ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2133/2010

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Istoricul

cauzei.

Reclamanta

SC A.G. SRL Giurgiu a chemat în judecată B.C.R. - Asigurări SA - Sucursala

Giurgiu pentru a fi obligată la plata sumei de 67.078 euro cu titlu de daune

motivând că riscul asigurat pentru care a încheiat polița de asigurare s-a produs

la data de 9 mai 2007 și că după întocmirea dosarului de daună asigurătorul a

achitat doar parțial despăgubirile, diferența de sumă pe care o solicită prin acțiune

fiind refuzată la plată pentru motivul că dauna a fost supraestimată.

Tribunalul Giurgiu prin sentința nr. 65

pronunțată la data de 20 martie 2008 a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă

la plata sumei de 67.078,66 euro despăgubiri în echivalent lei la cursul B.N.R.

din ziua plății. Soluția primei instanțe a avut în vedere convenția părților, expertiza

efectuată în cauză și celelalte înscrisuri care au condus la concluzia că

paguba reală este cea reclamată de asigurat pentru categoria mijloacelor fixe,

echipamente și stoc de marfă. Apărarea pârâtei referitoare la cuantificarea

despăgubirilor a fost înlăturată ca fiind unilaterală și calculată la prețul

cel mai mic fără justificarea identității dintre bunuri și caracteristicile de

calitate. Totodată s-a reținut ignorarea de către pârâtă a evidențelor

contabile care reflectau existența stocului de marfă și a valorii patrimoniale

a bunurilor integral distruse.

Sentința nr. 65 din 20 martie 2008

pronunțată de Tribunalul Giurgiu a fost confirmată de Curtea de Apel București care

prin decizia comercială nr. 436 din 27 octombrie 2008 a respins ca nefondat

apelul declarat de B.C.R. - Asigurări SA - Sucursala Giurgiu.

Prima critică adusă sentinței, de

către pârâta apelantă a vizat valoarea echipamentelor electronice. Ca argumente

în sprijinul respingerii acestei critici au fost reținute:

a) conținutul poliței de asigurare și

valoarea de înlocuire a mijloacelor fixe la care s-a achitat de către

reclamanta rata de asigurare respectiv valoarea maximă a despăgubirii în caz de

producere a riscului asigurat;

b) nu există temei pentru reducerea

aleatorie, fără elemente certe de dovadă a valorii echipamentelor; nu există

temei pentru a considera că mijloacele fixe erau depășite întrucât între data

încheierii contractului de asigurare și producerea riscului asigurat a trecut o

perioadă de numai două luni.

c) Cel de-al doilea motiv de apel prin

care s-a criticat inexistența dovezilor privind stocul de marfă a fost respins

cu motivarea că la data încheierii poliței de asigurare reclamanta împreună cu

pârâta a determinat stocul de marfă, că acesta apare în planșele fotografice

efectuate după incendiu despre care se face vorbire și în anexa 1 la procesul

verbal de intervenție din 9 mai 2007.

Apreciind și obligativitatea

recunoașterii efectelor convenției, în temeiul art. 969 C. proc. civ., apelul a

fost respins ca nefondat.

Recursul. Decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Împotriva deciziei nr. 436 din 27

octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, pârâta

B.C.R. - Asigurări SA.

În esență, recurenta a criticat

decizia Curții de Apel apreciind că suma acordată asiguratei a fost determinată

în condițiile poliței de asigurare și că diferența acordată în instanțele

anterioare nu i se cuvine reclamantei intimate. Pentru marfa în stoc, recurenta

a susținut că nu s-a dovedit faptul că aceasta era depozitată și că a fost

afectată de incendiu. Faptul reținut de Curtea de Apel vizând evaluarea

stocului de marfă la încheierea contractului de asigurare a fost combătut de

recurentă care a susținut că suma de 32.398 euro a fost stabilită conform cerințelor

exprimate de asigurată ca fiind suma maximă până la care bunurile din respectiva

categorie sunt asigurate, dar numai în măsura în care acestea ar fi fost

achiziționate și neconsumate.

În temeiul acestor critici, recurenta

a solicitat modificarea soluțiilor anterior pronunțate și, în fond, respingerea

acțiunii.

Decizia nr. 2363 din 13 octombrie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 14/122/2008.

Înalta Curte a luat în examinare

excepția tardivității recursului și raportându-se la prevederile art. 301 C.

proc. civ. a reținut că termenul de 15 zile, socotit de la comunicarea deciziei

instanței de apel pentru declararea recursului, a fost depășit. În concret a

constatat că decizia atacată i-a fost comunicată recurentei la data de 10

decembrie 2008 iar recursul a fost depus la Oficiul poștal la data de 30

decembrie 2008.

A mai constatat Înalta Curte că recurenta

nu se află nici în ipoteza art. 103 C. proc. civ. întrucât nu a probat, că a

fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voința sa, să exercite calea de

atac în termenul procedural de 15 zile

Cu aceste argumente, recursul a fost

respins ca tardiv declarat.

Contestația în anulare.

Împotriva deciziei nr. 2363 pronunțată

la data de 13 octombrie 2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat

contestație în anulare, pârâta SC B.

A.V.I.G.

SA,

întemeiată pe

dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În sprijinul contestației în anulare

s-a argumentat că dezlegarea dată prin soluția a cărei anulare o solicită este

rezultatul unei greșeli materiale întrucât instanța nu a observat că recursul a

fost trimis prin fax și apoi prin poștă, iar data de 29 decembrie 2008,

confirmată prin ok-ul emis de aparatul fax, este data declarării recursului.

Această dată, potrivit autoarei, se

situează în ultima zi - respectiv 29 decembrie 2008 - a termenului de 15 zile

prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Relevantă în opinia contestatoarei nu este

data înregistrării recursului la Curtea de Apel, ci confirmarea primirii

faxului, în raport de care termenul de 15 zile nu a fost depășit. În fine, s-a

susținut că trimiterea și prin poștă a unui exemplar al recursului nu înlătură

prima comunicare trimisă prin fax.

În drept, au fost invocate prevederile

art. 104 și 86 C. proc. civ. precum și dispoziții ale Regulamentului de ordine

interioară al instanțelor judecătorești.

Contestația în anulare este fondată și

va fi admisă pentru următoarele considerente:

trebuie observată față de considerentele deciziei a cărei anulare se solicită

vizează - inexistența premisei pentru aplicarea art. 103 alin. (1) C. proc.

civ.

„Neexercitarea oricărei căi de atac …

în termenul legal atrage decăderea”. Coroborând dispozițiile art. 103 cu

dispozițiile referitoare la termenul pentru exercițiul recursului, care se

regăsește în art. 301 C. proc. civ. se observă că, în cauză, nu s-a pierdut

dreptul procedural privind exercițiul căii de atac a recursului ca efect al

decăderii.

Concluzia are în vedere modalitățile posibile

de comunicare a actelor de procedură către instanțele judecătorești. În sensul

arătat, întrucât pentru comunicarea cererii de recurs nu sunt reglementări speciale

în capitolul,,despre recurs” și recurgând la prevederile procedurale generale se

observă că dispozițiile art. 104 C. proc. civ. admit că se poate face

comunicarea prin poștă, condiția cerută fiind ca actele să fie predate înainte

de împlinirea termenului. Chiar dacă textul nu face referire la posibilitatea

trimiterii cererilor sau altor acte de procedură prin fax de vreme ce tot

procedural se admite că instanțele pot să comunice actele de procedură prin

„mijloace ce asigură transmiterea actului și confirmarea primirii acestuia”. (art.

86 alin. (3) teza ultimă), se va admite că și comunicarea prin fax este un

mijloc de transmitere a recursului care asigură atât transmiterea textului cât

și confirmarea primirii lui.

Prin urmare, termenul de 15 zile

pentru declararea recursului poate fi verificat, din perspectiva instanței

căreia i-a fost adresată calea de atac, în raport de data transmiterii faxului

și a confirmării lui (prin ok de confirmare) și nu în raport de data

înregistrării, care poate fi ulterioară transmiterii. Distincția este firească

din moment ce nu a fost „depusă” cererea la instanță, ci transmisă prin fax.

aplicării art. 318 C. proc. civ., mai precis a verificării dezlegării dată de

instanța de recurs excepției tardivității recursului, dacă aceasta este

„rezultatul unei greșeli materiale”. Doctrina și practica au deslușit sensul

noțiunii de greșeală materială admițând că aceasta nu poate să cuprindă decât

greșelile care au caracter procedural și care au condus la pronunțarea unei

soluții eronate. În speță, tocmai o astfel de greșeală a determinat confuzia

unor elemente și date privind declararea recursului ducând în final la

respingerea acestuia ca tardiv declarat. Concretizând aspectele relevate în

precedent se va reține că neobservarea datei de 29 decembrie 2008, prin care a

fost confirmată primirea recursului transmis prin fax, și raportarea la data

înregistrării de către instanță, constituie o greșeală materială care a condus

la reținerea tardivității declarării recursului de către pârâtă - prin Decizia nr.

2363 din 13 octombrie 2009 a Înaltei Curți, a cărei anulare se solicită.

Față de cele ce preced se va reține și

faptul că eroarea materială privește aspectele formale ale judecății și nu

judecata însăși, raționamentul de mai sus fiind în acord cu prevederile art. 318

C. proc. civ. și în același timp cu o caracteristică esențială a acestei căi

extraordinare de atac - contestația în anulare - de a nu se constitui într-un

mijloc de reformare a hotărârii atacate.

Așa fiind, contestația în anulare

întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ. va fi admisă în sensul

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în anulare

formulată de contestatoarea

SC

B.A.V.I.G. SA București

împotriva

Deciziei nr. 2363 din 13 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, anulează decizia atacată și fixează termen de judecată

pentru judecarea recursului la data de 22 octombrie 2010, cu citarea părților.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

iunie 2010.