ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1375/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta

S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea

hotărârii din data de 27 aprilie 2007 emisă de pârâtă și recunoașterea calității

sale de beneficiară a O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, în urma încheierii Dictatului de la Viena din 30 august

1940 a fost nevoită să se refugieze, împreună cu părinții săi, din localitatea de

domiciliu, respectiv satul F. în diferite comune din jurul B., din cauza ocupării

teritoriului de către autoritățile maghiare.

Prin sentința nr. 186/CA–P.I.

din 5 noiembrie 2007, Curtea de Apel Oradea a admis acțiunea formulată de reclamanta

S.A., a dispus anularea hotărârii din 27 aprilie 2007 emisă de pârâtă și a obligat

pârâta să recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999 aprobată

prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că din probele existente la dosar, respectiv adeverința

din 30 noiembrie 2004 eliberată de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bihor,

declarațiile autentificate și cele date sub prestare de jurământ ale martorilor

B.A. și D.A., precum și din actele de stare civilă ale reclamantei se atestă împrejurarea

că acesta din urmă s-a refugiat, împreună cu familia, din localitatea de domiciliu,

într-o altă localitate, în luna iunie 1942, reîntoarcerea având loc în luna martie

1945, fiind incidente dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și ale art. 304

1

C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta

în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de

către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până

la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare,

de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care,

în perioada sus-menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a

fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului

de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor cetățenilor

români, care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, această

situație putând fi dovedită cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declarații

de martori

,

potrivit art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate

prin H.G. nr. 127/2002.

Totodată, în conformitate

cu art. 2 teza a I-a din Normele de aplicare, p

rin persoană

care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanței, se înțelege persoana

care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate

din motive etnice.

Este de notorietate situația

că, în urma încheierii Dictatului de la Viena, prin care au fost cedate anumite

teritorii românești din Ardealul de Nord, au avut loc persecuții etnice, exercitate

de regimul hortyst asupra populației românești din teritoriile ocupate, populația

din localitățile de graniță resimțind pe deplin efectele acestei situații.

Prin urmare, nu poate

fi reținută apărarea recurentei-pârâte în sensul că în speță este vorba de o schimbare

de domiciliu care nu a fost determinată de persecuții etnice, și aceasta pentru

unicul considerent că localitatea de domiciliu se afla sub administrația Statului

Român. Acesta nu este un argument suficient pentru a anihila voința legiuitorului

de a beneficia de măsurile reparatorii toate persoanele care au avut de suferit

persecuții din motive etnice, nefăcându-se nici o distincție între administrațiile

ce se exercitau asupra localităților din Ardealul de Nord cedate Ungariei.

Cum din dovezile administrate

în cauză (adeverința eliberată de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bihor

care îl atestă pe tatăl reclamantei – B.D. în calitate de refugiat, acte de stare

civilă, declarații de martori autentificate și declarații de martori date în fața

instanței) rezultă că reclamanta, la data refugiului, avea vârsta de 10 ani, fiind

născută la data de 12 aprilie 1932, iar părinții săi au părăsit localitatea de domiciliu,

ocupată de trupele maghiare, în luna iunie 1942, este evident că, reclamanta, nu

putea avea altă situație decât cea a părinților săi, dată fiind vârsta pe care o

avea la acel moment.

În aceste condiții, toate

consecințele nefavorabile suportate de părinții reclamantei, ca urmare a refugiului,

s-au răsfrânt și asupra ei, fapt care o îndreptățește la recunoașterea calității

de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, astfel cum,

în mod corect, a reținut instanța de fond.

Față de argumentele expuse

mai sus, Înalta Curte constată să sentința pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, este temeinică și legală,

și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței nr. 186/CA– P.I. din 5 noiembrie

2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2008.