ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 165/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 165/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 15 iunie 2005

reclamanta SC F.G. SRL Vălenii de Munte actualmente SC P.G.W. SRL a chemat în

judecată pârâta SC S. SA solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să

fie obligată la plata sumei de 5.025.033.337 lei contravaloare facturi fiscale

cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că în baza contractului de distribuție exclusivă din 10

august 2000 pârâta s-a obligat să producă și să desfacă diverse produse,

acordându-i distribuție exclusivă (nisip cuarțos).

La art. 9 din contract

părțile au prevăzut că prețurile produselor sunt prețuri franco - depozit -vânzător,

iar produsele pot fi modificate numai cu acordul scris al părților, prețul

acestora fiind stabilit pentru anul 2004 la suma de 15,5 euro/tonă, iar

discount-ul convenit de părți fiind de 1,50 euro/tonă.

Reclamanta a mai arătat că

în perioada ianuarie - noiembrie 2004 a cumpărat nisip în valoare de

25.635.515.140 lei și a vândut la rândul său în același cuantum, iar

discount-ul de 10% reprezintă suma facturată prin factura din 15 decembrie 2004

pe care pârâta a refuzat-o la plată în mod nejustificat, cât și factura din 15

martie 2005 în valoare de 2.353.438.497 lei cu titlu de discount pentru nisipul

livrat în luna decembrie 2004 și în perioada ianuarie - august 2005.

Deși contractul expira la

data de 1 septembrie 2005 pârâta l-a reziliat unilateral începând cu 1 ianuarie

2005, procedând și la majorarea unilaterală a prețului procedând și la

încheierea unui alt contract pentru același tip de produse și la un preț

inferior.

Pârâta a depus întâmpinare

prin care arată că acel contract de distribuție exclusivă a fost reziliat de

drept urmare neachitării prețului produselor livrate în valoare de

3.470.589.925 lei pentru care s-a emis ordonanță conținând somație de plată.

S-a mai susținut că această

convenție de distribuție exclusivă este lovită de nulitate absolută sub

aspectul clauzelor care vizează obligația de neconcurență a societății pârâte

inclusiv plata discount-ului.

Tribunalul Prahova, secția comercială

și de contencios administrativ, prin sentința nr. 265 din 26 ianuarie 2007 a

admis acțiunea precizată obligând pârâta la plata prejudiciului reprezentând

discount pentru produsele livrate în perioada februarie - noiembrie 2004 în

sumă de 301.364,18 ron și daunelor interese în sumă de 246.038,46 ron.

A dispus totodată

compensarea creanțelor reciproce, lichide și exigibile și după compensare a

obligat pârâta la plata sumei de 200.343,65 ron.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond urmare probelor administrate, inclusiv expertiză a reținut că

în baza contractului de distribuție pârâta a livrat reclamantei în perioada

februarie - noiembrie 2004 cantitatea de 402.944,44 tone nisip S III în valoare

totală de 30.136.418.760 lei, iar potrivit art. 21 din contract pârâta trebuia

să asigure un discount de 10%.

Întrucât pârâta nu și-a

respectat această obligație reclamanta a emis factura din 15 decembrie 2004, în

valoare de 2.671.594.810 lei reprezentând discount, refuzată la plată pe motiv

că a fost majorat prețul de vânzare, deși potrivit art. 9 din contract

prețurile pot fi modificate numai cu acordul părților, cu obligația notificării

celeilalte părți cu acordarea unui aviz de 15 zile.

Potrivit raportului de

expertiză discount-ul ar fi trebuit evidențiat distinct pe facturile fiscale,

care se evidențiază distinct în contabilitatea societății, suma reală fiind de

30.136.418.760 lei.

A mai reținut instanța de

fond că rezilierea unilaterală a contractului i-a fost comunicată reclamantei

la data de 9 februarie 2005, deși dispozițiile art. 17 din contract prevăd că

denunțarea unilaterală este interzisă sub sancțiunea de daune, cererea primind

plata acestora fiind justificată.

La cererea reclamantei, față

de datoriile reciproce, reprezentând creanțe certe, lichide și exigibile

instanța a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 1144 C. civ. procedând la

compensația legală între cele două creanțe.

Instanța a înlăturat

nulitatea absolută a clauzelor care vizează obligația de nonconcurență a

societății inclusiv plata discount-ului, nulitate invocată ca o apărare de

fond, deoarece obligația de nonconcurență convenită de părți nu aduce

restrângeri excesive libertății contului pârâtei.

Împotriva acestei sentințe

au promovat apel ambele părți.

Reclamanta solicită să se constate

compensația legală a sumei de 301.364,18 ron datorată de pârâtă cu suma de

347.058,99 ron datorată de reclamantă până la concurența celei mai mici sume,

de la data la care toate aceste creanțe certe, lichide și exigibile existau în

mod reciproc în patrimoniile societății la 24 decembrie 2004.

Apelanta - reclamantă arată

că erau îndeplinite condițiile compensației legale prevăzute de art. 1143 C.

civ., creanța îndeplinind condițiile prevăzute de art. 379 alin. (3) C. proc.

civ.

Pârâta - apelantă susține că

la începutul fiecărui an calendaristic administrația pârâtei stabilea prețul de

listă a tuturor sortimentelor de nisip, iar pentru contractul de distribuție cu

reclamanta, administrația comună celor două societăți a ignorat prețul de listă

pentru nisipul S III considerând că în art. 21 din contract este înscrisă

clauza privitoare la discount, care este neclară, deoarece nu precizează baza

de calcul, prețul de listă sau prețul din anexa la contract.

Se mai susține că, urmare a

nerespectării a obligațiilor de către reclamantă, contractul a fost reziliat

făcându-se aplicațiunea clauzei cuprinsă în art. 11 lit. j).

Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 98 din 15

mai 2007, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei, a schimbat în

tot sentința criticată și pe fond a respins acțiunea precizată.

În fundamentarea soluției,

instanța de control judiciar a reținut că suma de 301.364,18 lei reprezentând

discount-ul de 10% este contestată de pârâtă creanța nefiind certă, lichidă și

exigibilă în speță neoperând compensația legală.

Cu privire la apelul

pârâtei, s-a reținut că în procesul - verbal din 18 decembrie 2001, care

consemnează ședința Consiliului de Administrație ținută la sediul societății

pârâte la care au participat și cei doi administratori, s-a dezbătut la pct. 1

al ordinii de zi – analizarea și aprobarea noilor prețuri de comercializare a nisipului,

avându-se în vedere cheltuielile de producție din anul 2001, producția de nisip

programată în anul 2002, precum și nevoia acordării unor discount-uri pentru

distribuție, pentru cantitatea contractată, dar probele administrate au dovedit

că pentru anul 2004 discount-ul a fost introdus în preț.

De asemenea instanța de

control judiciar a reținut că reclamanta nu a achitat prețul mărfii astfel că

s-a făcut aplicarea pactului comisoriu expres prevăzut de art. 10 din contract

situație în care nu datorează daune.

Cu petiția înregistrată la

data de 22 mai 2007 reclamanta a declarat recurs vizând aspecte de nelegalitate

fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că

instanța de apel în mod nelegal a înlăturat prevederile exprese ale

contractului, a înlăturat prevederi legale, a reținut în motivare considerente

contradictorii, a reținut din probatoriu numai elemente emanând exclusiv de la SC

S. SA fără a motiva cenzurarea celorlalte probe prin ignorarea dispozițiilor art.

379 C. proc. civ. care definesc caracterul cert lichid al creanțelor.

Aceasta, deși art. 21 din

contractul încheiat stabilea în mod expres că vânzătorul se obligă să asigure

distribuitorului un discount de 10% pentru toate tipurile de produse

comerciale, iar prin ignorarea celorlalte clauze contractuale instanța de apel

a considerat că pentru anul 2004 s-au stabilit prețurile la început de an, în

prezența domnului P.A., care este asociat și la cealaltă societate, noul preț

fiind de 18 euro/tonă.

De asemenea se susține că

instanța de apel își fundamentează concluziile pe un raport de expertiză

extrajudiciară și nu face referire la raportul de expertiză contabilă judiciară

administrată la fond din care rezultă clar modul de calcul al discountului și

cel al daunelor interese.

Nu s-au respectat

dispozițiile art. 969 C. civ., instanța de apel ignorând clauzele cuprinse în art.

9 și art. 21 din contractul încheiat.

Intimata prin întâmpinarea

formulată pe cale de apărare invocă necompetența instanțelor judecătorești

motivat de faptul că în mod greșit instanța de drept comun s-a considerat

competentă să judece un litigiu pentru care părțile au încheiat o clauză

compromisorie și au desemnat instanța arbitrală să soluționeze litigiile

născute din derularea contractului de distribuție exclusivă.

Pe fond solicită respingerea

recursului motivând că prin contractul încheiat, administrația comună a celor

două societăți în persoana domnului P.A., ignorând cu desăvârșire prețul de

listă pentru nisipul S III, a stabilit în anexa la contract, doar pentru anul

2004 (nu și pentru anii 2000 - 2003) un preț de livrare pe tona/nisip, mult

inferior prețului de listă.

Nu se impunea respectarea

clauzei privind modificarea prețului numai cu acordul părților, în condițiile

în care vânzătorul și cumpărătorul aveau aceiași reprezentare în persoana

domnului P.A. administrator - președinte Consiliu de Administrație la

vânzătoare și administrator la cumpărătoare.

De asemenea intimata

consideră că art. 21 din contractul încheiat reprezintă o clauză neclară

deoarece nu precizează baza de calcul la care se aplică discount-ul.

Recursul este fondat.

Criticile privind ignorarea

clauzelor contractului încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ.

sunt justificate.

Astfel conform contractului din

2000 de distribuție exclusivă furnizorul se obliga să producă și să

aprovizioneze pe recurenta - reclamantă cu produsele prevăzute în anexa la

contractul menționat. Conform art. 9 din convenția intervenită recurenta avea

obligația de a plăti prețul stabilit franco - depozit - vânzător.

Conform prevederilor exprese

ale aceluiași articol, prețul contractului putea fi modificat numai cu acordul

scris al părților, cu acordarea unui aviz de 15 zile, fără ca prin aceasta

cealaltă parte să fie obligată să accepte noul preț, modificarea trebuind să

fie acceptată în scris.

Susținerea intimatei

potrivit căreia această clauză nu se impune a fi respectată, dat fiind că

ambele societăți au aceiași reprezentare nu poate fi primită știut fiind că, în

condițiile art. 7 C. com., comerciant este societatea persoană juridică care a

încheiat contractul ce trebuie respectat întocmai indiferent de compunerea

Consiliului de Administrație al părților contractante.

Pentru anul 2004, părțile au

încheiat anexa la contract, prin care prețul contractului a fost stabilit la

15,5 euro/tonă, preț acceptat de cele două părți prin semnarea acestei anexe și

prin acceptarea la plată a facturilor emise de SC S. SA.

Prin art. 21 al aceluiași

contract, intimata - pârâtă se obliga să asigure recurentei o reducere a

prețului contractului (discount) de 10% pentru toate tipurile de produse

comerciale reducere acordată până în luna ianuarie 2004.

Acest fapt a fost reținut de

raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză, la care instanța de apel nu

face nicio referire, reținând concluziile unui raport extrajudiciar ce emană

exclusiv de la intimată încălcând în felul acesta normele procesuale în

materie.

Mai mult s-a încălcat și

clauza de exclusivitate, intimata procedând la încheierea unui contract de

livrare pentru același tip de produse direct cu SC G. SA Scăieni principalul

beneficiar al recurentei, la un preț inferior decât cel care se făceau

livrările între părți.

La art. 17 din contractul

încheiat părțile au stipulat că „Denunțarea unilaterală a contractului este

interzisă sub sancțiunea de daune” iar conform art. 18 „Pentru nerespectarea

totală sau parțială sau pentru executarea defectuoasă a vreuneia din clauzele

contractuale, partea vinovată este obligată să plătească daune”.

Astfel denunțarea

unilaterală a contractului de distribuție exclusivă de către pârâta - intimată

coroborată cu luarea principalului client pentru nisip, deși la data de 3

decembrie 2004, conform raportului de expertiză, se plătise toate facturile

scadente, apare nejustificată cu atât mai mult cu cât la data de 16 decembrie

2004 se opune excepția de neexecutare a contractului, refuzând plata facturilor

scadente începând cu 6 decembrie 2004.

Față de cele arătate rezultă

că instanța de apel a trecut peste prevederile art. 969 C. civ. care consacră

principiul forței obligatorii a contractelor, încălcând și dispozițiile privind

condițiile rezilierii și pactelor comisorii, criticile privind aceste aspecte

fiind justificate.

Nu pot fi reținute însă

criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 1143 C. civ., întrucât așa cum

a reținut și instanța de apel nu sunt întrunite condițiile privind compensația

legală intimata - pârâtă contestând suma de 301.364,18 lei știut fiind că o

creanță este certă când are o existență neîndoielnică.

Cu privire la excepția de necompetență

generală a instanțelor judecătorești, formulată în cadrul întâmpinării la

recursul declarat se reține că prin sentința nr. 1315 din 4 octombrie 2006

Tribunalul Prahova a respins excepția tardivității, a admis excepția

necompetenței generale a instanței invocată de pârâta - intimată și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie a României.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta și Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 2554/2006

a modificat, în tot sentința, în sensul că a admis excepția tardivității

invocării necompetenței materiale a instanței și a trimis cauza, pentru

continuarea judecății la Tribunalul Prahova.

Prin această soluție a fost

stabilită irevocabil în cauză competența de soluționare a pricinii situație în

care nu se justifică apărarea intimatei prin reinvocarea excepției de

necompetență generală a instanțelor judecătorești.

Față de cele arătate, văzând

dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta S SC P.G.W. SRL Vălenii de Munte (fostă SC F.G. SRL), împotriva Deciziei

nr. 98 din 15 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, modifică decizia, respinge apelul

pârâtei SC S. SA Vălenii de Munte, ca nefondat.

Menține celelalte

dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2008.