ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4470/2007

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea,

secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.I. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de

Pensii Bihor, anularea Deciziei nr. 7003 din data

de 12 ianuarie 2007

emisă de pârâtă,

cu consecința obligării la recunoașterea calității de

beneficiar al

prevederilor Legii nr. 189/2000.

In

motivarea acțiunii reclamantul a arătat că soția sa Copil

Floare, în prezent decedată, a

fost refugiată, în urma Dictatului de la Viena, din localitatea Vadu Crișului

în localitatea Roșia Beiuș,

iar în calitate de soț supraviețuitor beneficiază de

prevederile Legii

189/2000.

Prin sentința

nr. 110/CA - P.I. din 8 iunie 2007, Curtea de

Apel

Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamantul C.I., a

anulat decizia nr. 7003 din 12 ianuarie 2007 emisă de Casa Județeană de

Pensii Bihor și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea

e beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000 cu modificările ulterioare.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în

Registrul cu evidența refugiaților români din Ungaria figurează

B.F., înregistrată anterior datei de 18 mai 1942,

căsătorită

ulterior, la data de 20 septembrie 1942 cu C.I. A mai

constatat

prima instanță că situația

invocată de pârâtă în apărare, în sensul că

încheierea căsătoriei dintre reclamant și B.F. a avut loc

în

localitatea Zece Hotare de unde se refugiase soția sa, este justificată de

faptul că localitatea de refugiu Roșia Beiuș se

învecina cu cea de domiciliu, martorii atestând refugiul soției

reclamantului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor criticând-o

pentru nelegalitate și

netemeinicie, în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Susține, în esență, că instanța de fond a apreciat superficial

probele administrate în cauză, existând

neconcordanțe între declarația autentificată și cea dată în fata instanței de

martorul

M.D., reclamantul nefacând dovada

vreunei persecuții

suferite de soția

sa în perioada septembrie 1940 - martie 1945.

Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu criticile formulate de

recurentă, precum și cu

dispozițiile legale

incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ.

, Curtea

constată că recursul este ne fondat, după cum se va arăta în continuare.

Prin cererea

formulată la Comisia de Aplicare a Legii

189/2000,

reclamantul a solicitat acordarea drepturilor prevăzute

de acest act normativ, în calitate de soț

supraviețuitor al numitei C.F. ( fostă B.), afirmând că aceasta are calitatea

de

refugiat, conform dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea 189/2000.

Potrivit dispozițiilor

art. 3 alin. (1) raportate la cele ale art. 1

lit.

c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate

în România cu începere de la 6 septembrie 1940

până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările

ulterioare,

de prevederile acestui act normativ beneficiază și soțul

supraviețuitor al celui decedat, care, în perioada

sus menționată, a

avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost

refugiat, expulzat sau strămutat în altă localitate, dacă ulterior nu s-a

recăsătorit.

Astfel cum

rezultă din înscrisurile depuse în susținerea

cererii,

refugiul soției reclamantului este atestat prin acte oficiale, respectiv

Registrul cu evidența refugiaților români din Ungaria,

această situație fiind certificată și de

declarațiile martorilor M.F.

și M.D.

Susținerea

recurentei-pârâte în sensul că există

neconcordanțe

în declarațiile martorilor cu privire la perioada

refugiului reclamantului, nu are relevanță, față

de temeiul juridic al

solicitării acestuia, în cauză interesând perioada

în care soția

B.F. a avut statutul de

refugiat. Or, afirmațiile martorilor

făcute

atât prin declarațiile autentificate, cât și prin depoziția dată

în fața instanței de judecată au fost similare și

certe, în indicarea

perioadei

septembrie 1940-martie 1945 ca fiind cea pe parcursul

căreia soția

reclamantului a fost refugiată din localitatea de domiciliu Vadu Crișului în

Roșia Beiuș.

Cum

reclamantul a dovedit îndeplinirea condițiilor cerute de

art. 3 din O.G. nr. 105/1999 cu modificările și

completările

ulterioare, probând

calitatea de soț supraviețuitor al numitei C.F.

(fostă B.F.), precum și faptul

că nu s-a recăsătorit

după decesul soției, Înalta Curte constată că sentința instanței de

fond este legală și

temeinică, fiind dată cu aplicarea corectă a legii.

Pentru considerentele arătate,

în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței

sentinței nr. 110/CA-P.I. din 8 iunie

2007

a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios

administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 20 noiembrie 2007.