ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 415/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 415/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr.
2526 din data de 27 mai 2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a
admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.M. SRL, astfel cum a fost restrânsă
și precizată și a fost obligată pârâta B.T. A.T. SA (fostă S.A.R. T. SA) să plătească
reclamantei suma de 1.348.192.385 lei cu titlu de despăgubiri, 223.897.308 lei dobândă
comercială calculată până la data de 30 aprilie 2005 și 85.617.028 lei cheltuieli
de judecată.
Pentru a hotărî astfel,
tribunalul a reținut că între părți s-a încheiat contractul de asigurare nr. 042845
pentru bunuri mobile, suma asigurată fiind de 10 miliarde lei, iar perioada de
asigurare de 12 luni, între 20 ianuarie 2003 și 19 ianuarie 2004, riscul
asigurat conform condițiilor speciale, anexă la contract, vizând incendiu și
alte calamități, bunurile asigurate fiind produse finite, stoc marfă, material
și aparatură medicală și dresuri damă.
Totodată, tribunalul
constată că la data de 10 septembrie 2003, s-a produs riscul asigurat prin
inundarea, depozitului de mărfuri al reclamantei, iar la data de 23 septembrie
2003 între părți s-a încheiat procesul de constatare a stocului de marfă
distrusă sau deteriorată de producerea riscului asigurat, valoarea bunurilor distruse
fiind de 1.654.917.903 lei.
Că, pârâta, în mod
nejustificat a refuzat plata despăgubirii, invocând aspecte străine de
contractul de asigurare și condițiile de asigurare.
Având în vedere și
concluziile raportului de expertiză judiciară efectuată în cauză, tribunalul
reține valoarea reală a pagubei suferite de reclamantă, însumând 1.654.917.903
lei, din care pârâta a achitat pe parcursul procesului suma de 306.725.518 lei,
astfel că o obligă la plata diferenței datorate cu titlu de despăgubire.
Apelul declarat de pârâtă
împotriva acestei sentințe, a fost respins, ca nefondat de Curtea de Apel
București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 181 pronunțată
la data de 4 aprilie 2006.
Răspunzând criticilor de
netemeinicie și nelegalitate formulate, instanța de control judiciar constată
că instanța fondului a avut în vedere ansamblul probelor administrate, inclusiv
expertiza contabilă dispusă în măsura coroborării ei cu întreg materialul
probator al cauzei.
Instanța de control, mai
reține că la data producerii riscului asigurat, reclamanta a probat că era
proprietara bunurilor degradate potrivit documentelor prezentate, bunuri care
au fost inventariate în prezența reprezentantului pârâtei, care a fost de acord,
după inventariere ca bunurile deteriorate să fie aruncate la groapa de gunoi a
Municipiului București.
Totodată, instanța constată
că pârâta nu a pretins ca reclamanta în momentul inventarierii să probeze o
serie de elemente privind marca mărfii, vechimea, dacă marfa este nevandabilă,
aspecte ce nu mai puteau fi verificate după ce marfa degradată a fost aruncată
la groapa de gunoi, cu atât mai mult cu cât în contractul de asigurare nu
existau clauze concrete în acest sens.
În contra acestei decizii,
pârâta a declarat recurs pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.
8 și 10 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea hotărârii și
trimiterea cauzei spre rejudecare.
În argumentarea criticilor
formulate, recurenta a susținut sub un prim aspect că instanța a interpretat
greșit contractul de asigurare încheiat, care nu este un mijloc pus la îndemâna
asiguraților pentru a-și acoperi pierderile comerciale, ci dă dreptul la plata
despăgubirii în funcție de starea lucrului la momentul producerii riscului
asigurat.
Referitor la procesul verbal
de constatare a daunei, recurenta susține că acesta nu semnifică o recunoaștere
a despăgubirii ci numai o estimare a daunei pentru înregistrarea în
contabilitate, valorile trecute fiind prețurile de achiziție, iar nicăieri în
cuprinsul său nu se precizează expres recunoașterea datoriei.
Sub un al doilea aspect
recurenta susține că instanța nu s-a pronunțat asupra probelor administrate
respectiv asupra expertizei dispuse și a situațiilor întocmite pe baza sa din
care rezultă că reclamanta a vândut mare parte din mărfuri în pierdere și a înregistrat
numeroase retururi, iar pe de altă parte certificatele de calitate prezentate
nu pot stabili decât tipul mărfurilor, nu și marca și prețul de achiziție.
În raport de aceste aspecte
recurenta susține că valoarea reală a mărfurilor inundate, în mod cert, nu este
aceiași cu valoarea de achiziție, reclamanta nefăcând dovada că bunurile
distruse nu erau uzate.
Examinând decizia atacată în
contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este
nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Motivele de recurs astfel
cum au fost dezvoltate, vizează întinderea despăgubirii la care a fost obligată
pârâta recurentă în temeiul contractului de asigurări de bunuri încheiat cu
reclamanta, urmare producerii riscului asigurat în perioada asigurată.
Or, în actualul context
legislativ, modificarea sau casarea hotărârii se poate cere numai pentru
motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304
pct. 1 - 9 C. proc. civ., aspectele de netemeinicie neputând face obiectul
controlului în casație.
Chiar dacă motivul
prevăzut de art. 304 pct. 10 (abrogat prin Legea nr. 219/2005) era în vigoare
la data pronunțării hotărârii primei instanțe și prin urmare urmează a fi avut în
vedere în cadrul acestui ciclu procesual, ipoteza textului vizează
nepronunțarea instanței asupra unei probe hotărâtoare în dezlegarea pricinii,
de natură să conducă la o hotărâre nelegală.
În cauză, cerința textului
de lege nu este îndeplinită, atât prima instanță, cât și instanța de apel, din
perspectiva caracterului devolutiv al acestuia, au avut în vedere concluziile
expertizei dispuse și le-au valorificat, în măsura în care se coroborau cu
celelalte probe administrate.
Instanța de apel,
apreciază în mod just pe acest aspect că obiectivele expertizei, stabilite de
părți nu erau în măsură să răspundă criticilor pârâtei, deși obiectivele pe
care le-a propus i-au fost încuviințate.
Prin urmare probele cu
expertiză și cu înscrisuri au fost examinate în contextul întregului material
probator administrat.
Critica întemeiată pe
dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este lipsită de substanță și are un
caracter pur formal.
Instanța a examinat
contractul de asigurare și condițiile speciale de asigurare anexa la contract,
stabilind valoarea despăgubirii în limitele sumei asigurate și în raport de
valoarea bunurilor distruse la momentul producerii riscului asigurat.
Procesului verbal de
inventariere încheiat la data de 23 septembrie 2003, urmare producerii riscului
asigurat, semnat de reprezentantul pârâtei-recurente, prezent pe tot parcursul
inventarierii, i-a fost conferită de instanțe semnificația juridică cuvenită în
ce privesc constatările menționate în cuprinsul său referitoare la stocurile de
marfă distrusă sau deteriorată de inundație și valoarea acesteia.
Aserțiunea recurentei în
sensul că încheierea acestui proces verbal deși obligatorie potrivit art. 21 –
art. 22 din Legea nr. 32/2000 și Ordinului nr. 3109/2003 al Comisiei de supraveghere
a asigurărilor, nu are nici o consecință asupra întinderii daunei, nu are nici
un fundament legal, fiind făcută cu totală rea-credință.
În mod just, instanța de
apel, examinând această susținere a pârâtei și-a pus întrebarea utilității și
obligativității încheierii procesului verbal de inventariere, în condițiile în
care nu i se conferă nici o valoare probatorie de către pârâtă în îndeplinirea
obligațiilor asumate prin contractul de asigurare și condițiile asigurării.
Distinct de acestea, în contractele
de asigurare, sarcina probei aparține asiguratorului în măsura în care contestă
cuantumul pagubei solicitate care se înscrie în suma asigurată și are în vedere
valoarea bunurilor la momentul producerii riscului, cum este situația în cauză.
Sub acest aspect
recurenta-pârâtă nu a prezentat probe concludente și pertinente de natură să
impună o altă concluzie cu privire la valoarea bunurilor din momentul producerii
riscului asigurat, valoare menționată în procesul verbal de inventariere
întocmit în prezenta prepusului pârâtei, cu atât mai mult cu cât a fost de
acord, ca după inventariere bunurile afectate de inundație să fie aruncate la
groapa de gunoi.
Așa fiind, Înalta Curte, în
temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâta B.T. A.T. CLUJ NAPOCA împotriva deciziei nr. 181 din 4 aprilie 2006 pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 26 ianuarie 2007.