ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1891/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea Hotărârii nr. 1437 din 24 aprilie 2009 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la recunoașterea calității de refugiat conform Legii nr. 189/2000. În motivarea contestației, reclamantul a arătat că, în urma Dictatului de la Viena a fost nevoit să se refugieze, împreună cu mama sa, din localitatea de domiciliu - Hotar, jud. Cluj, în localitatea Vârciorog, din același județ, din cauza ocupării teritoriului de către autoritățile maghiare.

Prin sentința civilă nr. 216/CA-P.I. din 9 noiembrie 2009, Curtea de Apel Oradea a admis acțiunea formulată de reclamantul C.F., a dispus anularea hotărârii nr. 1437 din 24 aprilie 2009 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea 189/2000 cu modificările ulterioare. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din probele existente la dosar, respectiv declarațiile autentificate ale martorilor G.F. și F.M., precum și din actele de stare civilă ale reclamantului se atestă împrejurarea că mama reclamantului, împreună cu sora lui mai mare M.I. s-au refugiat în anul 1941, reclamantul născându-se în timpul refugiului mamei sale, în 24 august 1943, fiind incidente dispozițiile art. 1 din Legea 189/2000.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 punctul 9 și ale art. 304 1 C. proc. civ. Susține, în esență, că declarațiile martorilor sunt în contradicție cu afirmațiile reclamantului, nefiind furnizate date exacte, iar în lipsa unui act oficial nu se pot aplica dispozițiile Legii nr. 189/2000. Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor cetățenilor români, care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, această situație putând fi dovedită cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declarații de martori, potrivit art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G.

nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002. Totodată, în conformitate cu art. 2 teza a I-a din Normele de aplicare, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanței, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice”. Este de notorietate situația că, în urma încheierii Dictatului de la Viena, prin care au fost cedate anumite teritorii românești din Ardealul de Nord, au avut loc persecuții etnice, exercitate de regimul hortyst asupra populației românești din teritoriile ocupate, populația din localitățile de graniță resimțind pe deplin efectele acestei situații. Prin urmare, nu poate fi reținută apărarea recurentei-pârâte în sensul că în speță este vorba de o schimbarea de domiciliu care nu a fost determinată de persecuții etnice, și aceasta pentru unicul considerent că localitatea de domiciliu se afla sub administrația Statului Român.

Acesta nu este un argument suficient pentru a anihila voința legiuitorului de a beneficia de măsurile reparatorii toate persoanele care au avut de suferit persecuții din motive etnice, nefăcându-se nici o distincție între administrațiile ce se exercitau asupra localităților din Ardealul de Nord cedate Ungariei. Cum din dovezile administrate în cauză (acte de stare civilă, declarații de martori autentificate, precum și declarațiile date de F.M. și G.F. în fața instanței) rezultă că reclamantul, s-a născut în timpul refugiului mamei sale, la data de 24 aprilie 1943, fiind evident că toate consecințele nefavorabile suportate de mama reclamantului, ca urmare a refugiului, s-au răsfrânt și asupra lui, fapt care-l îndreptățește la recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea 189/2000, astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de fond.

Un argument în plus este și acela că sora reclamantului, M.I., are hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaștere a calității de refugiat, aceasta născându-se cu doi ani înaintea reclamantului. Față de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată să sentința pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, este temeinică și legală, și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr. 216/CA – P.I. din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea,secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2010.