ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 693/2009

Imposibilitatea justificării coerente de către inculpați a motivului pentru care nu au procedat la aplicarea de sancțiuni contravenționale pentru toate cele trei contravenții constatate, ținând seama de conținutul legal al art. 10 din O.G. nr. 2/2001.

Imposibilitatea prezentării unei motivații raționale în privința neînmânării copiei procesului verbal de contravenție, cu ocazia întocmirii acestuia sau cu ocazia întâlnirii ulterioare pe Bd. X. Este de reținut sub acest aspect întrebarea adresată inculpaților de către martorul denunțător cu ocazia acestei ultime întâlniri „Și îmi dați ăla?” (referindu-se, bineînțeles, la procesul verbal), urmată de răspunsul lui N.„numai”.

Împrejurarea că, în conținutul procesului verbal de contravenție la rubrica referitoare la aplicarea sancțiunii, inițial, agentul N. a scris cifra 50, după care peste aceasta a trecut cuvântul „AVERTISMENT”.

Cuprinsul discuției din nota de redare a înregistrării ambientale, reliefează că inculpații l-au recunoscut imediat pe denunțător, la întâlnirea de pe Bd. X. Totodată, din schimbul de replici purtate între S. și P., despre prețul căruței de lemne, rezultă fără echivoc că se referea la suma de bani anterior pretinsă. Această concluzie este întărită și de întrebarea adresată în continuare de S. colegului său N. „i-ai trecut avertisment, da?”, urmată de răspunsul afirmativ al celui din urmă. În condițiile în care situația juridică a contravenientului ar fi fost clarificată și finalizată anterior, astfel cum susțin inculpații, această discuție nu ar mai fi avut nici o justificare, iar pe de altă parte, întrebarea martorului denunțător privitoare la remiterea procesului verbal, ar fi fost lipsită de orice logică.

Împrejurarea că bancnotele înseriate au fost găsite asupra inculpaților alături de banii personali și nu pe podeaua autoturismului, cum au susținut, astfel cum rezultă din procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante. Trecând la soluționarea cauzei pe baza probelor existente la dosar și ținând seama de argumentele enunțate mai sus, instanța a constatat că inculpații se fac vinovați de faptele reținute în sarcina lor, cu încadrarea juridică expusă în actul de sesizare și cu forma de vinovăție prevăzută de art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. În drept, fapta inculpaților S.C. și N.S.F. care, în data de 09 februarie 2006, în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, în calitate de agenți de poliție în cadrul I.P.J. Argeș – Biroul Poliție Rutieră, având grade de subofițeri, au pretins și primit suma de 400.000 lei vechi de la denunțătorul P.I., cu scopul de a nu-l sancționa cu amendă pentru un număr de 3 contravenții la regimul circulației rutiere, întrunește elementele infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. după cum urmează: - gradul de pericol social ridicat al faptelor de această natură, însuși legiuitorul prin modalitatea de incriminare stabilind că astfel de fapte prezintă o periculozitate socială deosebită; - modul și împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta mai sus descrisă: inculpații au acționat în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu și, folosindu-se de calitatea specială, în realizarea activității infracționale; - valoarea mică a sumei care a făcut obiectul infracțiunii; - împrejurarea că inculpații au avut o conduită ireproșabilă în familie și societate anterior săvârșirii faptei, iar în relațiile de muncă au cunoscut o largă apreciere din partea colegilor și superiorilor, împrejurare ce va fi reținută ca și circumstanță atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen.; - limitele speciale de pedeapsă prevăzute în partea specială a Codului penal; - posibilitățile concrete de reeducare ale inculpaților prin prisma situației lor juridice, a atitudinii manifestate în familie și societate, precum și a evaluării psiho-comportamentale reliefate de actele depuse la dosar. Față de cele ce preced, făcând aplicarea dispozițiilor art. 76 lit. c) C. pen., tribunalul a aplicat pedepse sub minimul special, astfel că, în temeiul art. 345 alin. (1), (2) C. proc. pen., a aplicat fiecăruia dintre inculpați pedeapsa de 1 an închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen. În ce privește modalitatea de executare a pedepselor aplicate celor doi inculpați, având în vedere faptul că aceștia nu posedă antecedente penale, au avut o atitudine bună în familie și societate anterior săvârșirii faptei și s-au comportat corespunzător pe parcursul judecății, instanța a constatat că scopul pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins și fără privare de libertate, astfel că, în baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor aplicate mai sus inculpaților, stabilind, totodată, termen de încercare de 3 ani conform art. 82 C. pen. Instanța, în baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpaților asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor art. 83 C. pen., care atrag revocarea suspendării condiționate. Văzând și dispozițiile art. 191 alin. (2) C. proc. pen. privitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în caz de condamnare. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel inculpații N.S.F. și S.C. solicitând admiterea căii de atac ordinare, desființarea hotărârii primei instanțe și pronunțarea unei decizii prin care să se dispună, în principal, achitarea lor în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar, în subsidiar, achitarea lor în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. Inculpații apelanți au susținut, în esență, că probele aflate la dosar sunt nule, fiind obținute cu încălcarea prevederilor art. 68 C. proc. pen. Se pretinde de către inculpați că denunțul este realizat de persoane care au cazier judiciar și care se contrazic în declarațiile date pe parcursul procesului penal, iar înregistrarea ambientală realizată de către organele de urmărire penală s-a făcut, pe de o parte, anterior începerii urmăririi penale, iar, pe de altă parte, suportul original al înregistrării nu s-a păstrat. De asemenea, inculpații au relevat că banii ce constituie obiectul mitei nu s-au găsit asupra lor, ci în mașina de serviciu, de unde au fost ridicați de către organul de urmărire penală. Din ansamblul actelor și lucrărilor aflate la dosar, rezultă că, la data de 9 februarie 2006, orele 16,00 denunțătorul P.I. conducea autoturismul proprietate personală înmatriculat sub nr. X pe Bd. X din localitatea Pitești, județul Argeș, oprindu-l la intersecția acestei străzi pentru a-i permite martorului R.I. să coboare. Echipajul Poliției Rutiere Pitești, format din inculpații N.S.F. și S.C. a sosit în spatele autoturismului martorului denunțător cerându-i permisul de conducere și cartea de identitate a mașinii pe care acesta nu o avea asupra sa, motiv pentru care inculpatul S.C. i-a comunicat că a săvârșit 3 contravenții, iar amenda de 1.500.000 lei (ROL) sau „ne înțelegem”. Inculpatul l-a întrebat pe P.I. unde lucrează și pentru că acesta a comunicat că este pădurar, i-a cerut să-i spună cât costă o căruță de lemne, acesta răspunzând că 800.000 lei (ROL), precum și dacă „scriem proces verbal amendă sau ne înțelegem”. Inculpatul N.S.F. a întocmit proces verbal de sancționare contravențională, semnat de către denunțător, căruia i s-au restituit actele, după care P.I. a plecat să facă rost de bani. Având în vedere că suma de 800.000 lei i s-a părut exagerată pentru contravenția constatată, P.I. s-a deplasat la sediul parchetului, la orele 16,40, formulând denunț penal (filele 1-3 dosar de urmărire penală). După pregătirea flagrantului, respectiv înserierea sumei de 400.000 lei (filele 6-7) și autorizarea înregistrării pe bandă magnetică a convorbirii ce urma să fie purtată de inculpați cu denunțătorul s-a procedat la constatarea infracțiunii flagrante (fila 116). Denunțătorul P.I., după o discuție prealabilă cu inculpatul S.C. referitoare la suma de bani ce urma să-i fie remisă, a dat banii, inculpatul refuzând să-i înmâneze procesul verbal de contravenție cu motivarea că i s-a aplicat avertisment. Din procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante (filele 9-11), rezultă că asupra agentului S. C. a fost identificată suma de 2.090.000 lei, între bancnotele prezentate găsindu-se și 2 de câte 100.000 lei, date de denunțător (filele 6,7), iar asupra agentului N.S. a fost identificată suma de 470.000 lei, din care 2 bancnote de câte 100.000 lei – fiind remise de denunțător (filele 6,7), iar din mașina echipajului de poliție s-a ridicat procesul verbal seria X încheiat la data de 9 februarie 2006 de agentul N.S. pe numele lui P.I., în original și copie, al treilea exemplar cu aceeași serie nefiind completat (filele 12-13). Inculpații S.C. și N.S.F. au declarat cu ocazia realizării flagrantului că suma de 400.000 lei a fost aruncată de denunțător în mașină, după care cei 2 au luat câte 200.000 lei. Cu privire la aspectele relevate de denunțător cu ocazia înmânării sumei de 400.000 lei, inculpatul S.C. a susținut că acesta le-a comunicat că banii sunt pentru ei, a mulțumit și a plecat, iar inculpatul N.S.F. a arătat că denunțătorul doar a pus banii în mașină fără a preciza ce reprezintă această sumă de bani. Aceleași susțineri le-au făcut inculpații și în declarațiile olografe (filele 21-22; 31-32), precum și ulterior cu ocazia audierii în faza de urmărire penală (filele 23-24; 38-39; filele 43-46; 47-49; 51-52; 145-146; 147-148; 150-151). Prin Decizia penală nr. 96/A din 21 octombrie 2008, Curtea de Apel Oradea pronunțată în Dosarul nr. 320/83/2007 a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpații N.S.F. și S.C. împotriva sentința penale nr. 585 din 28 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a menținut-o în întregime. Au fost obligați apelanții să plătească în favoarea statului suma de câte 175 lei, cheltuieli judiciare în apel. S-a dispus restituirea către inculpatul S.C. a sumei de 1.200 lei achitată cu titlu de taxă expertiză. Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut următoarele: Instanța de fond a stabilit o corectă situație de fapt, care corespunde probelor administrate, precum și vinovăția inculpaților în săvârșirea faptelor reținute în sarcina lor. Având în vedere faptul că cei 2 inculpați au revenit asupra declarațiilor anterioare și au afirmat că banii nu au fost găsiți asupra lor ci în mașina de serviciu, instanța de control judiciar a apreciat că aceste afirmații nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, ci sunt infirmate de declarațiile martorului denunțător P.I., care se coroborează cu probe de constatare a infracțiunii flagrante. De asemenea, s-a considerat că înregistrarea convorbirilor purtate de denunțător cu subofițerii de poliție a fost făcută cu respectarea dispozițiilor legale, iar inculpații, deși în faza de urmărire penală nu au avut de formulat obiecții cu privire la înregistrarea convorbirilor, în faza de cercetare judecătorească, contestând autoritatea probelor, instanța le-a încuviințat efectuarea unei expertize criminalistice, la care ulterior au renunțat. Astfel, în baza probatoriului administrat instanța de apel a considerat că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (2) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. Împotriva deciziei penale a Curții de Apel Oradea au declarat recurs, în termen legal, inculpații S.C. și N.S.F., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate pentru motivele detaliate în cuprinsul practicalei prezentei decizii. În esență, recurenții inculpați S.C. și N.S.F. au invocat prin apărător cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. și au solicitat admiterea recursurilor, casarea hotărârilor în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de prim control judiciar, iar în subsidiar, achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. Recurenții inculpați invocă nulitatea unor mijloace de probă, arătând că nu au fost respectate dispozițiile art. 91 3 C. proc. pen., fiind încălcate și dispozițiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen. Deasemenea, în mod eronat, instanța de prim control judiciar a apreciat că inculpații ar fi renunțat la efectuarea expertizei criminalistice a vocii, aceștia, în nici un moment procesual nu și-au exprimat o asemenea poziție. În ceea ce privește infracțiunile pentru care aceștia au fost trimiși în judecată, subzistă probe care să demonstreze vinovăția lor (cu excepția declarării denunțătorului) urmând a se face aplicarea principiului „in dubio pro reo”. Recurenții inculpați arată că încadrarea corectă, în cazul în care se va constata existența vinovăției lor în săvârșirea vreunei fapte, ar fi cea de primire de foloase necuvenite și nu cea de luare de mită. Examinând recursurile inculpaților prin prisma dispozițiilor art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., precum și din oficiu în conformitate cu art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte le constată nefondate pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod corect instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul ei, în baza propriului examen în mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpaților în săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Înalta Curte consideră că în cauză prima instanță de control judiciar a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, a stabilit că fapta inculpaților S.C. și N.S.F. care, în calitate de agenți de poliție, în timp ce exercitau atribuțiile de serviciu au pretins și primit suma de 400.000 rol de la denunțătorul P.I., care săvârșise trei contravenții la regimul circulației pe drumul public, cu scopul de a nu-l sancționa cu amendă, întrunește atât obiectiv cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Din mijloacele de probă administrate, atât în cursul urmăririi penale, în faza cercetării judecătorești cât și în apel, respectiv, declarațiile denunțătorului, probe de înseriere a sumei de 400.000 ROL, probe de sancționare contravențională, probe de constatare flagrant, declarații martori, declarații inculpați, procese verbale de confruntare, probe de declarare a sumelor pe care agenții de poliție le aveau asupra lor au rezultat împrejurările în care fapta a fost săvârșită de către inculpați. Incidența cazului de casare analizat impune ca eroarea în constatarea faptei imputate să rezide într-o greșeală evidentă esențială asupra existenței, naturii sau împrejurărilor acesteia, fiind evident contrară actelor și probelor administrate care se află la dosar. Gravitatea erorii trebuie să se manifeste prin contrarietatea, evidentă și necontroversată, dintre ceea ce atestă dosarul prin actele sale și ceea ce reține instanța prin hotărâre pronunțată cu privire la existența faptelor, a naturii acestora, a împrejurărilor în care au fost comise, cu consecința pronunțării unei soluții inverse față de cea corectă care se impunea. Conform art. 254 C. pen., infracțiunea de luare de mită constă în fapta funcționarului care, direct sau indirect,pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Conform acestei definiții, elementul material al infracțiunii de luare de mită se poate realiza alternativ, fie printr-o acțiune de pretindere, primire sau acceptare, fie printr-o inacțiune, respectiv, prin nerespingerea promisiunii unei sume de bani sau al altor foloase, în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii în îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale unui funcționar ori în scopul efectuării unui act contrar acestor îndatoriri. Nu se poate reține de către instanța de recurs că, în speță, activitatea infracțională desfășurată de către cei doi inculpați nu s-ar circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunii de luare de mită, astfel cum s-a susținut de către apărare, latura obiectivă a acestei infracțiuni fiind dovedită cu întreg materialul probator administrat în cauză: declarații denunțător, proces verbal înseriere a bancnotelor, proces verbal de sancționare contravențională, proces verbal de constatare infracțiune flagrantă, proces verbal de redare a conținutului înregistrărilor. Deși inculpații au negat pretinderea vreunei sume de bani de la denunțător, din materialul probator administrat în cauză, în speță, din dialogul purtat între denunțătorul P.I. și inculpații S.C. și N.F., necontestat de către aceștia din urmă, rezultă întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de luare de mită sub forma pretinderii. A pretinde înseamnă a formula o anumită pretenție, aceasta putându-se realiza prin cuvinte, gesturi, esențial fiind ca cel căruia i s-a solicitat vreun folos material să fi înțeles conținutul cererii. Din declarațiile părților, rezultă că inculpatul S.C. i-a învederat denunțătorului că a săvârșit trei contravenții sancționate cu amendă de 1.500.000 ROL sau există posibilitatea înțelegerii („ne înțelegem”). După o discuție între cei doi cu privire la locul de muncă al denunțătorului, încă o dată agentul de poliție a insistat față de denunțător dacă scrie procesul verbal sau „ne înțelegem”. În procesul verbal de confruntare dintre inculpat și denunțător, fila 50 dos. u.p., denunțătorul P.I. arată „Eu am înțeles prin expresia „ne înțelegem” că trebuie să dau o sumă de bani”, astfel încât elementul material al pretinderii unei sume de bani a fost îndeplinit. Mai mult, denunțătorul a fost lăsat să plece să facă rost de bani, dovadă fiind faptul că nu i s-a înmânat o copie de pe procesul verbal de contravenție, iar în momentul reîntoarcerii, acesta a fost abordat de inculpatul S. cu întrebarea „Hai bă, de când vă așteptăm? Veniși să ne dai o căruță cu lemne*?” fapt ce demonstrează interesul inculpaților în obținerea unui folos material, conturând fără dubiu activitatea ilegală a acestora, acțiunea lor circumscriind-se, fără îndoială, elementului material din cadrul laturii obiective a infracțiunii de luare de mită. Acțiunea de primire a fost dovedită prin realizarea flagrantului. Scopul pretinderii banilor și, respectiv, acceptul inculpaților a promisiunii banilor este, fără îndoială, dovedit, așa cum se conturează din materialul probator administrat, respectiv acela al neîndeplinirii de către cei doi inculpați a îndatoririlor de serviciu, banii pretinși și primiți fiind un contraechivalent al conduitei pe care inculpații s-au angajat să o aibă, aceea de a nu întocmi un proces verbal pentru constatarea contravențiilor săvârșite de către denunțător și, pe această cale, nesancționarea acestuia. Convingerea denunțătorului că dacă nu dă o sumă de bani va fi sancționat contravențional a fost întărită și de faptul că nu i s-a înmânat procesul verbal de contravenție, acesta fiind reținut, fără nici o justificare, de către inculpați. Obiectul mitei, așa cum rezultă din actele dosarului, a constat în bani (suma de 400.000 ROL), aceștia erau necuveniți, pretinderea efectuându-se anterior sau concomitent îndeplinirii actului referitor la atribuțiile de serviciu, iar actul făcea parte din sfera îndatoririlor de serviciu ale funcționarilor, fiind îndeplinite condițiile elementului material al infracțiunii de luare de mită. Sub aspectul laturii subiective a infracțiunii, vinovăția inculpaților îmbracă forma intenției directe. În mod corect s-a apreciat de către instanța de fond, cât și de cea de control judiciar că declarațiile inculpaților nu se coroborează cu restul materialului probator administrat în cauză și, în mod întemeiat, au fost înlăturate ca nesincere. Această înlăturare a declarațiilor inculpaților ca nesincere și neluarea acestora în considerare ca probe nu reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție și nici a principiului egalității armelor în fața instanței, desprins din conținutul tratatelor internaționale privind drepturile omului, ci o aplicare a dispozițiilor art. 69 C. proc. pen., în conformitate cu care declarațiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Prin prisma acestui principiu, trebuie amintit că inculpaților li s-a dat posibilitatea să-și angajeze un apărător, i s-a dat dreptul acestuia să cunoască actele dosarului la care a avut acces nelimitat, au avut dreptul să propună probe în apărare întocmai ca și acuzarea și au putut să formuleze concluzii în mod nemijlocit în fața instanței cu ocazia dezbaterilor. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală și temeinică atât în ceea ce privește starea de fapt reținută în sarcina inculpaților, cât și încadrarea juridică stabilită, nefiind incidente dispozițiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. ci, dimpotrivă fiind întrunite condițiile tragerii la răspundere penală a inculpaților. În cauză nu se poate reține existența aplicării dispozițiilor art. 256 C. pen., întrucât infracțiunea de primire de foloase necuvenite presupune ca primirea de bani să aibă loc după ce funcționarul a îndeplinit un act în virtutea funcției sale, cu condiția ca folosul să nu fi fost pretins anterior iar obligarea lui să nu fie rezultatul unei înțelegeri prealabile îndeplinirii actului. Or, din probele administrate rezultă existența unei înțelegeri prealabile între părți cu privire la primirea unei sume de bani, fapta constituind infracțiunea de luare de mită, chiar și în condițiile în care banii s-au înmânat funcționarului după îndeplinirea actului. S-a susținut că, instanța de control judiciar nu a manifestat rol activ, apreciind în mod greșit asupra renunțării inculpaților la efectuarea expertizei criminalistice a vocii, apreciere nefondată întrucât rolul activ al instanței se limitează, totuși, la respectarea drepturilor părților de a dispune cu privire la probele propuse, neputând trece peste aceasta, în condițiile în care inculpații au învederat expres că renunță la administrarea acestei probe. Mai mult, într-o primă fază a procesului inculpații, cu ocazia audierii CD-ului pe care sunt imprimate convorbirile purtate în mediul ambiental nu au dorit expertizarea înregistrării, ulterior au revenit asupra poziției inițiale și au solicitat expertizarea vocilor de către I.N.E.C. , probă încuviințată în vederea respectării dreptului la un proces echitabil, aceștia solicitând un termen în vederea consultării cu apărătorii față de răspunsul primit de la I.N.E. (expertiza se putea efectua și de pe înregistrare), iar la termenul acordat în acest sens (14 octombrie 2008) s-a solicitat de către inculpați prin apărători judecarea cauzei, astfel încât nu se poate susține că a avut loc o vătămare a intereselor inculpaților și nici o încălcare a dispozițiilor legale, instanța făcând o corectă interpretare a poziției procesuale a celor doi inculpați, afirmațiile acestora în fața instanței de recurs, fiind nefondate. Aceștia în faza de urmărire penală, după ascultarea CD-ului, nu au avut de formulat nici o obiecție cu privire la aceste înregistrări, ulterior în fața instanței de judecată, au contestat această înregistrare în mod nejustificat. Astfel, Înalta Curte constatând că s-a renunțat la contestarea înregistrărilor audio acestea în mod corect au fost avute în vedere ca mijloace de probă în stabilirea situației de fapt și vinovăției inculpaților. Susținerile recurenților inculpați cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen. sunt nefondate, atâta timp cât infracțiunea pentru care sunt cercetați inculpații este de o gravitate mare, fapt ce justifică utilizarea diferitelor tehnici de organizare a flagrantului pentru protejarea interesului public (Amur, Lucas vs. Regatul Unit) și dovedirea faptei, asigurându-se o proporționalitate între interesul legitim urmărit și drepturile inculpaților. Legiuitorul nu a condiționat autorizarea ingerinței de începere a urmăririi penale, măsura putând fi dispusă și în faza actelor premergătoare, când sunt date despre săvârșirea unei infracțiuni grave, în vederea eficientizării luptei împotriva corupției. Mai mult, în conformitate cu dispozițiile art. 91 2 alin. (2) C. proc. pen., procurorul a dispus cu titlu provizoriu, înregistrarea convorbirilor purtate de denunțător cu subofițerii de poliție între orele 16,00-17,00, în data de 9 februarie 2006, fila 116, dos. u.p., iar în termenul prevăzut de lege, a prezentat la 10 februarie 2006, înregistrarea efectuată și procesul verbal de redare a convorbirii instanței competente, care a confirmat ordonanța procurorului, fila 113, d.u.p. Ulterior, prin încheierea din 24 februarie 2006, Tribunalul Bihor, conform art. 91 3 C. proc. pen., a dispus certificarea înregistrărilor convorbirilor dintre denunțător și inculpați, aceștia din urmă fiind de acord cu certificarea conținutului înregistrărilor, astfel încât nu se poate susține că procedura urmată a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor legale. Prin urmare nu pot fi primite susținerile inculpaților în sensul că, în speță se impune achitarea lor, în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât așa cum, corect a reținut instanța de fond și apoi instanța de prim control judiciar, inculpații N.S. și S.C. se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. De asemenea, în cauză nu există vreun motiv pentru trimiterea cauzei la instanța de prim control judiciar în vederea rejudecării cauzei, hotărârea acesteia fiind legală și temeinică. În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaților, instanța constată că s-au avut în vedere toate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., pedeapsa aplicată fiind în măsură să conducă la realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. Astfel, ținând seama, pe de o parte, de natura infracțiunilor comise, circumstanțele reale în care s-au comis, suma de bani pretinsă de la denunțător, calitatea de agenți de poliție pe care o au inculpații, iar, pe de altă parte, circumstanțele personale ale acestora, care au o vârstă tânără, sunt la prima confruntare cu legea penală și au perspective ridicate de reintegrare în societate, pedepsele aplicate de către prima instanță sunt just individualizate, astfel încât redozarea acestora nu se impune. De asemenea, modalitatea de executare a pedepselor stabilite este una corectă, la dosar existând suficiente probe, (vârsta tânără a acestora, perspectivele de reintegrare, studiile, situația socială și familială, conduita adoptată anterior comiterii faptelor), care să formeze convingerea instanței că scopul pedepsei poate fi atins și fără privare de libertate. Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondate, recursurile declarat de inculpații S.C. și N.S.F. împotriva Deciziei penale nr. 96/A din 21 octombrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a-i obliga pe recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare conform dispozitivului.