- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția a II-a civilă
- Data
- 26 ianuarie 2007
Decizia nr. 415/2007 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2526/2006 a Tribunalului București
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2526 din data de 27 mai 2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.M. SRL, astfel cum a fost restrânsă și precizată și a fost obligată pârâta B.T. A.T. SA (fostă S.A.R. T. SA) să plătească reclamantei suma de 1.348.192.385 lei cu titlu de despăgubiri, 223.897.308 lei dobândă comercială calculată până la data de 30 aprilie 2005 și 85.617.028 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că între părți s-a încheiat contractul de asigurare nr. 042845 pentru bunuri mobile, suma asigurată fiind de 10 miliarde lei, iar perioada de asigurare de 12 luni, între 20 ianuarie 2003 și 19 ianuarie 2004, riscul asigurat conform condițiilor speciale, anexă la contract, vizând incendiu și alte calamități, bunurile asigurate fiind produse finite, stoc marfă, material și aparatură medicală și dresuri damă. Totodată, tribunalul constată că la data de 10 septembrie 2003, s-a produs riscul asigurat prin inundarea, depozitului de mărfuri al reclamantei, iar la data de 23 septembrie 2003 între părți s-a încheiat procesul de constatare a stocului de marfă distrusă sau deteriorată de producerea riscului asigurat, valoarea bunurilor distruse fiind de 1.654.917.903 lei.
Că, pârâta, în mod nejustificat a refuzat plata despăgubirii, invocând aspecte străine de contractul de asigurare și condițiile de asigurare. Având în vedere și concluziile raportului de expertiză judiciară efectuată în cauză, tribunalul reține valoarea reală a pagubei suferite de reclamantă, însumând 1.654.917.903 lei, din care pârâta a achitat pe parcursul procesului suma de 306.725.518 lei, astfel că o obligă la plata diferenței datorate cu titlu de despăgubire. Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe, a fost respins, ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 181 pronunțată la data de 4 aprilie 2006. Răspunzând criticilor de netemeinicie și nelegalitate formulate, instanța de control judiciar constată că instanța fondului a avut în vedere ansamblul probelor administrate, inclusiv expertiza contabilă dispusă în măsura coroborării ei cu întreg materialul probator al cauzei.
Instanța de control, mai reține că la data producerii riscului asigurat, reclamanta a probat că era proprietara bunurilor degradate potrivit documentelor prezentate, bunuri care au fost inventariate în prezența reprezentantului pârâtei, care a fost de acord, după inventariere ca bunurile deteriorate să fie aruncate la groapa de gunoi a Municipiului București. Totodată, instanța constată că pârâta nu a pretins ca reclamanta în momentul inventarierii să probeze o serie de elemente privind marca mărfii, vechimea, dacă marfa este nevandabilă, aspecte ce nu mai puteau fi verificate după ce marfa degradată a fost aruncată la groapa de gunoi, cu atât mai mult cu cât în contractul de asigurare nu existau clauze concrete în acest sens.
În contra acestei decizii, pârâta a declarat recurs pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 10 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. În argumentarea criticilor formulate, recurenta a susținut sub un prim aspect că instanța a interpretat greșit contractul de asigurare încheiat, care nu este un mijloc pus la îndemâna asiguraților pentru a-și acoperi pierderile comerciale, ci dă dreptul la plata despăgubirii în funcție de starea lucrului la momentul producerii riscului asigurat. Referitor la procesul verbal de constatare a daunei, recurenta susține că acesta nu semnifică o recunoaștere a despăgubirii ci numai o estimare a daunei pentru înregistrarea în contabilitate, valorile trecute fiind prețurile de achiziție, iar nicăieri în cuprinsul său nu se precizează expres recunoașterea datoriei.
Sub un al doilea aspect recurenta susține că instanța nu s-a pronunțat asupra probelor administrate respectiv asupra expertizei dispuse și a situațiilor întocmite pe baza sa din care rezultă că reclamanta a vândut mare parte din mărfuri în pierdere și a înregistrat numeroase retururi, iar pe de altă parte certificatele de calitate prezentate nu pot stabili decât tipul mărfurilor, nu și marca și prețul de achiziție. În raport de aceste aspecte recurenta susține că valoarea reală a mărfurilor inundate, în mod cert, nu este aceiași cu valoarea de achiziție, reclamanta nefăcând dovada că bunurile distruse nu erau uzate. Examinând decizia atacată în contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Motivele de recurs astfel cum au fost dezvoltate, vizează întinderea despăgubirii la care a fost obligată pârâta recurentă în temeiul contractului de asigurări de bunuri încheiat cu reclamanta, urmare producerii riscului asigurat în perioada asigurată.
Or, în actualul context legislativ, modificarea sau casarea hotărârii se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., aspectele de netemeinicie neputând face obiectul controlului în casație.
Chiar dacă motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 (abrogat prin Legea nr. 219/2005) era în vigoare la data pronunțării hotărârii primei instanțe și prin urmare urmează a fi avut în vedere în cadrul acestui ciclu procesual, ipoteza textului vizează nepronunțarea instanței asupra unei probe hotărâtoare în dezlegarea pricinii, de natură să conducă la o hotărâre nelegală. În cauză, cerința textului de lege nu este îndeplinită, atât prima instanță, cât și instanța de apel, din perspectiva caracterului devolutiv al acestuia, au avut în vedere concluziile expertizei dispuse și le-au valorificat, în măsura în care se coroborau cu celelalte probe administrate.
Instanța de apel, apreciază în mod just pe acest aspect că obiectivele expertizei, stabilite de părți nu erau în măsură să răspundă criticilor pârâtei, deși obiectivele pe care le-a propus i-au fost încuviințate. Prin urmare probele cu expertiză și cu înscrisuri au fost examinate în contextul întregului material probator administrat.
Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este lipsită de substanță și are un caracter pur formal. Instanța a examinat contractul de asigurare și condițiile speciale de asigurare anexa la contract, stabilind valoarea despăgubirii în limitele sumei asigurate și în raport de valoarea bunurilor distruse la momentul producerii riscului asigurat.
Procesului verbal de inventariere încheiat la data de 23 septembrie 2003, urmare producerii riscului asigurat, semnat de reprezentantul pârâtei-recurente, prezent pe tot parcursul inventarierii, i-a fost conferită de instanțe semnificația juridică cuvenită în ce privesc constatările menționate în cuprinsul său referitoare la stocurile de marfă distrusă sau deteriorată de inundație și valoarea acesteia. Aserțiunea recurentei în sensul că încheierea acestui proces verbal deși obligatorie potrivit art. 21 – art. 22 din Legea nr. 32/2000 și Ordinului nr. 3109/2003 al Comisiei de supraveghere a asigurărilor, nu are nici o consecință asupra întinderii daunei, nu are nici un fundament legal, fiind făcută cu totală rea-credință. În mod just, instanța de apel, examinând această susținere a pârâtei și-a pus întrebarea utilității și obligativității încheierii procesului verbal de inventariere, în condițiile în care nu i se conferă nici o valoare probatorie de către pârâtă în îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de asigurare și condițiile asigurării. Distinct de acestea, în contractele de asigurare, sarcina probei aparține asiguratorului în măsura în care contestă cuantumul pagubei solicitate care se înscrie în suma asigurată și are în vedere valoarea bunurilor la momentul producerii riscului, cum este situația în cauză. Sub acest aspect recurenta-pârâtă nu a prezentat probe concludente și pertinente de natură să impună o altă concluzie cu privire la valoarea bunurilor din momentul producerii riscului asigurat, valoare menționată în procesul verbal de inventariere întocmit în prezenta prepusului pârâtei, cu atât mai mult cu cât a fost de acord, ca după inventariere bunurile afectate de inundație să fie aruncate la groapa de gunoi. Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta B.T. A.T. CLUJ NAPOCA împotriva deciziei nr. 181 din 4 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2007.