ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2113/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ

înregistrată la data de 8 iunie 2007 la Curtea de Apel București, reclamanții M.M.S.,

P.C., M.A.Ș., M.R.A., A.L., O.C., C.G.O., P.C.M. și N.M. au solicitat în

contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și M.E.F., obligarea

pârâților la plata primelor de vacanță pentru perioada 2001 - 2006, actualizate

cu indicele de inflație și obligarea pârâtului M.E.F. să aloce fondurile

necesare pentru plata acestor drepturi salariale.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că sunt funcționari publici la pârâta Autoritatea

Națională a Vămilor și în mod nejustificat li s-a refuzat plata primei de

concediu, reglementată de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2083 din

11 septembrie 2007 a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

A admis acțiunea formulată

de reclamanții M.M.S., P.C., M.A.Ș., M.R.A., A.L., O.C., C.G.O., P.C.M. și N.M

în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și M.E.F.

A obligat pârâții să

plătească reclamanților primele de vacanță pentru perioada 2001 - 2006,

actualitate în raport cu rata inflației.

A obligat M.E.F. să aloce

sumele necesare pentru plata acestor drepturi.

În motivarea soluției s-a

reținut că, deși aplicarea art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 [în prezent

art. 35 alin. (2)] a fost suspendată anual, prin legi bugetare succesive, fiind

vorba de un drept câștigat, suspendarea nu înseamnă anularea dreptului.

Suspendarea succesivă a

dreptului la prima de concediu a avut ca efect întreruperea cursului

prescripției, astfel că, după încetarea efectelor actelor de suspendare se

impunea plata retroactivă a acestui drept.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs pârâții M.E.F. și Autoritatea Națională a Vămilor.

Pârâtul M.E.F. critică

sentința atacată în temeiul art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc. civ., susținând

în esență că, pronunțarea unei hotărâri prin care M.E.F. să fie obligat la alocarea

fondurilor către Autoritatea Națională a Vămilor duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002,

instanța depășind atribuțiile puterii conferite prin lege autorității

judecătorești. Totodată, susține recurentul, hotărârea este lipsită de temei

legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, față de

suspendarea aplicării dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

prin acte normative succesive, motiv pentru care, pentru perioada 2001 - 2006

nici nu au fost prevăzute în buget sumele necesare primelor de concediu.

Pârâta Autoritatea Națională

a Vămilor critică hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și

netemeincie, susținând în esență că, aplicarea prevederilor legale din Legea nr.

188/1999 a fost suspendată succesiv prin legi bugetare, astfel că în cauză nu

este o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci chiar inexistența

dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată.

Astfel, susține recurenta,

la expirarea perioadei de suspendare a aplicării unui act normativ, acesta nu

poate fi aplicat retroactiv pe perioada în care aplicarea sa a fost suspendată

ci numai pentru viitor. Ca atare, nu a existat temei legal pentru a se acorda

primele de concediu pentru anii 2001 - 2006, întrucât în această perioadă a

fost suspendată prin lege, aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999.

Examinând cauza în raport cu

criticile aduse sentinței, cu apărările formulate și probele administrate, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc.

civ., Curtea constată că, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională a

Vămilor este nefondat, urmând a fi admis însă recursul declarat de pârâtul M.E.F.,

pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței.

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 administrate precum și cu dispozițiile legale incidente

pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă

indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că prin dispoziții succesive, acordarea primei de concediu a fost

suspendată în anii 2001 - 2005.

Numai că, astfel cum corect

a reținut și instanța de fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului

nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de

concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și

prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu există în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin

nici o dispoziție legală nu  i-a fost înlăturată existența.

Neprevederea în continuare a

acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară

pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art.

49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge

exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un

drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea

ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu

poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul

lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un

drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de

substanța sa și practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea principiului

încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor

adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe

de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii

drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de

acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Decizia nr. 12 din 5

februarie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție reține

în considerente că, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face

obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat

împotriva oricăror încălcări manifestări de subiectivism, abuz sau arbitrări,

în conformitate cu dispozițiile art. 38 C. muncii.

O.U.G. nr. 146 din 19

decembrie 2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă

suspendate în perioada 2001 - 2006 reglementează modalitatea de plată a

primelor acordate cu ocazia plecării în concediu de odihnă, actualizarea

acestora cu indicele de inflație, precum și obligația ordonatorilor principali

de credite să asigure aplicarea revederilor acestui act normativ.

Față de recursul declarat de

pârâtul M.E.F. se reține că, instanța de fond a soluționat greșit cererea de

chemare în judecată a M.E.F., având ca obiect plata unor drepturi salariale,

cererea fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

Astfel, potrivit Legii nr. 554/2004,

pentru a avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în contencios

administrativ nu este suficientă calitatea de autoritate publică, fiind imperios

necesar ca acea autoritate să fie emitenta actului administrativ contestat sau

să nu fi soluționat în termen legal, ori să fi refuzat nejustificat, rezolvarea

unei cereri a reclamantului, referitoare la un drept sau interes legitim.

Or, recurentul nu a emis

nici un act administrativ de natură să vatăme interesele reclamanților într-un

drept s-au într-un interes legitim al acestora.

Atribuțiile M.E.F. în

elaborarea și gestionarea bugetului de stat nu justifică obligarea instanței la

plata unor drepturi salariale către angajați ai Autorității Naționale a Vămilor

și nici obligarea sa să aloce fondurile necesare plății primelor de concediu

cuvenite reclamanților, angajați ai Autorității Naționale a Vămilor,

raporturile de muncă existând exclusiv între reclamanți și Autoritatea

Națională a Vămilor.

Față de aceasta, Curtea nu

se va mai referi și la motivul de recurs subsidiar, vizând temeinicia

pretențiilor, a cărui analiză a devenit inutilă în raport cu admiterea primului

motiv de recurs.

În consecință, se va

respinge ca nefondat recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor și se

va admite recursul declarat de M.E.F.

Se va modifica în parte

sentința atacată în sensul că, se va respinge acțiunea reclamanților împotriva

acestui pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile

nr. 2083 din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Admite recursul declarat M.E.F.

împotriva aceleiași hotărâri și în consecință modifică în parte sentința

atacată în sensul că, respinge acțiunea reclamanților împotriva M.E.F. ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Menține

celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 27 mai 2008.