ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4236/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 419 din 13 mai 2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de B.I., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, a dispus anularea hotărârii nr. 22786 din 21 februarie 2008 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada septembrie 1940-6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1 decembrie 2007. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta s-a născut la data de 18 octombrie 1939 în localitatea Nasal, Raionul Gherla.

Din probele administrate, adeverința eliberată de Arhivele Naționale, declarațiile martorilor B.R. și C.P., cărora le-a fost recunoscută calitatea de persoane refugiate, copia certificatului de căsătorie, a certificatului de naștere și a actului de identitate, a reținut instanța că s-a făcut dovada refugiului părinților reclamantei în luna septembrie 1940 și că aceasta fiind minoră s-a aflat în aceeași situație cu cea a părinților săi, întrucât dispozițiile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu înlătură de la acordarea drepturilor reparatorii copiii minori, născuți în refugiul părinților. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 299 și urm. și ale art. 304 1 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Cluj susține, în esență, ca în mod greșit instanța fondului a acordat reclamantei drepturile solicitate în baza declarațiilor date de martori, în condițiile în care, în prezent, 90% din dosarele de refugiat se întemeiază pe declarații de martori și pe faptul că la Arhivele Naționale nu există înscrisuri oficiale doveditoare. Mai susține recurenta-pârâtă că, potrivit O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, pentru acordarea drepturilor reparatorii este necesar să existe două surse de informație care să poată fi coroborate în favoarea petentului și care să indice aceleași date cu privire la: data de plecare, localitatea de plecare, motivul plecării, localitatea de refugiu și data întoarcerii din refugiu.

In esență, se susține că în privința reclamantei datele sunt insuficiente și contradictorii pentru a justifica acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate". Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori." Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6 1 din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege". Potrivit dispozițiilor susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc actele oficiale. În cauză, Curtea de apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor legale incidente.

Este de reținut faptul că, în mod constant, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești" (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005). Or, potrivit Normelor de aplicare a O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanță se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declarații de martori.

În cauză reclamanta a depus diligente necesare pentru a obține acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum rezultă din adresa (fila 10 la dosarul de fond) emisă de Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, în care se menționează că familia reclamantei (tatăl - S.A., mama - S.D., fiica S.I.) nu figurează în documentele deținute de instituție. Astfel fiind, instanța a luat în considerare declarațiile martorilor B.R.

și C.P., depuse și la dosarul administrativ format la Casa Județeană de Pensii Cluj, din care rezultă, cu caracter unitar, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că familia reclamantei s-a refugiat în luna septembrie 1940, din cauza represiunilor autorităților de ocupație, din localitatea natală, satul Nasal, județul Cluj, în comuna Geaca, revenind în localitatea de domiciliu în luna martie 1945. Întemeiat, instanța a avut în vedere și faptul că martorilor le-a fost recunoscută calitatea de persoane refugiate. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. În consecință, Înalta Curte reține că întemeiat și legal instanța de fond a apreciat că reclamanta B.I. a făcut dovada persecuțiilor din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu, care au determinat familia sa să se refugieze în luna septembrie 1940 din localitatea de domiciliu (satul Nasal, Județul Cluj) în comuna Geaca de unde a revenit în localitatea de domiciliu în luna martie 1945. Astfel fiind, Curtea de apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală cu respectarea cadrului legal instituit de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, precum și a normelor și principiilor de procedură civilă referitoare la administrarea și analiza mijloacelor de probă.

Față de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică și, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 419 din 13 mai 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2008.