ÎCCJ, decizie (scj.ro #83788)

Favorizarea infractorului. Condiții Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege. Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției Indice alfabetic: Drept penal - favorizarea infractorului C. pen., art. 264 alin. (1) Conform art. 264 alin. (1) C. pen., infracțiunea de favorizare a infractorului presupune, ca situație premisă, o infracțiune comisă anterior, iar ca element material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor - o persoană care a săvârșit o infracțiune -, în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii comise.

În consecință, ajutorul dat unei persoane a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracțiune, întrucât îi lipsește una dintre trăsăturile esențiale prevăzute în art. 17 alin. (1) C. pen., nu întrunește condițiile favorizării infractorului stabilite în art. 264 alin. (1) C. pen. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2345 din 2 iulie 2012 Prin sentința nr. 489 din 29 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția I penală, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În temeiul art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74 alin. (1) lit. c) raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) în referire la art. 80 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul I.A. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, în formă continuată. În temeiul art. 65 alin. (2) și (3) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. În temeiul art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74 alin. (1) lit. c) raportat la art. 76 alin. (1) lit. e) teza I în referire la art. 80 alin. (2) C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa principală de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, în legătură directă cu infracțiunea de luare de mită, în formă continuată. În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe același inculpat, cu privire la infracțiunea de favorizare a infractorului, prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen. În temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa principală de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani. În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 86 1 alin. (1) și (2) C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 3 ani închisoare, pe un termen de încercare de 6 ani, stabilit conform art. 86 2 alin. (1) și (2) C. pen. și executarea pedepsei complementare, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a sentinței. În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale. A făcut aplicarea art. 86 3 alin. (1) lit. a) - d) și alin. (2) C. pen. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că inculpatul I.A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, în formă continuată, prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals intelectual, în legătură directă cu infracțiunea de luare de mită, în formă continuată, prevăzut în art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și favorizarea infractorului prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Prin sentința nr. 372/F din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel București, Secția I penală, sesizată cu judecarea pe fond a cauzei, a hotărât, în temeiul art. 334 C. proc. pen., admițând cererea procurorului în acest sens, schimbarea încadrării juridice, cu privire la prima faptă reținută în sarcina inculpatului, din infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În temeiul art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare. În temeiul art. 65 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale. În temeiul art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În temeiul art. 264 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 luni închisoare. În temeiul art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele astfel stabilite și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani închisoare, precum și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea acesteia. A făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs în termenul legal Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul I.A.

Prin decizia nr. 2133 din 31 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, a admis ambele recursuri cu care a fost astfel sesizată, a casat sentința penală atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, menținând actele procedurale îndeplinite până la termenul din data de 30 septembrie 2009, inclusiv.

În fond, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul curții de apel la data de 10 iunie 2011. Analizând întregul probatoriu al cauzei, prin raportare și la poziția procesuală adoptată de inculpat, curtea de apel reține următoarea situație de fapt: I. La data de 12 iunie 2009, în jurul orei 16 00 , inculpatul, comisar în cadrul Inspectoratul de Poliție Județean Călărași, Serviciul Poliției Rutiere, având, printre atribuțiile de serviciu, conform fișei postului, pe aceea de constatare și sancționare a contravențiilor, aflându-se de serviciu pe DN 4, la aproximativ 2 km de intrarea în municipiul O., l-a oprit în trafic pe investigatorul sub acoperire A.J.

(a cărui folosire a fost autorizată în prealabil de către procuror, în condițiile art. 26 1 din Legea nr. 78/2000), comunicându-i că a depășit limita maximă de viteză pe tronsonul de drum respectiv (30 km/h), cu 87 km/h, motiv care impunea sancționarea lui contravențională, cu amendă și suspendarea permisului de conducere.

În aceleași împrejurări, pe fondul rugăminților participantului la trafic de a nu i se suspenda permisul de conducere, inculpatul s-a angajat într-o discuție cu acesta, dându-i de înțeles că trebuie recompensat material pentru a nu proceda astfel și, contrar celor afirmate anterior, a completat și semnat procesul-verbal, în care a consemnat săvârșirea de către persoana respectivă a unei contravenții mult mai ușoare decât cea în mod real constatată, sancționată numai cu amendă, constând în faptul de a nu fi purtat centura de siguranță, iar investigatorul sub acoperire i-a înmânat suma de 300 RON, pe care a pus-o în locul indicat de inculpat, respectiv într-o agendă. La aceeași dată, în jurul orei 16 30 , inculpatul, aflat în exercitarea atribuției de serviciu anterior menționate, l-a oprit, în același loc, pe investigatorul sub acoperire S.V.

(a cărui folosire a fost autorizată în prealabil de către procuror, în condițiile art. 26 1 din Legea nr. 78/2000), comunicându-i și acestuia că a depășit limita maximă de viteză pe tronsonul de drum respectiv, circulând cu 135 km/h, motiv pentru care se impunea sancționarea lui contravențională, prin aplicarea unei amenzi în cuantum maxim de 20.000.000 ROL (2.000 RON) și reținerea permisului de conducere, în vederea suspendării acestuia pe o perioadă de 90 de zile.

În aceleași împrejurări, pentru a-l determina pe participantul la trafic să-l recompenseze material, în schimbul renunțării la aplicarea sancțiunilor contravenționale pe care i le-a adus la cunoștință, inculpatul s-a prefăcut inițial a completa un proces-verbal, acțiune pe care a abandonat-o, însă, în momentul când acesta s-a arătat dispus să-i înmâneze toți banii pe care îi avea asupra sa, respectiv 400 RON, pe care, la indicația inculpatului, i-a așezat între scaunele din față ale autoturismului cu însemnele poliției.

Inculpatul s-a arătat nemulțumit de cuantumul, apreciat prea mic, al sumei astfel remise, dându-i de înțeles participantului la trafic că, pentru a nu-l sancționa contravențional, pe baza datelor de identitate pe care deja și le notase, acesta trebuia să revină în cursul aceleiași zile, în cel mai scurt timp, pentru a-i înmâna, drept recompensă materială pentru atitudinea lui „bine­voitoare”, diferența până la o sumă reprezentând jumătate din cuantumul maxim al amenzii contravenționale aplicabile, respectiv încă 600 RON. La aceeași dată, în jurul orei 18 25 , inculpatul, aflat în exercitarea aceleiași atribuții de serviciu, l-a oprit în trafic și pe investigatorul sub acoperire B.S.

(a cărui folosire a fost autorizată în prealabil de către procuror, în condițiile art. 26 1 din Legea nr. 78/2000), comunicându-i că a depășit cu 50 km/h limita maximă de viteză pe tronsonul de drum respectiv și că, pentru această faptă, se impunea sancționarea sa contravențională, cu amendă, puncte de penalizare și reținerea permisului de conducere, în vederea suspendării. În aceleași împrejurări, pe fondul rugăminților participantului la trafic de a nu fi astfel sancționat, inculpatul i-a dat de înțeles că, pentru a renunța la aplicarea sancțiunilor contravenționale comunicate, trebuie recompensat material, astfel că investigatorul sub acoperire i-a înmânat suma de 150 RON, iar inculpatul, contrar celor afirmate anterior, a completat și semnat procesul-verbal, în care a consemnat săvârșirea de către acesta a unei contravenții mult mai ușoare decât cea în mod real constatată, constând în faptul de a nu fi purtat centura de siguranță.

La aceeași dată, în jurul orei 21 00 , cel de-al doilea investigator sub acoperire, S.V., a revenit la locul unde inculpatul își exercita atribuțiile de serviciu, pentru a-i remite, conform celor convenite anterior, diferența de 600 RON, sumă pe care a înmânat-o acestuia. II. În noaptea de 04/05 aprilie 2009, inculpatul a fost implicat, alături de alți colegi, într-o acțiune polițienească organizată pe raza județului Călărași, ocazie cu care acesta a oprit în trafic autoturismul condus de T.M., în care se afla o cantitate de gresie, asupra căreia a planat suspiciunea că provine dintr-o faptă de furt, în condițiile în care, la acel moment, persoana care o transporta nu a putut prezenta acte de proveniență.

Drept urmare, inculpatul l-a condus pe T.M. la sediul Poliției orașului B., unde acesta a dat, în prezența sa, o declarație olografă, pe care inculpatul nu a înregistrat-o însă în evidențele oficiale, fiind găsită, în original, în biroul său de la sediul Poliției municipiului O., cu ocazia percheziției efectuate, pe baza autorizației judecătorului, în acea locație, la data de 14 iunie 2009. Cu aceeași ocazie, în biroul inculpatului a fost găsit, împreună cu declarația olografă respectivă, și un act care face referire la o tranzacție cu gresie datând din 25 februarie 2009, care nu poartă însă vreo semnătură sau ștampilă și care, de asemenea, nu a fost înregistrat în evidențele poliției, cu privire la acesta martorul T.M.

afirmând în mod constant, în declarațiile sale, că l-a înmânat inculpatului, a doua zi, când l-a întâlnit în oraș, fără a se întocmi însă un proces-verbal de predare-primire, pentru a face dovada provenienței bunurilor identificate în posesia sa cu prilejul acțiunii polițienești anterior menționate.

Din adresa din 19 octombrie 2009 a Inspectoratului de Poliție Județean Călărași, Serviciul Resurse Umane rezultă că inculpatul s-a aflat în concediu de odihnă în perioada 21 aprilie - 11 mai 2009, astfel că, raportat la datele constatării faptei, remiterii actului pretins doveditor al provenienței bunurilor și descoperii înscrisurilor neînregistrate în biroul său, cu ocazia percheziției (04/05 aprilie 2009, 05 aprilie 2009 și respectiv 14 iunie 2009), această împrejurare nu poate justifica, în mod credibil, omisiunea inculpatului de a înregistra, în evidențele poliției, înscrisurile respective și a efectua, în urma unei sesizări din oficiu, acte de cercetare penală cu privire la fapta lui T.M.

Cercetările ulterioare au dovedit că gresia descoperită în posesia acestuia a fost sustrasă, pe timp de noapte și prin efracție, din incinta unui șantier de construcții din București, însă, față de autorul faptei s-a dispus, prin ordonanța nr. 1819/P/2009 din 25 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Oltenița, scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea sancțiunii amenzii administrative în cuantum de 500 lei, apreciindu-se că fapta respectivă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Raportat la situația de fapt anterior menționată, curtea de apel a constatat, în drept, că faptele inculpatului, descrise la punctul I, datând din 12 iunie 2009, de a pretinde și primi, prin acțiuni diferite, săvârșite însă în realizarea aceleiași rezoluții infracționale (astfel cum rezultă din modul similar de operare, pe parcursul a aproximativ 5 ore), de la cei trei investigatori sub acoperire, sumele de 300 RON, 1.000 RON și respectiv 150 RON, în scopul de a nu-și îndeplini o îndatorire de serviciu, respectiv de a nu le aplica acestora sancțiunile legale impuse de contravenția comisă de fiecare dintre ei și de a întocmi, în fals, prin acțiuni diferite, dar săvârșite în realizarea unei rezoluții infracționale unice (în considerarea aceluiași motiv anterior menționat), procesele-verbale în care a consemnat, în mod necorespunzător realității, comiterea de către doi dintre investigatorii sub acoperire a unei alte contravenții decât cea în mod real constatată, mai puțin sever sancționată, pentru a putea obține astfel de la aceștia sumele de bani anterior menționate, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită, în formă continuată, prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și respectiv fals intelectual, în legătură directă cu infracțiunea de luare de mită, în formă continuată, prevăzut în art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., săvârșite în concurs real, conform art. 33 lit. a) C. pen., astfel că, în privința acestora, a pronunțat condamnarea inculpatului. Referitor la fapta descrisă la punctul II, curtea de apel a constatat că aceasta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a infractorului, prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen., pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, sub aspectul laturii ei obiective, astfel că, în privința faptei respective, va pronunța o soluție de achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen. În acest sens, curtea de apel a reținut că, potrivit normei de incriminare, infracțiunea de favorizare a infractorului presupune, ca element material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor, adică unei persoane care a săvârșit o infracțiune, în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a-i asigura acestuia folosul sau produsul infracțiunii comise. Drept urmare, ajutorul dat unei persoane a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracțiune, nu întrunește condițiile favorizării prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen. Împotriva sentinței nr. 489 din 29 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția I penală, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

În motivele de recurs, astfel cum au fost depuse în scris, se critică sentința, între altele, pe considerentul greșitei achitări a inculpatului în ceea ce privește favorizarea infractorului. Analizând sentința nr. 489 din 29 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția I penală, instanța de recurs urmează să respingă calea de atac pentru următoarele considerente: Conform art. 264 C. pen., favorizarea infractorului reprezintă ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 7 ani.

Conform normei de incriminare, infracțiunea de favorizare a infractorului presupune, ca situație premisă, o infracțiune comisă anterior, iar ca element material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor (o persoană care a săvârșit o infracțiune), în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a-i asigura acestuia folosul sau produsul infracțiunii comise. În consecință, ajutorul dat unei persoane a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracțiune, nu întrunește condițiile favorizării prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen.

În mod corect instanța de fond a observat că persoana (T.M.) pe care se susține că a favorizat-o inculpatul, în scopul sustragerii de la urmărirea penală, prin omisiunea sesizării din oficiu și efectuării de acte de cercetare penală cu privire la fapta de furt săvârșită de aceasta, nu are calitatea de infractor, întrucât fapta respectivă nu constituie infracțiune, lipsindu-i una dintre trăsăturile esențiale prevăzute în art. 17 alin. (1) C. pen., respectiv pericolul social, motiv pentru care, prin ordonanța nr. 1819/P/2009 din 25 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Oltenița, s-a dispus o soluție de scoatere de sub urmărire penală și de aplicare a unei sancțiuni administrative, astfel că fapta imputată inculpatului nu realizează conținutul constitutiv al infracțiunii analizate.

Instanța de recurs constată și că jurisprudența anterioară a statuat în același sens (Decizia nr. 2240 din data de 29 septembrie 1986, pronunțată de Secția penală a fostului Tribunal Suprem, citată în Revista Română de Drept nr. 4/1987, pag. 77). Jurisprudența citată în doctrină cu referire la existența unei infracțiuni de favorizare a infractorului chiar și atunci când persoana favorizată este un contravenient face referire la o decizie din anul 1959, anterioară cu 10 ani intrării în vigoare a codului actual (anul 1969), când textul de lege avea o altă formulare ce permitea interpretarea respectivă. În același sens, instanța de recurs consideră că soluția curții de apel este susținută de argumente de interpretare istorico-teleologică cu privire la modificările incriminării din noul Cod penal.

De lege lata , norma de incriminare folosește, pentru a determina elementele constitutive ale infracțiunii în discuție, termenul de infractor al cărui înțeles, deopotrivă semantic și juridic, este acela de persoană care a săvârșit o infracțiune, în accepțiunea art. 17 alin. (1) C. pen. De lege ferenda , textul incriminator din noul Cod penal (art. 269 alin. 1) folosește, în același scop, termenul de făptuitor în înțelesul de persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, fiind astfel evidentă abordarea diferită a legiuitorului însuși, în ceea ce privește condițiile, actuale și viitoare, de incriminare a faptei de favorizare.

În mod just curtea de apel și-a fundamentat soluția potrivit principiului legalității incriminării ( nullum crimen sine lege ), reglementat în art. 11 alin. (2) din Declarația universală a drepturilor omului, în art. 15 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și în art. 23 alin. (12) din Constituția României și în art. 2 C. pen. O faptă constituie infracțiune numai dacă legea o prevede în mod explicit, iar, pentru evitarea abuzului și arbitrariului în aplicarea acelei legi, dar și pentru asigurarea previzibilității acesteia, interpretarea sa trebuie să fie strictă, nefiind conformă cu principiul în discuție extinderea, prin analogie, a normei de incriminare la fapte pe care legea nu le definește în mod expres ca infracțiuni.

Legea penală nu poate fi aplicată în mod extensiv, prin analogie, în detrimentul acuzatului. Legea trebuie să definească în mod clar faptele ce constituie infracțiuni (Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. României). Noțiunea de infractor, folosită în textul incriminator în vigoare, nu poate primi, printr-un asemenea procedeu, un alt înțeles decât cel menționat anterior, susținut în explicațiile teoretice ale Codului penal actual ce au însoțit intrarea în vigoare a legii, cum ar fi cel de persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, chiar dacă aceasta nu constituie infracțiune. În concluzie, instanța de recurs constată, raportat la norma de incriminare în vigoare, că fapta de ajutor imputată inculpatului, nefiind săvârșită față de un infractor, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen., astfel încât soluția curții de apel este întemeiată.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței nr. 489 din 29 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția I penală.