ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1974/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 1 iunie 2007,

reclamanții C.A., A.C., C.P., D.S., G.N., L.S.M., M.D., O.M.C., P.R., P.G.A., R.V.,

S.E.T.E., T.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.E.F. și A.N.V.,

obligarea pârâților la plata primelor de vacanță pentru perioada 2001 - 2006,

actualizate cu indicele de inflație și obligarea M.E.F. să aloce fondurile

necesare pentru plata acestor drepturi salariale.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că, în calitate de funcționari publici în cadrul A.N.V.,

sunt îndreptățiți la plata primelor de concediu, conform prevederilor art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999.

Au mai susținut că, deși

prin legile bugetare s-a suspendat acordarea acestor drepturi, anularea lor nu

este posibilă, față de dispozițiile constituționale, fiind vorba despre un

drept câștigat.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2080

din 11 septembrie 2007, a respins excepția prescripției ca neîntemeiată, a admis

acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamanților primele de vacanță

pentru anii 2001 - 2006 actualizate cu indicele de inflație și a obligat M.E.F.

să aloce sumele bănești necesare plății dreptului.

Cu privire la excepția prescripției,

instanța a reținut că soluția se impune, considerând că suspendările succesive

ale dreptului la prima de vacanță au avut ca efect întreruperea prescripției.

Referitor la fondul cauzei,

prima instanță a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea drepturilor

salariale solicitate, în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Că,

deși aceste dispoziții legale au fost suspendate, suspendarea nu echivalează cu

o stingere a dreptului, astfel încât, la încetarea suspendării, se impunea

plata retroactivă a acestor drepturi.

Împotriva sus menționatei

sentințe au declarat recurs, în termen legal, atât pârâtul M.E.F., cât și

pârâta A.N.V., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii

acțiunii.

În cadrul unor critici

comune, recurenții - pârâți au susținut, în esență, că instanța i-a obligat în

mod greșit la plata primelor de concediu, neținând seama de faptul că, prin O.U.G.

nr. 33/2001, precum și prin legi succesive ale bugetului de stat au fost

suspendate prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, ceea ce

echivalează cu inexistența dreptului pe perioada suspendării.

Recurenta - pârâtă A.N.V. a

susținut în plus că, pentru drepturile salariale aferente anilor 2001 - 2003,

dreptul la acțiune era prescris, instanța de fond aplicând greșit legea în

materie.

A mai menționat recurenta

că, în cauză, intimații - reclamanți nu au urmat procedura administrativă

prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât

acțiunea trebuia respinsă, pe acest considerent, ca inadmisibilă.

Analizând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurenți, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată

că aceasta este legală și temeinică, pentru considerentele care vor fi expuse

în continuare.

Prin Legea nr. 188/1999 s-a

instituit dreptul funcționarilor publici de a primi, pe lângă indemnizația de

concediu și o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

Este adevărat că, acordarea

primei de vacanță, prin prevederile legale sus menționate, a fost suspendată în

anii 2001 - 2006 prin dispoziții normative succesive însă, așa cum corect a

reținut instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului,

atâta vreme cât nu există nicio dispoziție legală, prin care să fi fost

înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la primă de

concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999) a fost menținut prin art. 34 alin. (2)

din aceeași lege în forma republicată (M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și

prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a

doua oară, M. Of. nr. 365/29.05.2007.

Nu se poate considera deci

că, suspendarea dreptului în perioada respectivă, echivalează cu inexistența

lui în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul

constituțional ce garantează realizarea  drepturilor acordate.

De asemenea, neprevederea în

continuare a acestui drept recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența

lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României,

privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor

art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Un astfel de drept nu poate

fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost

suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un

drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă

a exercitării lui.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului la acțiune pentru primele de vacanță aferente anilor

2001 - 2003, instanța de fond a respins-o în mod corect ca neîntemeiată, având

în vedere prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și

faptul că, legile de suspendare a dreptului au constituit un caz de forță

majoră care i-a împiedicat pe reclamanți să facă acte de întrerupere.

Nu este fondată nici

susținerea privind inadmisibilitatea acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii

prealabile, având în vedere că, în cauză, obiectul acțiunii îl constituie

refuzul nejustificat al autorităților referitoare la un drept legitim, iar

potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, procedura prealabilă nu este

obligatorie în acest caz.

Mai mult decât atât, e de

precizat că, prin O.U.G. nr. 146/2007, intrată în vigoare la 20 decembrie 2007,

s-a aprobat plata primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006.

Față de aceste motive,

constatând că sentința atacată este legală și temeinică, în baza art. 312 alin.

(1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentele recursuri,

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de pârâții A.N.V. și M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 2080 din

11 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 mai 2008.