ÎCCJ, decizie (scj.ro #83788)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83788) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Favorizarea

infractorului. Condiții

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea

specială. Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau

altor activități reglementate de lege. Infracțiuni care împiedică înfăptuirea

justiției

Indice alfabetic:

Drept penal

-

favorizarea infractorului

C.

pen.,

art. 264 alin. (1)

Conform art. 264 alin. (1) C. pen., infracțiunea de favorizare a

infractorului presupune, ca situație premisă, o infracțiune comisă anterior,

iar ca element material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor - o

persoană care a săvârșit o infracțiune -, în scopul de a îngreuna sau zădărnici

urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura

infractorului folosul sau produsul infracțiunii comise. În consecință, ajutorul

dat unei persoane a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracțiune,

întrucât îi lipsește una dintre trăsăturile esențiale prevăzute în art. 17

alin. (1) C. pen., nu întrunește condițiile favorizării infractorului stabilite

în art. 264 alin. (1) C. pen.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 2345 din 2 iulie 2012

Prin sentința nr. 489 din 29 noiembrie 2011, Curtea de Apel

București, Secția I penală, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) C.

pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) și

(2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 6

și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și

art. 74 alin. (1) lit. c) raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) în referire la

art. 80 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul I.A. la pedeapsa

principală de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de

mită, în formă continuată.

În temeiul art. 65 alin. (2) și (3) C. pen., a interzis

inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute în art. 64 alin.

(1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului,

ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a

II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit.

c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74 alin. (1)

lit. c) raportat la art. 76 alin. (1) lit. e) teza I în referire la art. 80

alin. (2) C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa principală de 6

luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, în

legătură directă cu infracțiunea de luare de mită, în formă continuată.

În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului,

ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a

II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1)

lit. d) C. proc. pen., a achitat pe același inculpat, cu privire la

infracțiunea de favorizare a infractorului, prevăzută în art. 264 alin. (1) C.

pen.

În temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b)

și art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate și a dispus ca inculpatul

să execute pedeapsa principală de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a,

lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului,

ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a

II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 86

1

alin. (1) și (2) C. pen., a

dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 3 ani

închisoare, pe un termen de încercare de 6 ani, stabilit conform art. 86

2

alin. (1) și (2) C. pen. și executarea pedepsei complementare, pe o perioadă de

2 ani, începând cu data rămânerii definitive a sentinței.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., a dispus suspendarea

executării pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a

executării pedepsei principale.

A făcut aplicarea art. 86

3

alin. (1) lit. a) - d) și

alin. (2) C. pen.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut

că inculpatul I.A.

a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de

luare de mită, în formă continuată, prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen., fals intelectual, în legătură directă cu infracțiunea de

luare de mită, în formă continuată, prevăzut în art. 289 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și favorizarea infractorului prevăzută în art. 264 alin. (1) C.

pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin sentința nr. 372/F din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel

București, Secția I penală, sesizată cu judecarea pe fond a cauzei, a hotărât,

în temeiul art. 334 C. proc. pen., admițând cererea procurorului în acest sens,

schimbarea încadrării juridice, cu privire la prima faptă reținută în sarcina

inculpatului, din infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat

la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la

art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.

În temeiul art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art.

7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a

condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 65 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea

pedepsei principale.

În temeiul art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la

art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat

pe inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În temeiul art. 264 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpat

la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen.,

a contopit pedepsele astfel stabilite și a dispus ca inculpatul să execute

pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani închisoare, precum și pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea

acesteia.

A făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (1) raportat la

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs în termenul legal

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție și inculpatul I.A.

Prin decizia nr. 2133 din 31 mai 2010, Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția penală, a admis ambele recursuri cu care a fost astfel

sesizată, a casat sentința penală atacată și a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare

la aceeași instanță, menținând actele procedurale îndeplinite

până la termenul din data de 30 septembrie 2009, inclusiv.

În fond, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul curții

de apel la data de 10 iunie 2011.

Analizând întregul probatoriu al cauzei, prin raportare și la

poziția procesuală adoptată de inculpat, curtea de apel reține următoarea

situație de fapt:

I. La data de 12 iunie 2009, în jurul orei 16

00

,

inculpatul, comisar în cadrul Inspectoratul de Poliție Județean Călărași,

Serviciul Poliției Rutiere, având, printre atribuțiile de serviciu, conform

fișei postului, pe aceea de constatare și sancționare a contravențiilor,

aflându-se de serviciu pe DN 4, la aproximativ 2 km de intrarea în municipiul O., l-a oprit în trafic pe investigatorul sub acoperire A.J. (a cărui

folosire a fost autorizată în prealabil de către procuror, în condițiile art.

26

1

din Legea nr. 78/2000), comunicându-i că a depășit limita maximă

de viteză pe tronsonul de drum respectiv (30 km/h), cu 87 km/h, motiv care impunea sancționarea lui contravențională, cu amendă și suspendarea

permisului de conducere. În aceleași împrejurări, pe fondul rugăminților

participantului la trafic de a nu i se suspenda permisul de conducere, inculpatul

s-a angajat într-o discuție cu acesta, dându-i de înțeles că trebuie

recompensat material pentru a nu proceda astfel și, contrar celor afirmate

anterior, a completat și semnat procesul-verbal, în care a consemnat săvârșirea

de către persoana respectivă a unei contravenții mult mai ușoare decât cea în

mod real constatată, sancționată numai cu amendă, constând în faptul de a nu fi

purtat centura de siguranță, iar investigatorul sub acoperire i-a înmânat suma

de 300 RON, pe care a pus-o în locul indicat de inculpat, respectiv într-o

agendă.

La aceeași dată, în jurul orei 16

30

, inculpatul,

aflat în exercitarea atribuției de serviciu anterior menționate, l-a oprit, în

același loc, pe investigatorul sub acoperire S.V. (a cărui folosire a fost

autorizată în prealabil de către procuror, în condițiile art. 26

1

din Legea nr. 78/2000), comunicându-i și acestuia că a depășit limita maximă de

viteză pe tronsonul de drum respectiv, circulând cu 135 km/h, motiv pentru care se impunea sancționarea lui contravențională, prin aplicarea unei amenzi

în cuantum maxim de 20.000.000 ROL (2.000 RON) și reținerea permisului de

conducere, în vederea suspendării acestuia pe o perioadă de 90 de zile. În

aceleași împrejurări, pentru a-l determina pe participantul la trafic să-l recompenseze

material, în schimbul renunțării la aplicarea sancțiunilor contravenționale pe

care i le-a adus la cunoștință, inculpatul s-a prefăcut inițial a completa un

proces-verbal, acțiune pe care a abandonat-o, însă, în momentul când acesta s-a

arătat dispus să-i înmâneze toți banii pe care îi avea asupra sa, respectiv 400

RON, pe care, la indicația inculpatului, i-a așezat între scaunele din față ale

autoturismului cu însemnele poliției. Inculpatul s-a arătat nemulțumit de

cuantumul, apreciat prea mic, al sumei astfel remise, dându-i de înțeles

participantului la trafic că, pentru a nu-l sancționa contravențional, pe baza

datelor de identitate pe care deja și le notase, acesta trebuia să revină în

cursul aceleiași zile, în cel mai scurt timp, pentru a-i înmâna, drept

recompensă materială pentru atitudinea lui „bine­voitoare”, diferența până la o

sumă reprezentând jumătate din cuantumul maxim al amenzii contravenționale

aplicabile, respectiv încă 600 RON.

La aceeași dată, în jurul orei 18

25

, inculpatul,

aflat în exercitarea aceleiași atribuții de serviciu, l-a oprit în trafic și pe

investigatorul sub acoperire B.S. (a cărui folosire a fost autorizată în

prealabil de către procuror, în condițiile art. 26

1

din Legea nr.

78/2000), comunicându-i că a depășit cu 50 km/h limita maximă de viteză pe tronsonul de drum respectiv și că, pentru această faptă, se impunea sancționarea sa

contravențională, cu amendă, puncte de penalizare și reținerea permisului de

conducere, în vederea suspendării. În aceleași împrejurări, pe fondul

rugăminților participantului la trafic de a nu fi astfel sancționat, inculpatul

i-a dat de înțeles că, pentru a renunța la aplicarea sancțiunilor

contravenționale comunicate, trebuie recompensat material, astfel că

investigatorul sub acoperire i-a înmânat suma de 150 RON, iar inculpatul,

contrar celor afirmate anterior, a completat și semnat procesul-verbal, în care

a consemnat săvârșirea de către acesta a unei contravenții mult mai ușoare

decât cea în mod real constatată, constând în faptul de a nu fi purtat centura

de siguranță.

La aceeași dată, în jurul orei 21

00

, cel de-al doilea

investigator sub acoperire, S.V., a revenit la locul unde inculpatul își

exercita atribuțiile de serviciu, pentru a-i remite, conform celor convenite

anterior, diferența de 600 RON, sumă pe care a înmânat-o acestuia.

II. În noaptea de 04/05 aprilie 2009, inculpatul a fost

implicat, alături de alți colegi, într-o acțiune polițienească organizată pe

raza județului Călărași, ocazie cu care acesta a oprit în trafic autoturismul

condus de T.M., în care se afla o cantitate de gresie, asupra căreia a planat

suspiciunea că provine dintr-o faptă de furt, în condițiile în care, la acel

moment, persoana care o transporta nu a putut prezenta acte de proveniență.

Drept urmare, inculpatul l-a condus pe T.M. la sediul Poliției orașului B.,

unde acesta a dat, în prezența sa, o declarație olografă, pe care inculpatul nu

a înregistrat-o însă în evidențele oficiale, fiind găsită, în original, în

biroul său de la sediul Poliției municipiului O., cu ocazia percheziției

efectuate, pe baza autorizației judecătorului, în acea locație, la data de 14

iunie 2009. Cu aceeași ocazie, în biroul inculpatului a fost găsit, împreună cu

declarația olografă respectivă, și un act care face referire la o tranzacție cu

gresie datând din 25 februarie 2009, care nu poartă însă vreo semnătură sau

ștampilă și care, de asemenea, nu a fost înregistrat în evidențele poliției, cu

privire la acesta martorul T.M. afirmând în mod constant, în declarațiile sale,

că l-a înmânat inculpatului, a doua zi, când l-a întâlnit în oraș, fără a se

întocmi însă un proces-verbal de predare-primire, pentru a face dovada

provenienței bunurilor identificate în posesia sa cu prilejul acțiunii

polițienești anterior menționate. Din adresa din 19 octombrie 2009 a Inspectoratului de Poliție Județean Călărași, Serviciul Resurse Umane rezultă că inculpatul

s-a aflat în concediu de odihnă în perioada 21 aprilie - 11 mai 2009, astfel

că, raportat la datele constatării faptei, remiterii actului pretins doveditor

al provenienței bunurilor și descoperii înscrisurilor neînregistrate în biroul

său, cu ocazia percheziției (04/05 aprilie 2009, 05 aprilie 2009 și respectiv

14 iunie 2009), această împrejurare nu poate justifica, în mod credibil,

omisiunea inculpatului de a înregistra, în evidențele poliției,  înscrisurile

respective și a efectua, în urma unei sesizări din oficiu, acte de cercetare

penală cu privire la fapta lui T.M. Cercetările ulterioare au dovedit că gresia

descoperită în posesia acestuia a fost sustrasă, pe timp de noapte și prin

efracție, din incinta unui șantier de construcții din București, însă, față de

autorul faptei s-a dispus, prin ordonanța nr. 1819/P/2009 din 25 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Oltenița, scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea

sancțiunii amenzii administrative în cuantum de 500 lei, apreciindu-se că fapta

respectivă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Raportat la situația de fapt anterior menționată, curtea de apel

a constatat, în drept, că faptele inculpatului, descrise la punctul I, datând

din 12 iunie 2009, de a pretinde și primi, prin acțiuni diferite, săvârșite

însă în realizarea aceleiași rezoluții infracționale (astfel cum rezultă din

modul similar de operare, pe parcursul a aproximativ 5 ore), de la cei trei

investigatori sub acoperire, sumele de 300 RON, 1.000 RON și respectiv 150 RON,

în scopul de a nu-și îndeplini o îndatorire de serviciu, respectiv de a nu le

aplica acestora sancțiunile legale impuse de contravenția comisă de fiecare

dintre ei și de a întocmi, în fals, prin acțiuni diferite, dar săvârșite în

realizarea unei rezoluții infracționale unice (în considerarea aceluiași motiv

anterior menționat), procesele-verbale în care a consemnat, în mod necorespunzător

realității, comiterea de către doi dintre investigatorii   sub acoperire a unei

alte contravenții decât cea în mod real constatată, mai puțin sever sancționată,

pentru a putea obține astfel de la aceștia sumele de bani anterior menționate,

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită, în formă

continuată, prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 6

și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și respectiv fals intelectual, în legătură directă cu infracțiunea de

luare de mită, în formă continuată, prevăzut în art. 289 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., săvârșite în concurs real, conform art. 33 lit. a) C. pen., astfel

că, în privința acestora, a pronunțat condamnarea inculpatului.

Referitor la fapta descrisă la punctul II, curtea de apel a

constatat că aceasta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

favorizare a infractorului, prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen., pentru

care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, sub aspectul laturii ei

obiective, astfel că, în privința faptei respective, va pronunța o soluție de

achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit.

d) C. proc. pen.

În acest sens, curtea de apel a reținut că, potrivit normei de

incriminare, infracțiunea de favorizare a infractorului presupune, ca element

material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor, adică unei persoane

care a săvârșit o infracțiune, în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea

penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a-i asigura acestuia

folosul sau produsul infracțiunii comise. Drept urmare, ajutorul dat unei

persoane a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracțiune, nu întrunește

condițiile favorizării prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen.

Împotriva sentinței nr. 489 din 29 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția I penală, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

În motivele de recurs, astfel cum au fost depuse în scris, se

critică sentința, între altele, pe considerentul greșitei achitări a

inculpatului în ceea ce privește favorizarea infractorului.

Analizând sentința nr. 489 din 29 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția I penală, instanța de recurs urmează să respingă calea de

atac pentru următoarele considerente:

Conform art. 264 C. pen., favorizarea infractorului reprezintă

ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul

săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală,

judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau

produsul infracțiunii și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 7 ani.

Conform normei de incriminare, infracțiunea de favorizare a

infractorului presupune, ca situație premisă, o infracțiune comisă anterior,

iar ca element material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor (o

persoană care a săvârșit o infracțiune), în scopul de a îngreuna sau zădărnici

urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a-i asigura

acestuia folosul sau produsul infracțiunii comise. În consecință, ajutorul dat

unei persoane a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracțiune, nu

întrunește condițiile favorizării prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen.

În mod corect instanța de fond a observat că persoana (T.M.) pe

care se susține că a favorizat-o inculpatul, în scopul sustragerii de la

urmărirea penală, prin omisiunea sesizării din oficiu și efectuării de acte de

cercetare penală cu privire la fapta de furt săvârșită de aceasta, nu are

calitatea de infractor, întrucât fapta respectivă nu constituie infracțiune,

lipsindu-i una dintre trăsăturile esențiale prevăzute în art. 17 alin. (1) C.

pen., respectiv pericolul social, motiv pentru care, prin ordonanța nr.

1819/P/2009 din 25 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria

Oltenița, s-a dispus o soluție de scoatere de sub urmărire penală și de

aplicare a unei sancțiuni administrative, astfel că fapta imputată inculpatului

nu realizează conținutul constitutiv al infracțiunii analizate.

Instanța de recurs constată și că jurisprudența anterioară a

statuat în același sens (Decizia nr. 2240 din data de 29 septembrie 1986,

pronunțată de Secția penală a fostului Tribunal Suprem, citată în Revista

Română de Drept nr. 4/1987, pag. 77).

Jurisprudența citată în doctrină cu referire la existența unei

infracțiuni de favorizare a infractorului chiar și atunci când persoana

favorizată este un contravenient face referire la o decizie din anul 1959,

anterioară cu 10 ani intrării în vigoare a codului actual (anul 1969), când

textul de lege avea o altă formulare ce permitea interpretarea respectivă.

În același sens, instanța de recurs consideră că soluția curții

de apel este susținută de argumente de interpretare istorico-teleologică cu

privire la modificările incriminării din noul Cod penal.

De lege lata

, norma

de incriminare folosește, pentru a determina elementele constitutive ale

infracțiunii în discuție, termenul de infractor al cărui înțeles, deopotrivă

semantic și juridic, este acela de persoană care a săvârșit o infracțiune, în

accepțiunea art. 17 alin. (1) C. pen.

De lege ferenda

, textul

incriminator din noul Cod penal (art. 269 alin. 1) folosește, în același scop,

termenul de făptuitor în înțelesul de persoană care a săvârșit o faptă

prevăzută de legea penală, fiind astfel evidentă abordarea diferită a

legiuitorului însuși, în ceea ce privește condițiile, actuale și viitoare, de

incriminare a faptei de favorizare.

În mod just curtea de apel și-a fundamentat soluția potrivit

principiului legalității incriminării (

nullum crimen sine lege

), reglementat

în art. 11 alin. (2) din Declarația universală a drepturilor omului, în art. 15

din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 7

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, dar și în art. 23 alin. (12) din Constituția României și în art. 2 C. pen. O faptă constituie infracțiune numai dacă legea o prevede în mod explicit, iar, pentru

evitarea abuzului și arbitrariului în aplicarea acelei legi, dar și pentru

asigurarea previzibilității acesteia, interpretarea sa trebuie să fie strictă,

nefiind conformă cu principiul în discuție extinderea, prin analogie, a normei

de incriminare la fapte pe care legea nu le definește în mod expres ca

infracțiuni. Legea penală nu poate fi aplicată în mod extensiv, prin analogie,

în detrimentul acuzatului. Legea trebuie să definească în mod clar faptele ce

constituie infracțiuni (Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. României). Noțiunea

de infractor, folosită în textul incriminator în vigoare, nu poate primi,

printr-un asemenea procedeu, un alt înțeles decât cel menționat anterior,

susținut în explicațiile teoretice ale Codului penal actual ce au însoțit

intrarea în vigoare a legii, cum ar fi cel de persoană care a săvârșit o faptă

prevăzută de legea penală, chiar dacă aceasta nu constituie infracțiune.

În concluzie, instanța de recurs constată, raportat la norma de

incriminare în vigoare, că fapta de ajutor imputată inculpatului, nefiind

săvârșită față de un infractor, nu întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen., astfel încât soluția

curții de apel este întemeiată.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței nr. 489 din 29

noiembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția I penală.