ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1963/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 4 ianuarie 2005, reclamantul C.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea Hotărârii nr. 10256 din 15 octombrie 2004 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este îndreptățit la acordarea compensațiilor prevăzute de legea menționată, deoarece în perioada mai 1942 – martie 1945 s-a refugiat împreună cu familia, din localitatea Hotar în localitatea Beiuș, datorită persecuțiilor etnice exercitate de către autoritățile de ocupație, după Diktatul de la Viena.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 196/CA/2005 – PI din 13 iunie 2005 a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada 5 mai 1942 – 6 martie 1945. Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu probele administrate și cu dispozițiile Legii nr. 189/2000.

Recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței amintite a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 270 din 26 ianuarie 2006, hotărârea atacată fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea suplimentării probatoriului, în sensul stabilirii cu certitudine a localității din care s-a refugiat reclamantul și unde se situa aceasta în raport cu granița trasată prin Diktatul de la Viena. Rejudecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 8/CA/2007 din 12 ianuarie 2007 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că probele administrate nu fac dovada indubitabilă a persecuției din motive etnice, care să justifice încadrarea reclamantului în dispozițiile Legii nr. 189/2000, având în vedere că fișa din registrul de evidență a refugiaților se referă la o altă persoană decât tatăl reclamantului, fiind doar o coincidență de nume, declarațiile notariale, ca și cele judiciare ale martorilor propuși, nu sunt relevante, întrucât susțin date contradictorii și conduc la concluzia că familia reclamantului se afla în zona neocupată a satului Hotar, ceea ce exclude ipoteza că refugiul s-a datorat persecuției exercitate de autoritățile maghiare de ocupație. Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond după casare a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.F., criticând-o pentru netemeinicie și solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii sale, astfel cum a fost formulată.

Recurentul a susținut în esență, că instanța a interpretat eronat probele administrate. Astfel, în ceea ce privește extrasul din Tabelul refugiaților, fișa pe care a depus-o la dosar i-a fost transmisă de către Arhivele Naționale Bihor, la solicitarea sa de a-i comunica date referitoare la tatăl său, C.A., iar la o a doua solicitare formulată în același sens, aceeași instituție i-a trimis o a doua fișă, cu alt număr, cu date diferite de prima, însă referitoare la aceeași persoană, ceea ce denotă că evidențele nu sunt complete și corecte.

A mai menționat recurentul că și referitor la declarațiile martorilor, audiați nemijlocit de instanță, concluziile Curții de Apel au fost eronate, ținând cont de faptul că, din aceste mărturii judiciare, rezultă că, între casa sa și Valea Subpiatră erau 3 case, satul Subpiatră fiind înglobat în Ungaria, că familia C. s-a refugiat spre Vârciorog și apoi mai departe, spre Beiuș, lipsind din sat din mai 1942 până în 1945, aspectele relatate de martori fiind cunoscute de la părinți, întrucât aceștia erau minori la data producerii evenimentelor descrise. Referitor la motivul refugiului, recurentul a arătat că acesta nu poate fi decât persecuția exercitată de către autoritățile maghiare, martorii relatând în mod corect felul în care populația română și inclusiv familia recurentului au fost persecutați, din motive etnice.

Criticile formulate sunt neîntemeiate. Așa cum rezultă din însuși titlul O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 189/2000, această ordonanță privește acordarea unor drepturi „persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice” și, din interpretarea teleologică a prevederilor actului normativ menționat, reiese că subiectul reglementării îl constituie persoanele care au avut de suferit persecuții pe criterii etnice, aflându-se în situațiile enumerate de legiuitor la art. 1, din partea autorităților instaurate în România în perioada specificată. În cauză, din adresele din 14 iunie 2006 și 30 martie 2005 emise de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, coroborate cu declarațiile judiciare ale martorilor B.M.

și P.C. și, după cum însuși recurentul – reclamant a susținut în ședință publică, rezultă că locuința familiei acestuia s-a aflat în partea neocupată a localității Hotar, ceea ce confirmă concluzia instanței de fond după casare, în sensul că măsura schimbări domiciliului familiei nu a fost materializarea unor persecuții etnice din partea autorităților (care de altfel erau autorități române) sau consecința unor astfel de persecuții oficiale. Prin urmare, în mod corect, Curtea de Apel Oradea a reținut că situația invocată de recurentul – reclamant nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000, pronunțând o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc.

civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.F., împotriva sentinței civile nr. 8/CA/2007 din 12 ianuarie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2007.