ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1963/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 4 ianuarie 2005, reclamantul C.F. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea Hotărârii nr. 10256 din 15

octombrie 2004 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de

beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că este îndreptățit la acordarea compensațiilor prevăzute

de legea menționată, deoarece în perioada mai 1942 – martie 1945 s-a refugiat

împreună cu familia, din localitatea Hotar în localitatea Beiuș, datorită

persecuțiilor etnice exercitate de către autoritățile de ocupație, după

Diktatul de la Viena.

Curtea de Apel Oradea, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 196/CA/2005

– PI din 13 iunie 2005 a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a

obligat pârâta să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al Legii nr.

189/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada 5 mai

1942 – 6 martie 1945.

Instanța a reținut că

soluția se impune, în raport cu probele administrate și cu dispozițiile Legii nr.

189/2000.

Recursul declarat de pârâta

Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței amintite a fost admis de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, prin decizia nr. 270 din 26 ianuarie 2006, hotărârea atacată fiind

casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea

suplimentării probatoriului, în sensul stabilirii cu certitudine a localității

din care s-a refugiat reclamantul și unde se situa aceasta în raport cu granița

trasată prin Diktatul de la Viena.

Rejudecând pricina în fond

după casare, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 8/CA/2007 din 12 ianuarie 2007 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că probele administrate nu fac dovada indubitabilă a

persecuției din motive etnice, care să justifice încadrarea reclamantului în

dispozițiile Legii nr. 189/2000, având în vedere că fișa din registrul de

evidență a refugiaților se referă la o altă persoană decât tatăl reclamantului,

fiind doar o coincidență de nume, declarațiile notariale, ca și cele judiciare

ale martorilor propuși, nu sunt relevante, întrucât susțin date contradictorii

și conduc la concluzia că familia reclamantului se afla în zona neocupată a

satului Hotar, ceea ce exclude ipoteza că refugiul s-a datorat persecuției

exercitate de autoritățile maghiare de ocupație.

Împotriva sentinței

pronunțată de instanța de fond după casare a declarat recurs, în termen legal,

reclamantul C.F., criticând-o pentru netemeinicie și solicitând modificarea

hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii sale, astfel cum a fost formulată.

Recurentul a susținut în

esență, că instanța a interpretat eronat probele administrate.

Astfel, în ceea ce privește

extrasul din Tabelul refugiaților, fișa pe care a depus-o la dosar i-a fost

transmisă de către Arhivele Naționale Bihor, la solicitarea sa de a-i comunica

date referitoare la tatăl său, C.A., iar la o a doua solicitare formulată în

același sens, aceeași instituție i-a trimis o a doua fișă, cu alt număr, cu

date diferite de prima, însă referitoare la aceeași persoană, ceea ce denotă că

evidențele nu sunt complete și corecte.

A mai menționat recurentul

că și referitor la declarațiile martorilor, audiați nemijlocit de instanță,

concluziile Curții de Apel au fost eronate, ținând cont de faptul că, din

aceste mărturii judiciare, rezultă că, între casa sa și Valea Subpiatră erau 3

case, satul Subpiatră fiind înglobat în Ungaria, că familia C. s-a refugiat

spre Vârciorog și apoi mai departe, spre Beiuș, lipsind din sat din mai 1942

până în 1945, aspectele relatate de martori fiind cunoscute de la părinți,

întrucât aceștia erau minori la data producerii evenimentelor descrise.

Referitor la motivul

refugiului, recurentul a arătat că acesta nu poate fi decât persecuția

exercitată de către autoritățile maghiare, martorii relatând în mod corect

felul în care populația română și inclusiv familia recurentului au fost

persecutați, din motive etnice.

Criticile formulate sunt

neîntemeiate.

Așa cum rezultă din însuși

titlul O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 189/2000,

această ordonanță privește acordarea unor drepturi „persoanelor persecutate de

către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până

la 6 martie 1945 din motive etnice” și, din interpretarea teleologică a

prevederilor actului normativ menționat, reiese că subiectul reglementării îl

constituie persoanele care au avut de suferit persecuții pe criterii etnice,

aflându-se în situațiile enumerate de legiuitor la art. 1, din partea

autorităților instaurate în România în perioada specificată.

În cauză, din adresele din

14 iunie 2006 și 30 martie 2005 emise de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor

Naționale, coroborate cu declarațiile judiciare ale martorilor B.M. și P.C. și,

după cum însuși recurentul – reclamant a susținut în ședință publică, rezultă

că locuința familiei acestuia s-a aflat în partea neocupată a localității

Hotar, ceea ce confirmă concluzia instanței de fond după casare, în sensul că

măsura schimbări domiciliului familiei nu a fost materializarea unor persecuții

etnice din partea autorităților (care de altfel erau autorități române) sau

consecința unor astfel de persecuții oficiale.

Prin urmare, în mod corect,

Curtea de Apel Oradea a reținut că situația invocată de recurentul – reclamant

nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000, pronunțând o hotărâre

legală și temeinică, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 312 alin.

(1) teza a doua C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul C.F., împotriva sentinței civile nr. 8/CA/2007 din 12 ianuarie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 aprilie 2007.