ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 713 din 05.04.2018, Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. a admis cererea formulată de Ministerul Public și a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., din infracțiunile de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. și compromiterea intereselor justiției, prevăzută de art. 277 alin. (1) și (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (2) din C. pen., în infracțiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. și două infracțiuni de compromiterea intereselor justiției, prevăzute de art. 277 alin. (1) din C. pen. și art. 277 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de compromitere a intereselor justiției, prevăzută de art. 277 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de compromitere a intereselor justiției, prevăzută de art. 277 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 269 alin. (1) din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A., la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. i-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. i -a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., pe perioada executării pedepsei principale, ce se va executa în măsura anulării sau revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 91 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 92 alin. (1) din C. pen. a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei de 2 ani închisoare, pe un termen de supraveghere de 4 ani.

În baza art. 92 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 93 alin. (1) din C. pen. a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune Buzău la datele fixate de consilierul de probațiune;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) din C. pen. a impus inculpatului să execute obligația de a nu părăsi teritoriul României, fără acordul instanței.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 90 de zile lucrătoare, în cadrul Primăriei Buzău sau S.C. B. S.R.L. Buzău.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare a măsurilor de supraveghere sau în caz de neexecutare a obligațiilor impuse de instanță ori stabilite de lege, precum și dacă pe parcursul termenului de supraveghere săvârșește o nouă infracțiune.

În baza art. 72 alin. (1) din C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii, de la data de 10.08.2016 la 11.08.2016.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a obligat inculpatul să plătească suma de 3000 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Serviciul Teritorial București, emis la data de 26.10.2016, în dosarul cu nr. x/2016, s-a dispus trimiterea în judecată, sub control judiciar, a inculpatului A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. și de compromitere a intereselor justiției, prevăzută de art. 277 alin. (1), 2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (2) din C. pen.

Prin actul de sesizare a instanței s-a reținut că în cursul anului 2014, inculpatul A., în calitate de director executiv în cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Buzău, după ce i-a informat pe făptuitorii C. și D., cercetați în dosarul cu numărul x/2013, cu privire la solicitările D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial București, adresate Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, de obținere de date privind mai multe societăți comerciale la care cei doi aveau calitatea de asociați sau administratori, i-a sprijinit cu intenție, în scopul împiedicării și îngreunării cercetărilor în dosarul menționat și tragerii la răspundere penală a acestora, prin acordarea de sfaturi și consiliere, în sensul modificării de urgență a declarațiilor 394 pentru societățile comerciale pe care le controlau în drept sau în fapt, pentru ca tranzacțiile comerciale suspecte și avute în vedere de ancheta D.I.I.C.O.T. să nu mai figureze în baza de date și să nu poată fi astfel descoperite. De asemenea, s-a reținut că în anul 2014 inculpatul A., în calitate de director în cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Buzău, luând cunoștință în virtutea funcției, de informații privind modul în care urmează să se administreze o probă în Dosarul nr. x/2013, a divulgat aceste date îngreunând urmărirea penală și a dezvăluit fără drept mijlocul de probă și înscrisul oficial (ordonanța și adresa din dosarul cu numărul x/2013) înainte de dispunerea unei soluții de trimitere în judecată ori de soluționarea definitivă a cauzei.

Analizând actele și lucrările cauzei, respectiv probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește acuzațiile referitoare la infracțiunile de compromitere a intereselor justiției, că faptele de care inculpatul A. este acuzat, constând în aceea că în anul 2014, în calitate de director în cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Buzău, luând cunoștință în virtutea funcției de informații privind modul în care urmează să se administreze o probă în Dosarul nr. x/2013, a divulgat aceste date îngreunând urmărirea penală și a dezvăluit fără drept mijlocul de probă și înscrisul oficial (ordonanța și adresa din dosarul cu numărul x/2013) înainte de dispunerea unei soluții de trimitere în judecată ori de soluționarea definitivă a cauzei, nu există.

Prealabil analizării acuzațiilor aduse inculpatului, instanța de fond, având în vedere solicitarea Ministerului Public de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, din infracțiunile de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. și compromiterea intereselor justiției, prevăzută de art. 277 alin. (1) și (2) din C. pen., în infracțiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. și două infracțiuni de compromiterea intereselor justiției, prevăzute de art. 277 alin. (1) din C. pen. și 277 alin. (2) din C. pen., dar și faptul că, așa cum este descrisă în drept acuzația, văzând conținutul constitutiv abstract al infracțiunilor prevăzute de art. 277 alin. (1) și (2) din C. pen. și considerând, contrar apărării, că infracțiunea de compromitere a intereselor justiției este una cu conținuturi alternative și, în consecință, poate fi reținută oricare dintre cele două variante ori ambele cumulativ, în baza art. 386 alin(1) C. proc. pen.. a admis cererea formulată de procuror și a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, din infracțiunile de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. și compromiterea intereselor justiției, prevăzută de art. 277 alin. (1) și (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (2) în infracțiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. și două infracțiuni de compromiterea intereselor justiției, prevăzute de art. 277 alin. (1) din C. pen. și 277 alin(2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În continuare, analizând fondul acuzațiilor de compromitere a intereselor justiției, prima instanță a reținut că Ministerul Public nu a dovedit fapta inculpatului A. constând în aceea că a divulgat martorilor informații privind modul în care urma să se administreze o probă în Dosarul nr. x/2013 și nici fapta aceluiași inculpat că a dezvăluit mijlocul de probă și înscrisul oficial - ordonanța și adresa din Dosarul nr. x/2013

Deși probele de la dosar dovedesc că inculpatul A. a dezvăluit fără drept martorilor C. și D. solicitările D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial București -, adresate Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, materializate în Adresa nr. x/02.09.2014 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, instanța de fond a reținut că nu a identificat nicio dovadă că același inculpat a divulgat informații privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urma să se administreze o probă în Dosarul nr. x/2013 și nici că acesta a divulgat ordonanța și adresa din Dosarul nr. x/2013

În ce privește fapta de divulgare a modului în care urma să se administreze o probă în Dosarul nr. x/2013, instanța de fond a reținut că nu a identificat, nici cel puțin din descrierea faptei, care a fost proba în privința căreia inculpatul a divulgat modul în care aceasta putea fi administrată în dosarul D.I.I.C.O.T. și a concluzionat că analiza suportului probator pe situația de fapt nu poate fi făcută. Sub acest aspect, s-a apreciat că, la acest moment, este tardivă indicarea de către parchet a probei în privința căreia inculpatul ar fi divulgat modul în care aceasta putea fi administrată în dosarul D.I.I.C.O.T. Această chestiune trebuia lămurită în procedura camerei preliminare, pentru a se proceda la stabilirea obiectului acuzării și, în definitiv, al judecății, întrucât numai în ipoteza descrierii faptei în concret, instanța poate proceda ulterior la verificarea probelor cu care se susține acuzarea. Ca să respecte exigențele echitabilității procedurii, acuzația formulată împotriva unei persoane nu poate rezulta din conținutul constitutiv generic al infracțiunii, astfel că neindicarea probei în privința căreia se pretinde că s-a divulgat modalitatea de administrare a ei, în contextul în care în Cauza penală nr. 2200/D/P/2013 au fost administrate numeroase probe, confirmă o acuzație neîntemeiată, nici formal și nici substanțial. A aprecia altfel, ar însemna ca instanța de judecată să stabilească acuzațiile, în cursul judecății, aspect contrar exigențelor dreptului la un proces echitabil, consacrat inter alia de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la fapta de a divulga ordonanța și adresa din Dosarul nr. x/2013, instanța de fond a reținut că din cuprinsul rechizitoriului rezultă că nici pentru această acuzație Ministerul Public nu a individualizat care anume ordonanță și adresă din Dosarul D.I.I.C.O.T. nr. x/2013 au fost divulgate de inculpat martorilor C. și D., în contextul în care, în același dosar au fost emise zeci de ordonanțe și adrese (numai în legătură cu solicitările adresate Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați instituția de parchet a emis Ordonanța nr. 2200/D/P/2013 din 26.08.2014, Ordonanța nr. 2200/D/P/2013 din 27.10.2014 și Ordonanța nr. 2200/D/P/2013 din 04.11.2014, dar și adresele cu același nr. 2200/D/P/2013, la datele de 27.08.2014, 02.09.2014 și 27.10.2014).

Prin urmare, instanța de fond a reținut că nu a identificat nicio probă din care să rezulte, nu doar că inculpatul A. ar fi divulgat vreuna din ordonanțele emise în Dosarul nr. x/2013 ori vreo adresă cu același număr de dosar, dar nici că vreo ordonanță sau adresă cu nr. 2200/D/P/2013 ar fi ajuns în posesia sau ar fi fost adusă la cunoștință inculpatului.

Din această perspectivă, dincolo de vreo dovadă care să susțină existența acuzației privind infracțiunea de compromitere a intereselor justiției, instanța de fond a subliniat că, din chiar conținutul denunțului formulat de martorul C. rezultă că, într-adevăr inculpatul l-a informat cu privire la solicitările D.I.I.C.O.T, nu și că i-ar fi comunicat vreo ordonanță sau adresă cu nr. 2200/D/P/2013, ci doar conținutul adresei emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.

Mai mult, s-a apreciat ca fiind deosebit de relevant faptul că, din conținutul comunicărilor instituționale dintre D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați a rezultat, fără putere de tăgadă, că Ordonanțele nr. 2200/D/P/2013 din datele 26.08.2014, 27.10.2014 și 04.11.2014 au fost adresate doar Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, iar din verificările efectuate a reieșit, așa cum au dovedit documentele aflate la dosar, că aceleași ordonanțe nu au ajuns niciodată la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău. Sub acest aspect, instanța de fond a reținut că din corespondența electronică purtată între Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - chiar dacă s-a făcut referire la ordonanțe și adrese D.I.I.C.O.T - nu a fost identificat niciun atașament care să dovedească transmiterea vreuneia din Ordonanțele nr. 2200/D/P/2013. Deopotrivă, din cuprinsul extraselor din registrele Administrației Județene a Finanțelor Publice Buzău a reieșit că, în registrul intrări al instituției, nu a fost identificată vreo mențiune din care să rezulte că a fost comunicată acestei instituții vreo ordonanță sau adresă a D.I.I.C.O.T cu nr. 2200/D/P/2013.

Dincolo de cele reținute anterior, referitoare la lipsa vreunei dovezi care să ateste că vreo ordonanță sau adresă D.I.I.C.O.T., care să poarte nr. 2200D/P/2013, a fost transmisă nemijlocit la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, instanța a considerat că singurele documente care ar fi putut să fie divulgate, așa cum rezultă din tabloul situației de fapt construite în urma administrării probelor, ar fi fost Ordonanța nr. 2200/D/P/2013 din 26.08.2014 și adresa din 27.08.2014, dar în privința acestora din urmă nu rezultă că au fost comunicate instituției conduse de inculpat, ci, că în Adresa nr. x/02.09.2014 nici nu a fost menționat numărul Dosarului x/2013, ci doar referirea la "adresa D.I.I.C.O.T.

A mai reținut instanța de fond, că Ministerul Public nu a menționat între mijloacele de probă cu care susține acuzarea vreuna din Ordonanțele nr. 2200/D/P/2013 adresate Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați ori altă ordonanță din care să rezulte că s-au solicitat informații cu privire la societățile comerciale conduse de martorii C. și D.

Prin urmare, considerând că o acuzație nu poate fi formulată constitutiv pentru prima dată în fața instanței de judecată întrucât contravine exigențelor dreptului la un proces echitabil și că nici nu există vreo probă care să o susțină, chiar dacă s-ar fi apreciat că acuzația se subînțelege, instanța de fond, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. l-a achitat pe inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de compromitere a intereselor justiției, prevăzută de art. 277 alin. (1) din C. pen. și a infracțiunii de compromitere a intereselor justiției, prevăzută de art. 277 alin. (2) din C. pen.

În ceea ce privește acuzațiile referitoare la infracțiunea de favorizarea făptuitorului instanța de fond a reținut că în luna septembrie 2014, inculpatul A., în calitate de director executiv în cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Buzău, i-a informat pe făptuitorii C. și D. cu privire la solicitările D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial București adresate Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, de obținere de date privind mai multe societăți comerciale la care cei doi aveau calitatea de asociați sau administratori, în scopul împiedicării și îngreunării tragerii la răspundere penală a acestora.

Astfel, s-a reținut că martorul C. a declarat că îl cunoștea pe inculpatul A. de mai mult de 10 ani și că în vara anului 2014, în timp ce se afla pe str. x, în incinta unei săli de sport aparținând unei societăți comerciale unde era acționar, a fost sunat de acesta și întrebat unde se află, stabilind să se întâlnească la sala de sport. După aproximativ o oră de la apelul telefonic, inculpatul a venit la sala de sport, având în mână o foaie de fax rulată, pe care i-a prezentat- o martorului, ocazie cu care acesta a observat antetul regionalului Galați, dar și că prin acea adresă se solicitau informații cu privire la societățile comerciale E., F. și G. la care era acționar. A mai declarat martorul că inculpatul nu i-a lăsat înscrisul respectiv, ci doar i l-a prezentat, și că i-a spus inculpatului că întrucât nu se pricepe la informațiile furnizate îl va trimite la el la birou pe martorul D., cei doi având o relație foarte bună. Martorul a declarat că inculpatul i-a sugerat să îl trimită la el la birou pe martorul D. pentru a-i explica acestuia despre ce este vorba. A doua zi, martorul D. s-a deplasat la biroul inculpatului, ocazie cu care acesta i-a spus martorului că este vorba despre neconcordanțele între datele care figurau în evidențele organelor fiscale privind relația dintre unele societăți comerciale pe care martorul le deținea și alte societăți comerciale. A arătat martorul că la începutul anului a trimis anumite rectificări care, din câte a înțeles, nu au fost preluate de sistem. De asemenea, martorul a arătat că de-a lungul timpului, ori de câte ori inculpatul a avut nevoie, i-a cerut și a primit de la martor produse rezultate din activitatea societăților comerciale pe care acesta le deținea.

Instanța de fond a reținut că declarațiile martorului C. se coroborează, sub aspectul situației de fapt, cu declarațiile martorilor D., H., I., J., K. și L., cu conținutul listingului convorbirilor telefonice dintre martorul C. și inculpatul A. și cu Adresa nr. x/02.09.2014 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați. De asemenea, s-a reținut că probatoriul menționat anterior este confirmat și de declarațiile nesincere ale inculpatului, dar și de modalitatea în care s-a dat curs solicitării Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București, în data de 26.08.2014.

În continuare, instanța de fond a reținut că martorul D. a declarat că îl cunoaște pe inculpatul A. din perioada 2011 - 2012, când deținea doar funcția de șef serviciu în cadrul Administrației Finanțelor Publice Buzău și că în anul 2014, martorul C. i-a spus că inculpatul a venit la bazinul olimpic și i-a spus despre solicitarea unor declarații de către DGRFP Galați, din partea DIICOT, în legătură cu anumite societăți ale martorului. A declarat martorul că a doua zi s-a întâlnit cu inculpatul care i-a arătat adresa primită de la DGRFP Galați, aceasta fiind scrisă pe o hârtie de fax și l-a întrebat dacă sunt neclarități în legătură cu declarațiile referitoare la societățile pe care le administra, iar el i-a spus că nu cunoaște. A arătat martorul că își amintește că în cadrul acelor discuții, inculpatul i-a spus că va verifica aspectele menționate și că se vor întâlni peste câteva zile. În continuare, martorul a declarat că după câteva zile s-a deplasat la biroul inculpatului, iar acesta i-a prezentat o sinteză a unor neconcordanțe între declarațiile privind unele societăți comerciale deținute de C. și cele privind societăți comerciale partenere, în sensul că anumite operațiuni declarate de unele societăți nu fuseseră declarate de societățile implicate în acele operațiuni. Inculpatul i-a spus să verifice declarațiile respective și în situația în care există neconcordanțe să facă declarații rectificative astfel ca aceste neconcordanțe să nu mai apară, nu i-a remis sinteza respectivă, dar i-a permis să noteze anumite date pe baza cărora să verifice situația declarațiilor respective și să facă eventualele rectificări. A mai declarat martorul că a mers la contabilitate și a solicitat să se facă declarații rectificative, așa cum îi spusese inculpatul, că atât el, cât și martorul C. au avut cu inculpatul o relație normală, în cadrul căreia se întâmpla ca în anumite ocazii acesta să le ceară diverse cantități de vin, pe care le ridica, fie personal, fie îl trimitea pe martorul M.

Instanța de fond a reținut că împrejurarea că inculpatul A. avea cu martorul C. o relație în cadrul căreia solicita și primea de la cel din urmă diverse bunuri rezultă și din declarațiile martorilor H., I., J., K. și L.

Astfel, martorul H. a declarat că îl cunoștea din vedere pe inculpat, întrucât l-a văzut venind de mai multe ori la crama martorului C. și lua de la acesta diferite produse (vin, miei, porc). A arătat martorul că nu cunoștea natura relațiilor dintre inculpat și martorul C., întrucât el era un simplu angajat care punea vinul în bidoane și ulterior îl ducea la mașina inculpatului. Martorul a mai precizat că inculpatul venea, fie personal la cramă, fie îl trimitea pe șoferul acestuia, că a văzut când inculpatul a luat doar vin, despre alte produse, doar a auzit de la colegii săi de serviciu.

Martorul I. a declarat că îl cunoaște pe inculpat din vedere și că acesta venea destul de des la crama din N. de unde încărca vin în bidoane sau alte produse (odată a luat un miel, altădată un porc). A arătat martorul că la solicitarea șefilor, în mai multe ocazii, a umplut câteva bidoane cu vin și le-a încărcat în autoturismul cu care venise inculpatul, despre care știe că lucra la finanțe.

De asemenea, martorul J. a declarat că a lucrat la O. în calitate de inginer tehnolog și că în acest cadru l-a cunoscut pe inculpat, pe care i l-a prezentat administratorul societății, care l-a rugat să îi umple câteva bidonașe cu vin, iar martorul a solicitat unui muncitor să facă acel lucru. A precizat martorul că știe că de câteva ori a venit la cramă un șofer de la finanțe și, la solicitarea administratorului societății, se umpleau câteva bidonașe cu vin care se dădeau acestuia.

Martorul K. a declarat că nu îl cunoaște pe inculpat însă, lucrând ca manipulant la F., știe că în anul 2014 a venit un șofer de la Administrația Finanțelor Publice Buzău, cu o x de culoare albă și a luat vin. A precizat martorul că șoferul respectiv, era un bărbat care avea în jur de 40 ani, mai grăsuț și cu ochelari, venea de două ori pe săptămână și încărca în jur de 20 cutii.

Martorul L. a declarat că la indicațiile șefului său, de mai multe ori a încărcat vin la cutie într-un autoturism marca x, de culoare alb, cu care venea un domn de la Finanțe (era mai grăsuț, de înălțime medie spre mică).

Instanța de fond a reținut că prin Adresa nr. x/02.09.2014 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, i-au fost solicitate Administrației Județene a Finanțelor Publice Buzău, pentru S.C. P. S.R.L., S.C. F. S.A. și S.C. E. S.R.L., informații și documente - copii certificate de pe declarațiile x și INTRASAT, de pe bilanțul și fișa sintetică detaliată, precum și neconcordanțele rezultate din declarațiile informative tip 394, privind livrări/prestări și achiziții efectuate pe teritoriul național, respectiv fișa 390 privind achizițiile/livrările intracomunitare, dacă societățile menționate dețin puncte de lucru cu sau fără CIF și în caz afirmativ să pună la dispoziție toate documentele solicitate pentru societățile menționate și care sunt înregistrate în ROI, datele solicitantului, data cererii, data eliberării, respectiv data anulării și documentația depusă de solicitant, în copie certificată, toate informațiile fiind cerute pentru perioada 01.01.2010 - prezent. Adresa nr. x/02.09.2014 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați a fost trimisă Administrației Județene a Finanțelor Publice Buzău, respectiv inculpatului A. la data de 02.09.2014, la ora 16:23, prin e-mail, iar în cuprinsul acesteia se menționa că solicitarea informațiilor a fost motivată de adresa Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București.

Instanța de fond a reținut și faptul că din lista cu detaliile convorbirilor aferente numărului de telefon x rezultă că inculpatul A. a efectuat mai multe apeluri telefonice către martorul D., inclusiv în perioada în care au avut loc faptele și a concluzionat că probatoriul reținut anterior este confirmat și de declarațiile nesincere ale inculpatului care, deși a susținut că nu a avut nicio legătură și relație cu martorii C. și D., acesta a purtat mai multe discuții telefonice, cel puțin cu martorul D., din care, esențial este că trei discuții au avut loc a doua zi după ce a primit adresa de la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, la data de 03.09.2014,

Susținerea inculpatului potrivit căreia singurele contacte pe care le-a avut cu cei doi martori au fost în legătură cu cantitatea de vin depozitată de instituția pe care o conducea într-una din locațiile societăților administrate de martorul C. a fost considerată de instanță ca fiind neverosimilă. Discuțiile telefonice au fost purtate îndeosebi cu martorul D., iar discuțiile instituțional oficiale sunt precedate de adrese și comunicări oficiale, iar nu de multiple apeluri telefonice private. De altfel, deși rezultă fără putere de tăgadă că a doua zi după primirea sesizării a efectuat apeluri telefonice către martorul D., în declarația dată în fața judecătorului de drepturi și libertăți, inculpatul a susținut, în mod neadevărat, că nu a avut nici un contact, de nicio natură cu martorii C. și D., în intervalul de timp dintre momentul primirii sesizării până la data furnizării răspunsului.

De asemenea, instanța de fond a reținut că susținerea inculpatului potrivit căreia nu a cunoscut faptul că martorii C. și D. aveau vreo legătură cu societățile comerciale menționate în adresă este absurdă, câtă vreme societățile conduse de martorul C. erau unele de rezonanță pe raza județului Buzău, chiar inculpatul menționând că una dintre societăți avea un spațiu potrivit și condiții pentru depozitarea unei cantități impresionante de vin, fiind vorba chiar despre S.C. E. S.R.L., menționată în cuprinsul adresei comunicate martorilor. Susținerea inculpatului că de fapt nu cunoștea calitatea martorilor în structura organizatorică a societăților, în contextul probatoriului administrat- chiar inculpatul susținând că a discutat cu aceștia în legătură cu cantitatea de vin - a fost, de asemenea, apreciată ca fiind profund neadevărată.

Concluzionând, instanța de fond a considerat că probele administrate, așa cum au fost reținute anterior, sunt suficiente pentru a conduce dincolo de orice dubiu la concluzia că inculpatul a săvârșit fapta reținută în sarcina sa.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A., care, în luna septembrie 2014, în calitate de director executiv în cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Buzău, i-a informat pe făptuitorii C. și D., cu privire la solicitările D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial București adresate Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, de obținere de date privind mai multe societăți comerciale la care cei doi aveau calitatea de asociați sau administratori, în scopul împiedicării și îngreunării tragerii la răspundere penală a acestora întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea făptuitorului.

Sub aspectul laturii obiective, s-a reținut că elementul material al infracțiunii de favorizarea făptuitorului este reprezentat de acțiunea și/sau inacțiunea autorului faptei, prin care se acordă ajutor unei persoane care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. În prezenta cauză, inculpatul A. a acordat ajutor martorilor C. și D., cercetați în Dosarul nr. x/2013, prin informarea acestora cu privire la solicitarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București de a comunica instituției de parchet date privind societățile comerciale S.C. P. S.R.L., S.C. F. S.A. și S.C. E. S.R.L., controlate de cei doi martori. Din momentul în care o persoană este informată că se efectuează cercetări în ceea ce o privește, mai ales având în vedere specificul infracțiunilor cercetate, aceasta poate să își coordoneze activitatea în sensul ascunderii eventualelor acțiuni ilicite săvârșite în derularea activității economice desfășurate.

Din perspectiva elementului material al infracțiunii de favorizarea făptuitorului, s-a susținut că ajutorul nu trebuie dat neapărat unui infractor întrucât activitatea de înfăptuire a justiției este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, dar care ar putea, în concret, să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii. Aceasta deoarece, verificarea condițiilor de existență sau inexistență a responsabilității penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal și nu în raport de aprecierea făcută de favorizator. De asemenea, instanța de fond a reținut că fapta constituie infracțiunea de favorizarea făptuitorului, chiar dacă făptuitorul favorizat este ulterior achitat sau nu a fost trimis în judecată pentru fapta săvârșită. Deopotrivă, s-a menționat că sintagma "într-o cauză penală", utilizată de legiuitor în textul de incriminare al art. 269 din C. pen., are o semnificație mai largă decât noțiunea de "proces penal", referindu-se la orice activitate a organelor judiciare specifică, atât descoperirii faptei și a făptuitorului, cât și declanșării procesului penal in rem și in personam, astfel că apărarea inculpatului potrivit căreia nu cunoștea despre existența unui proces penal în ceea îi privește pe martorii C. și D. ori societățile administrate de aceștia nu poate fi reținută câtă vreme textul legii nu impune o atare condiție și totodată este de neconceput ca o persoană cu pregătirea inculpatului să nu cunoască obiectul de activitate a Ministerului Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial București. S-a susținut că apărarea potrivit căreia inculpatul nu ar fi cunoscut că D.I.I.C.O.T. a solicitat informații despre societățile comerciale deținute de martorii C. și D., în vederea descoperirii unor fapte prevăzute de legea penală și că instituția efectuează și alte activități- ex. bilanț, statistici, nu este de asemenea verosimilă în raport de pregătirea inculpatului, dar mai ales în raport de faptul că tocmai inculpatul a depus la dosarul cauzei articole de presă din care rezultă că începând chiar cu anii 2004 societățile deținute de martorul C., persoane cu notorietate pe plan local, erau acuzate de posibile fapte prevăzute de legea penală. Faptul că inculpatul a avut reprezentarea că motivul pentru care D.I.I.C.O.T. a solicitat informații despre S.C. P. S.R.L., S.C. F. S.A. și S.C. E. S.R.L. a vizat efectuarea de cercetări referitoare la eventuale fapte prevăzute de legea penală, iar nu bilanțuri ori statistici, rezultă din chiar susținerile inculpatului, potrivit cărora, martorul C. era "cunoscut ca evazionist, deosebit de periculos" astfel rezultând fără dubiu că inculpatul cunoștea situația de potențial, cel puțin făptuitor, cercetat de organele judiciare.

A mai reținut instanța de fond, că pentru existența faptei de favorizare nu are relevanță dacă cel favorizat este autor, complice, instigator, dacă fapta favorizată este sub formă consumată sau sub forma tentativei pedepsibile, existând elementul material al infracțiunii chiar în situația în care fapta favorizată nu constituie infracțiune, condiția esențială vizând existența unei fapte prevăzute de legea penală. Infracțiunea se consumă în momentul în care acțiunea de a da ajutor a fost executată și a produs urmarea imediată, adică starea de pericol pentru înfăptuirea justiției datorită acțiunii săvârșite, care conține posibilitatea împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Sub aspectul laturii subiective a infracțiunii, s-a reținut că inculpatul a acționat cu intenție calificată prin scop, probele administrate în cauză dovedind că și-a dat seama și a dorit să dea ajutor martorilor C. și D., prevăzând că prin faptele sale creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției.

În legătură cu scopul în care a acționat, instanța de fond a considerat că inculpatul a avut reprezentarea reală că D.I.I.C.O.T. investighează posibile fapte prevăzute de legea penală săvârșite de societățile deținute de cei doi martori și a dorit, în virtutea relației pe care o avea în special cu martorul C., de a acorda ajutor acestora.

Cu toate acestea, instanța nu a reținut, sub aspectul situației de fapt încadrate juridic în infracțiunea de favorizarea făptuitorului, că inculpatul a săvârșit infracțiunea de favorizare și prin acordarea de sfaturi și consiliere martorilor denunțători, în sensul modificării de urgență de către aceștia a declarațiilor 394 vizând societățile comerciale pe care le controlau, pentru ca tranzacțiile comerciale suspecte și avute în vedere de ancheta D.I.I.C.O.T. să nu mai figureze în baza de date și să nu poată fi astfel descoperite. În acest sens, instanța de fond a considerat că Ministerul Public nu a dovedit dincolo de orice dubiu că inculpatul a fost cel care i-a și consiliat pe martorii C. și D., în sensul modificării declarațiilor 394, având în vedere datele la care au fost depuse, precum și faptul că inculpații aveau cunoștință de o atare procedură, întrucât societățile administrate de aceștia rectificaseră, și înainte de momentul infracțional, declarațiile 394.

Sub acest aspect, instanța a considerat că în privința acuzației că inculpatul A. a fost cel care i-a consiliat pe martorii C. și D., în sensul modificării declarațiilor 394, Ministerul Public nu a dovedit judiciar dincolo de orice dubiu că inculpatul a deținut toate datele privind situația fiscală a societăților administrate de cei doi martori, dar mai ales că modificarea declarațiilor 394 a fost consecința sfaturilor inculpatului. Chiar și în condițiile în care martorii C. și D. au procedat la rectificarea declarațiilor 394, instanța a considerat că Ministerul Public nu a făcut dovada deplină că acest fapt a fost consecința consilierii inculpatului A., ori consilierii altor persoane cu sau fără studii de specialitate, lăsând astfel loc unei puternice îndoieli în privința existenței acestei situații de fapt.

Concluzionând, instanța de fond a reținut că infracțiunea de favorizarea făptuitorului, în modalitatea reținută ca fiind săvârșită de inculpatul A., atrage răspunderea penală a acestuia conform art. 15 din C. pen.

Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigații a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 476/A din 9 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigații a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 713 din 05.04.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că tribunalul a făcut o judicioasă evaluare a probelor administrate în cauză și a stabilit o corectă situație de fapt, precum și o corespunzătoare încadrare juridică, soluția fiind conformă cu probele administrate.

Astfel, în ceea ce privește infracțiunile pentru care inculpatul a fost achitat, dincolo de cele reținute de prima instanță, susținerile parchetului se fundamentează pe prezumția că, văzând ordonanța, este prezumat că inculpatul ar fi știut că se desfășoară la adresa denunțătorului un proces penal; or, asemenea prezumții nu pot duce la certitudini în lipsa unor probe cu care să se coroboreze, dubiile profitând inculpatului.

În ceea ce privește infracțiunea de favorizare a infractorului, s-a reținut că fapta constituie infracțiune chiar dacă făptuitorul favorizat este achitat, ori nu este trimis în judecată.

Astfel, inculpatul i-a informat pe făptuitorii C. și D., cu privire la solicitările D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial București, adresate Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, despre obținerea de date privind mai multe societăți comerciale la care cei doi aveau calitatea de asociați sau administratori, în scopul împiedicării și îngreunării tragerii la răspundere penală a acestora, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea făptuitorului.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii de favorizarea făptuitorului este reprezentat de acțiunea și/sau inacțiunea autorului faptei, prin care se acordă ajutor unei persoane care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

În cauză, inculpatul a acordat ajutor martorilor C. și D., cercetați în Dosarul nr. x/2013, prin informarea acestora cu privire la solicitarea D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial București, de a comunica instituției de parchet date privind societățile comerciale S.C. P. S.R.L., S.C. F. S.A. și S.C. E. S.R.L., controlate de cei doi martori. Din momentul în care o persoană este informată că se efectuează cercetări în ceea ce o privește, mai ales având în vedere specificul infracțiunilor cercetate, aceasta poate să își coordoneze activitatea în sensul ascunderii eventualelor acțiuni ilicite săvârșite în derularea activității economice desfășurate.

Împotriva Deciziei penale nr. 476/A din 09 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția I penală, a declarat recurs în casație inculpatul A.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul A. a invocat dispozițiile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., susținând că fapta pe care instanța de apel a apreciat-o ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea făptuitorului nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, s-a susținut că nu sunt realizate două dintre condițiile normei de incriminare, respectiv calitatea de făptuitori a celor doi martori - C. și D. - și finalitatea specială pretinsă de lege, adică "scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate".

Cu privire la prima condiție, s-a susținut că, în cauza penală ce formează obiectul Dosarului nr. x/2013, în legătură cu care s-a considerat că s-a comis fapta de favorizare a făptuitorului, nu există încă o soluție definitivă din care să rezulte cu certitudine că cei doi martori denunțători - C. și D. - au comis cel puțin o faptă prevăzută de legea penală. De altfel, cei doi martori nici măcar nu au fost trimiși în judecată.

În opinia apărării, simpla cercetare sau urmărire penală a unor persoane nu este suficientă pentru reținerea infracțiunii de favorizarea făptuitorului, deoarece la finalul procesului se poate constata că fapta nu există, că este incidentă vreuna dintre cauzele justificative sau de neimputabilitate ori că nu a fost comisă de către suspect sau inculpat, în toate aceste cazuri, persoanele urmărite penal neputând fi considerate că au calitatea de făptuitori. Așadar, în aceste situații, nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului, întrucât persoanele anterior menționate nu au comis fapte prevăzute de legea penală. Apărarea a învederat că recurentul a fost condamnat pentru favorizarea unor persoane în legătură cu care nu există certitudinea că au calitatea de făptuitori. Înfăptuirea justiției, ca valoare socială, este afectată numai dacă un terț interferează cu această activitate ce vizează o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală, în caz contrar, nu se poate vorbi despre lezarea înfăptuirii justiției.

Referitor la cea de-a doua condiție, s-a susținut că inculpatul A. nu avea cunoștință de împrejurarea că cei doi martori denunțători sunt cercetați penal, întrucât înscrisurile pe care le-a avut la dispoziție nu cuprindeau niciun fel de mențiuni referitoare la persoane fizice, astfel că nu se poate discuta despre un eventual scop, pe care acesta să-l fi urmărit.

De asemenea, s-a arătat că, din considerentele cuprinse în decizia recurată nu se poate desprinde în niciun fel condiția privind scopul special prevăzut de lege - împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor privitoare la martorii C. și D. - în lipsa căruia fapta nu poate constitui infracțiune.

Faptul că înscrisurile intrate în posesia recurentului făceau referiri la anumite societăți controlate de cei doi martori denunțători, iar nu la aceștia, în lipsa nominalizării lor și a precizării privind eventuala calitate procesuală de suspecți sau inculpați, determină, în opinia apărării, neîntrunirea condiției privitoare la scopul special pretins de lege. O posibilă culpă cu prevedere sau poate o intenție indirectă nu satisfac cerința legală a existenței intenției directe, calificate prin scop.

Prin urmare, apărarea a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și, pe fond, achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 24 septembrie 2019, Înalta Curte, constatând că aspectele invocate de recurentul A. se circumscriu formal cazului de casare - art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.- invocat în cererea de recurs în casație și că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație și a trimis cauza completului C7, în vederea judecării pe fond a recursului în casație.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casație declarat de inculpatul A. este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la aprecierea situației de fapt.

În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurent în cererea de recurs în casație formulată, care este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în jurisprudența sa, instanța supremă a statuat că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu, putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

De asemenea, s-a reținut că, "dispozițiile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

(...) verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu - zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) și care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.)" - Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro.

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)" - Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro.

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare al infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.

Analizând în continuare criticile formulate de apărare, privind lipsa de tipicitate obiectivă a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat, Înalta Curte constată că infracțiunea de favorizarea făptuitorului care, potrivit art. 269 din C. pen., constă în "ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate (...)," are corespondent în incriminarea din art. 264 din C. pen. anterior. Potrivit acestui din urmă text de lege, care avea denumirea marginală Favorizarea infractorului, constituia infracțiune "ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii (...)".

Se observă că, spre deosebire de incriminarea din C. pen. anterior, care prevedea că ajutorul era dat unui infractor, potrivit actualei reglementări, ajutorul este acordat unui făptuitor. De asemenea, actuala reglementare prevede că ajutorul este dat în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, în timp ce potrivit incriminării anterioare, ajutorul era acordat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii.

Situația premisă în cazul favorizării făptuitorului constă în aceea că o anumită persoană, căreia i se acordă ajutorul, se află în faza cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Elementul material al laturii obiective se realizează prin ajutorul dat unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală. Ajutorul poate fi dat prin acte comisive sau omisive și poate fi material sau moral, direct sau indirect, poate privi întreaga activitate infracțională a făptuitorului sau numai o parte a acesteia. Astfel, în jurisprudența sa, instanța supremă a reținut că "ajutorul poate fi dat în mod direct sau indirect, pe față sau în mod clandestin, poate fi material (când favorizatorul ascunde lucrurile provenite din infracțiune) sau intelectual (dacă de exemplu, favorizatorul îl sfătuiește pe infractor cum să procedeze pentru a se putea sustrage urmăririi sau executării - Decizia nr. 2628/19.09.2014 - www.x.ro). De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 2526/1969, Tribunalul Suprem a reținut că "pentru ca ajutorul dat unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, în scopul de a îngreuna urmărirea penală sau judecata, să constituie infracțiunea de favorizare a infractorului, nu prezintă relevanță dacă acel ajutor se referă la toate actele infracționale comise sau numai la o parte din ele" (C.D.1969, p.380 în R.R.D. nr. 19/1969, p.158).

Pentru a întregi elementul material al laturii obiective este necesară întrunirea condiției privind scopul infracțiunii, adică acela al împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Această cerință a legii se referă la latura obiectivă a infracțiunii, deoarece ea indică destinația obiectivă a actului de favorizare, și nu finalitatea subiectivă a acestui act.

Ajutorul