost dizolvată din oficiu și radiată iar potrivit art. 237

alin. (10) din Legea nr. 31/1990 bunurile rămase din patrimoniul persoanei

juridice radiate din oficiu revin acționarilor și cum la data radierii (19

aprilie 2007) SC B.I. SRL Alexandria avea în patrimoniu creanța în valoare de

5.452.319,95 lei față de SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, această creanță a

trecut în patrimoniul său în calitate de asociat unic al societății.

Cererea a fost admisă, Curtea

dispunând introducerea în cauză în calitate de recurent reclamant a asociatului

unic al reclamantei SC B.I. SRL Alexandria în persoana lui A.D.S.

Pârâta SC A.R.A. SA, sucursala

Teleorman, a declarat recurs pe care l-a încadrat în drept pe dispozițiile art.

304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat modificarea în partea

hotărârii pronunțate în sensul admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de

judecată integral în conformitate cu dovezile aflate la dosar susținând că atât

instanța de fond cât și cea de apel au interpretat greșit cererea privind

acordarea cheltuielilor de judecată neținând cont și de cheltuielile suportate

pentru efectuarea expertizei.

Recursul declarat de reclamant este nefondat.

Conform art. 3 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958 prin derogare de la

dispozițiile

alin. (1) care prevede că termenul general de prescripție este de 3

ani, în raporturile ce izvorăsc din asigurare,

termenul de prescripție este de

doi ani. Potrivit art. 16 alin. (2) din

același act normativ prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de

chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o

instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent.

Analizând probatoriile

administrate în cauză se constată că cererea de chemare în judecată care face

obiectul prezentului dosar a fost formulată la data de 23 iunie 2006 împrejurare

față de care corect instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului la

acțiune, reținând că în cauză nu a operat nici una din cauzele de suspendare

ori întrerupere a cursului prescripției extinctive prevăzute de art. 13 și art.

16 din Decretul nr. 167/1958.

Se reține că reclamanta a

invocat în recurs doar motivele legate de întreruperea termenului de

prescripție susținând că întrucât pârâta a formulat plângere penală penalul

ține în loc acțiunea civilă, situație în care termenul de prescripție se

calculează de la data când s-a comunicat soluția de neînceperea urmăririi

penale.

De precizat este faptul că

cercetarea penală a fost exercitată în perioada de soluționare a cererii

formulată de reclamantă privind acordarea despăgubirilor adresată pârâtei SC A.R.A.

SA, sucursala Teleorman, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată

care face obiectul prezentei cauze și ca urmare penalul nu putea ține în loc o

acțiune civilă care nu era pe rol, neexistând o acțiune căreia să-i fie

întrerupt cursul.

In acest context și ținând cont

că termenul general de prescripție în materia asigurărilor începe să curgă de

la data producerii riscului asigurat și cum riscul asigurat s-a produs la 7

februarie 2003 iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de

23 iunie 2006, corect a reținut instanța de apel că acțiunea este prescrisă,

aceasta fiind introdusă

cu mult peste

termenul de prescripție de doi ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din

Decretul

nr. 167/1958.

Sentințele civile nr. 730 din 20

septembrie 2004 a Tribunalului Teleorman și nr. 230 din 27 iunie 2005 a

aceleiași instanțe, invocate de recurenta în susținerea motivului potrivit

căruia prescripția a fost

întreruptă, nu

pot determina întreruperea prescripției deoarece prima a fost

respinsă

iar cealaltă anulată ca netimbrată și conform art. 16 alin. (2) C. proc. civ.,

prescripția nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost

respinsă sau anulată.

Ca urmare dispozițiile art. 3

alin. (2) și art. 16 din Decretul nr. 167/1958 au fost aplicate corect de către

instanța de apel, nefiind întrunite condițiile cerute de art. 304 pct. 9 pentru

modificarea hotărârii atacate, sub acest aspect hotărârea fiind la adăpost de

orice critică, astfel că în conformitate

cu

art. 312 C. proc. civ. recursul reclamantului urmează a fi respins

ca

nefondat.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâtă urmează ca acesta să fie admis față de dispozițiile art. 312

C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatându-se că art.

274 C. proc. civ. au fost aplicate greșit, în condițiile în care pârâta a făcut

dovada cheltuielilor de judecată reprezentând atât onorariul de avocat cât și

onorariul de expert.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

reclamantului A.D.S. introdus în cauză, declarat împotriva deciziei nr. 194 din

18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Admite recursul declarat de

pârâta SC A.R.A. SA, SUCURSALA TELEORMAN, cu sediul ales în București împotriva

deciziei nr. 194 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială, pe care o modifică în sensul că

obligă

reclamantul la plata sumei de 25.000 lei cheltuieli de judecată către

pârâta

SC A.R.A. SA, Sucursala Teleorman.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2009.