ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4431/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 62 din 4 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanta R.N.P.R. – D.S. Târgoviște în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României și intervenienții în interesul pârâtului M.A., C.J. Dâmbovița, M.I.R.A.,

respectiv intervenientă în interes propriu SC P.I.M. SA I.L.C., dispunându-se

anularea HG nr. 835 din 28 iunie 2006 privind transmiterea  unei părți dintr-un

domeniu public al statului și din administrarea M.A.N. în domeniul public al

Județului Dâmbovița și în administrarea C.J. Dâmbovița. Totodată, instanța a

respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de intervenienta SC

P.I.M. SA ca neîntemeiată, precum și cererile de intervenție în interesul

pârâtului formulate de M.A., C.J. Dâmbovița și M.I.R.A.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în ce privește excepția

invocată, că potrivit art. 16 din Legea nr. 26/1996, amenajamentul silvic este

considerat ca fiind bază a cadastrului forestier și a titlului de proprietate a

statului, astfel încât terenurile înregistrate în amenajamentele silvice sunt

proprietatea publică a statului și se află în administrarea R.N.P.R. – D.S.

Astfel,

apreciază prima instanță, faptul că o parte din terenul în litigiu se află în

administrarea M.A.N., ca urmare a Ordinului 92/1957, nu justifică excluderea

reclamantei din categoria instituțiilor publice interesate, dat fiind faptul că

acestea au în atribuțiile lor apărarea domeniului public al statului,

caracterizat ca amenajament silvic.

Pe

fondul cauzei, prima instanță a reținut că expertiza tehnică efectuată în cauză

confirmă apartenența terenului, continuu și neîntrerupt, la fondul forestier,

proprietate publică a statului sub forma amenajamentului silvic, transmiterea

terenului în administrarea M.A.N., prin Ordinul nr. 92/1957, neavând decât un

caracter temporar, sub aspectul administrării fondului funciar acesta rămânând

în continuare în grija reclamantei.

Totodată,

a mai reținut prima instanță, pădurea în speță are funcția specială de

protecție, conform evidențelor O.S.M., iar defrișarea sa în vederea construirii

unui presupus campus universitar nu este benefică, potrivit art. 54 C. silvic

reducerea suprafeței fondului forestier proprietatea publică fiind interzisă.

Prima instanță a mai apreciat că hotărârea de guvern supusă controlului

judiciar încalcă și prevederile C.S. potrivit cărora ocuparea suprafeței de

fond forestier se poate face pe bază de schimb iar dacă beneficiarul nu dispune

de teren echivalent pentru schimb, este obligat să plătească deținătorului

terenului contravaloarea acestuia și contravaloarea pierderii de creștere în

cazul terenurilor acoperite de pădure.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs Guvernul României, M.I.R.A., M.A. Consiliul Județean

Dâmbovița, toți recurenții invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art.

304

1

C. proc. civ., impunându-se astfel prezentarea și examinarea

grupată a criticilor de nelegalitate și netemeinicie formulate de aceștia.

Un prim aspect de

nelegalitate invocat de Guvernul României, M.I.R.A. și Consiliul Județean

Dâmbovița este circumscris greșitei soluționări a excepției lipsei calității

procesuale pasive a reclamantei.

În acest sens s-a susținut,

în esență, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului preexistent adoptării H.G.

nr. 835/2006, care să fi fost recunoscut de lege și să fi fost vătămat de actul

contestat, ca de altfel nici a legăturii de cauzalitate între acest act și

vătămarea invocată.

Terenul în litigiu nu a

aparținut fondului forestier, în sensul Legii nr. 26/1996 privind C.S. și, mai

mult, potrivit art. 10 din această lege, titularul dreptului de administrare a

fondului forestier este R.N.P. și nu D.S.

Sub aspectul fondului

cauzei, toți recurenții au apreciat că H.G. nr. 835/2006 a fost emisă cu

respectarea prevederilor legale incidente în materie, imobilul în litigiu

făcând parte, la data respectivă, din domeniul public al statului, aflat în

administrarea M.A.N., conform H.G. nr. 2060/2004, fiind transmis acestui

minister încă din anul 1957, de către M.S., prin Ordinul nr. 92/1957, cu

mențiunea că aprobarea defrișării se va face de către acest minister.

În art. 3 din acest ordin

s-a precizat că imobilul este scos din inventarul transmițătorului și, prin

urmare, nu se mai află în administrarea M.A.N. Ulterior, în calitatea sa de

administrator general al bunurilor statului, executivul a transmis acest imobil

Consiliului Județean Dâmbovița.

În opinia recurenților

situația litigioasă s-a datorat exclusiv conduitei nejustificate a reclamantei,

care a menținut suprafața respectivă într-o evidență de amenajament silvic,

nejustificată în temeiul legii fondului funciar, aceasta fiind destinată

scopului strategic pentru care a fost continuu și neîntrerupt folosită din anul

1957.

Art. 16 din Legea nr. 26/1996

nu califică amenajamentul silvic drept titlu de proprietate al statului, ci ca

„baza cadastrului forestier și a titlului de proprietate” al acestuia.

Elaborarea amenajamentelor silvice se face însă „în concordanță cu planurile de

amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii”.

Or, în speță, susțin

recurenții, singurul criteriu avut în vedere la încadrarea ca amenajament

silvic a imobilului în litigiu este cel al existenței vegetației forestiere,

reclamanta făcând abstracție, în mod cu totul nejustificat, de faptul că

terenul se află în administrarea M.A.N.

Schimbarea regimului juridic

al unui imobil din domeniul public al statului în domeniul public al unei

unități administrativ –teritoriale este admisibilă, conform art. 9 alin. (1)

din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

iar M.A. a fost de acord cu transmiterea celui în litigiu, devenind disponibil

ca urmare a procesului de restructurare a armatei.

Recursurile nu sunt fondate.

Analizând actele dosarului

și, în mod grupat, criticile recurenților, prin prisma dispozițiilor art. 304

și 304

1

C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materie,

Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și

aplicarea corectă a acestora, atât în ceea ce privește soluționarea excepției

lipsei calității procesuale active a reclamantei, cât și sub aspectul fondului

cauzei, având în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 privind contenciosului administrativ, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al săi ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce va fi cauzată.

Calitatea procesuală

presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care

este titularul dreptului pretins, afirmat (calitatea procesuală activă), precum

și între persoana pârâtului și cel ce este obligat în raportul juridic dedus

judecății (calitatea procesuală pasivă).

În conformitate cu

prevederile art. 11 din Regulamentul privind organizarea, funcționarea și

limitele de competență ale organelor de conducere ale unităților din structura

R.N.P.R., direcțiile silvice reprezintă interesele și atribuțiile acesteia în

raza teritorială în care au fost organizate.

În virtutea acestui mandat

de reprezentare în teritoriu și de exercitare a atribuțiilor forului tutelar,

reclamanta este îndreptățită să acționeze pentru apărarea și asigurarea integrității

fondului forestier proprietatea publică a statului, justificând un interes

legitim în promovarea actului ce constă în apărarea statutului juridic al

terenului care figurează ca amenajament silvic, aflat în administrarea sa,

conform H.G. nr. 1105/2003, cum corect a reținut și prima instanță.

Sub aspectul fondului

cauzei, pe baza probatoriului administrat, prima instanță a reținut în mod

corect că suprafața de 98,3700 ha în privința căreia s-a dispus, prin H.G. nr. 583/2006,

transmiterea fără plată, prin protocol de predare – primire, din domeniul

public al statului și administrarea M.A.N., în domeniul public al Județului

Dâmbovița și în administrarea Consiliului Județean Dâmbovița, a aparținut în

mod continuu și neîntrerupt fondului forestier proprietatea publică a statului,

sub forma amenajamentului silvic.

Din anexa Ordinului nr. 92/1957

rezultă că pădurea în discuție a fost transmisă numai în folosința M.A.N.,

pentru interese militare, fără a se dispune scoaterea acesteia din fondul

forestier, în continuare fiindu-i atribuită funcția de protecție specială a

obiectivelor militare și fiind supus unui regim de conservare deosebită,

conform actelor doveditoare atașate la dosar (filele 218-219).

În sprijinul acestei

concluzii vin și celelalte acte normative din perioada regimului totalitar,

depuse de reclamantă la dosar și având aceeași forță juridică, din care rezultă

fără echivoc că în situația transmiterii definitive a unor terenuri înscrise în

amenajamentele silvice, având ca efect scoaterea lor din fondul forestier, se

făcea mențiunea expresă a unui astfel de caracter al transmiterii.

Prin art. 2 al Ordinului nr.

92/1957 s-a prevăzut, de altfel, că M.A. va obține de la M.S. aprobarea

defrișării suprafeței necesare executării unor lucrări, materialele rezultate

urmând a fi valorificat de ocoalele silvice, în contul M.S., potrivit

dispozițiilor legale în vigoare.

În conformitate cu

prevederile art. 5 și 16 din Legea n. 26/1996 (Codul Silvic) la adoptarea

căreia au fost avute în vedere noile principii ale acțiunii de protecție a

mediului, de sorginte occidentală consacrate prin Legea nr. 137/1995 –

identificarea terenurilor care constituie fondul forestier național se face pe

baza amenajamentelor silvice existente la data intrării ei în vigoare, acestea

constituind baza cadastrului forestier și al titlului de proprietate al

statului.

Legea nr. 18/1991 a prevăzut

de asemenea, prin art. 35, coroborat cu art. 5, că terenurile care figurau în

amenajamentele silvice până la data de 1 ianuarie 1990 sunt proprietate publică a statului, iar Codul silvic, prin art. 54 și următoarele, a interzis

reducerea suprafeței de fond forestier, instituind și o procedură specială

pentru ocuparea/scoaterea definitivă a unor terenuri din acest fond, de regulă

pe bază de schimb și numai în mod excepțional cu plata contravalorii lor, a

taxei legale pentru folosirea definitivă a terenului forestier în alte scopuri

decât producția silvică, precum și contravaloarea pierderii de creștere dacă

terenul este acoperit de pădure, obligații similare fiind prevăzute și de art. 24

din O.G. nr. 96/1993.

Conform art. 7 din H.G. nr. 1105/2003,

R.N.P. are în administrare fondul forestier proprietatea publică a statului,

înregistrat ca atare în amenajamentele silvice, avizate de Comisia tehnică de

avizare pentru silvicultură din cadrul ministerului de resort.

Fiind cert stabilit în cauză

că terenul în discuție face parte din fondul forestier național și a fost

administrat continuu de R.N.P.R. – D.S. Târgoviște, prima instanță a

concluzionat în mod corect că hotărârea de Guvern atacată a fost adoptată cu

încălcarea acestor prevederi legale și cu nesocotirea interesului general al

protecției mediului, care primează în raport cu cel al unității

administrativ-teritoriale constând în construirea unui presupus campus

universitar, astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. nu poate fi reținut.

Nefiind dat în speță nici un

alt motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, care să impună casarea sau

modificarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge toate recursurile declarate împotriva acesteia, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de

Guvernul României, M.I.R.A., M.A. Consiliul Județean Dâmbovița împotriva

Sentinței Civile nr. 62 din 4 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2008.