ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2113/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 8 iunie 2007 la Curtea de Apel București, reclamanții M.M.S., P.C., M.A.Ș., M.R.A., A.L., O.C., C.G.O., P.C.M. și N.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și M.E.F., obligarea pârâților la plata primelor de vacanță pentru perioada 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflație și obligarea pârâtului M.E.F. să aloce fondurile necesare pentru plata acestor drepturi salariale. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt funcționari publici la pârâta Autoritatea Națională a Vămilor și în mod nejustificat li s-a refuzat plata primei de concediu, reglementată de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2083 din 11 septembrie 2007 a respins excepția prescripției dreptului la acțiune. A admis acțiunea formulată de reclamanții M.M.S., P.C., M.A.Ș., M.R.A., A.L., O.C., C.G.O., P.C.M. și N.M în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și M.E.F. A obligat pârâții să plătească reclamanților primele de vacanță pentru perioada 2001 - 2006, actualitate în raport cu rata inflației. A obligat M.E.F. să aloce sumele necesare pentru plata acestor drepturi. În motivarea soluției s-a reținut că, deși aplicarea art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 [în prezent art. 35 alin. (2)] a fost suspendată anual, prin legi bugetare succesive, fiind vorba de un drept câștigat, suspendarea nu înseamnă anularea dreptului.

Suspendarea succesivă a dreptului la prima de concediu a avut ca efect întreruperea cursului prescripției, astfel că, după încetarea efectelor actelor de suspendare se impunea plata retroactivă a acestui drept. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții M.E.F. și Autoritatea Națională a Vămilor. Pârâtul M.E.F. critică sentința atacată în temeiul art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc. civ., susținând în esență că, pronunțarea unei hotărâri prin care M.E.F. să fie obligat la alocarea fondurilor către Autoritatea Națională a Vămilor duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, instanța depășind atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești.

Totodată, susține recurentul, hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, față de suspendarea aplicării dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 prin acte normative succesive, motiv pentru care, pentru perioada 2001 - 2006 nici nu au fost prevăzute în buget sumele necesare primelor de concediu. Pârâta Autoritatea Națională a Vămilor critică hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeincie, susținând în esență că, aplicarea prevederilor legale din Legea nr. 188/1999 a fost suspendată succesiv prin legi bugetare, astfel că în cauză nu este o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci chiar inexistența dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată.

Astfel, susține recurenta, la expirarea perioadei de suspendare a aplicării unui act normativ, acesta nu poate fi aplicat retroactiv pe perioada în care aplicarea sa a fost suspendată ci numai pentru viitor. Ca atare, nu a existat temei legal pentru a se acorda primele de concediu pentru anii 2001 - 2006, întrucât în această perioadă a fost suspendată prin lege, aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Examinând cauza în raport cu criticile aduse sentinței, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor este nefondat, urmând a fi admis însă recursul declarat de pârâtul M.E.F., pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare. Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive, acordarea primei de concediu a fost suspendată în anii 2001 - 2005. Numai că, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu există în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Decizia nr. 12 din 5 februarie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție reține în considerente că, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări manifestări de subiectivism, abuz sau arbitrări, în conformitate cu dispozițiile art. 38 C. muncii.

O.U.G. nr. 146 din 19 decembrie 2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006 reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediu de odihnă, actualizarea acestora cu indicele de inflație, precum și obligația ordonatorilor principali de credite să asigure aplicarea revederilor acestui act normativ. Față de recursul declarat de pârâtul M.E.F. se reține că, instanța de fond a soluționat greșit cererea de chemare în judecată a M.E.F., având ca obiect plata unor drepturi salariale, cererea fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Astfel, potrivit Legii nr. 554/2004, pentru a avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în contencios administrativ nu este suficientă calitatea de autoritate publică, fiind imperios necesar ca acea autoritate să fie emitenta actului administrativ contestat sau să nu fi soluționat în termen legal, ori să fi refuzat nejustificat, rezolvarea unei cereri a reclamantului, referitoare la un drept sau interes legitim. Or, recurentul nu a emis nici un act administrativ de natură să vatăme interesele reclamanților într-un drept s-au într-un interes legitim al acestora. Atribuțiile M.E.F.

în elaborarea și gestionarea bugetului de stat nu justifică obligarea instanței la plata unor drepturi salariale către angajați ai Autorității Naționale a Vămilor și nici obligarea sa să aloce fondurile necesare plății primelor de concediu cuvenite reclamanților, angajați ai Autorității Naționale a Vămilor, raporturile de muncă existând exclusiv între reclamanți și Autoritatea Națională a Vămilor. Față de aceasta, Curtea nu se va mai referi și la motivul de recurs subsidiar, vizând temeinicia pretențiilor, a cărui analiză a devenit inutilă în raport cu admiterea primului motiv de recurs. În consecință, se va respinge ca nefondat recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor și se va admite recursul declarat de M.E.F.

Se va modifica în parte sentința atacată în sensul că, se va respinge acțiunea reclamanților împotriva acestui pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 2083 din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Admite recursul declarat M.E.F. împotriva aceleiași hotărâri și în consecință modifică în parte sentința atacată în sensul că, respinge acțiunea reclamanților împotriva M.E.F. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2008.