ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3398/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 28 noiembrie 2003, reclamantul M.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Bihor, recunoașterea calității de beneficiar al Legii nr.

189/2000 și acordarea drepturilor prevăzute de această lege.

În motivarea cererii sale, a

susținut că în mod greșit pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor

menționate, deoarece rezultă clar că, datorită etniei, după 1940, s-a refugiat

din localitatea Călățea, în localitatea Beiuș, fiind irelevantă data

refugiului, acest fapt, în condițiile legii, trebuia să aibă loc în perioada

1940 - 1945.

A mai susținut că în mod

greșit a apreciat pârâta, faptul că statutul de refugiat al tatălui său nu-i

conferea și lui, statutul de refugiat.

Curtea de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 120/CA/2004 - PI

din 16 februarie 2004, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat și

a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările

ulterioare, pe perioada 15 septembrie 1942 - 6 martie 1945.

Instanța a reținut în

motivarea soluției, că reclamantul a făcut dovada faptului că, împreună cu

părinții săi, au fost refugiați, din cauza persecuțiilor etnice exercitate de

regimul instaurat după Dictatul de la Viena, în perioada 15 septembrie 1942 - 6

martie 1945, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000.

A mai reținut că, în ce

privește contradicția dintre declarațiile martorilor depuse la comisia de

specialitate, cu privire la perioada de refugiu, aceasta a fost clarificată de

către aceeași martori, prin depunerea declarațiilor ample autentificate, din

care rezultă că perioada refugiului începe din septembrie 1942.

Împotriva sus-menționatei

sentințe a declarat recurs, pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că față de contradicțiile existente

între probele administrate cu acte și martori, se impunea respingerea acțiunii,

reclamantul nefăcând dovada condițiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 7763

din 21 octombrie 2004, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis

cauza, aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Instanța a reținut că, față

de contradicțiile existente între probele administrate privind data și locul

din care reclamantul și familia sa s-au refugiat, se impun clarificări prin

suplimentarea probelor, în vederea stabilirii unei corecte situații de fapt și

pronunțării unei sentințe legale și temeinice.

Rejudecând cauza după

casare, instanța de trimitere, prin sentința civilă nr. 14/CA/2005 - P.I. din

17 ianuarie 2005, a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea nr.

5170 din 31 octombrie 2003 și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului,

calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000,

cu modificările și completările ulterioare, pe perioada 15 septembrie 1942 - 6

martie 1945.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că reclamantul a făcut dovada, prin probele administrate

inițial și completate ulterior cu declarațiile autentificate ale martorilor G.F.

și G.G., că împreună cu familia s-au refugiat de la Călățea, în părțile Beiușului, din toamna anului 1942, până în anul 1945.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, invocând

motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

pârâta a susținut, în esență, că instanța a apreciat eronat situația de fapt și

a aplicat greșit legea, în cauză, din dovezile produse nerezultând, cu

certitudine, refugiul reclamantului și al familiei sale și nici perioada când

s-ar fi petrecut acest lucru.

Examinând hotărârea atacată,

în raport cu motivele de casare invocate, actele dosarului și normele legale

incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 1 lit. c) din

Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999, persoana,

cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive

etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Prin persoană care a fost

strămutată în altă localitate, în sensul art. 2 din Normele aprobate prin H.G. nr.

127/2002, pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, se înțelege persoana care a fost

mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate,

din motive etnice. În această categorie se includ și persoanele care au fost

expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de

populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Dovada încadrării în

situațiile prevăzute în O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr.

189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr.

127/2002, cu acte oficiale, eliberate de organele competente sau, în lipsa

actelor oficiale, prin declarație cu martori.

În cauză, din adresa nr. 3718

din 15 iulie 2003, eliberată de Ministerul de Interne - Direcția Județeană

Bihor a Arhivelor Naționale, rezultă că tatăl reclamantului, M.I., a fost

înregistrat în indexul cu evidența refugiaților români din Ungaria, la poziția

172.

Din declarațiile

autentificate ale martorilor F.I. și L.G., rezultă că reclamantul a fost

refugiat, din motive etnice, împreună cu familia sa, în perioada septembrie

1942 - aprilie 1945, din localitatea Călățea, județul Bihor, în localitatea

Beiuș.

Contradicția dintre

declarațiile martorilor, depuse în fața comisiei de specialitate cu privire la

perioada de refugiu, a fost clarificată de către aceeași martori, prin

declarațiile autentificate ample și explicite, date ulterior, care atestau

perioada refugiului ca fiind septembrie 1942 - aprilie 1945.

În plus, cu ocazia

rejudecării, în fond după casare, reclamantul și-a completat probatoriul cu

declarațiile martorilor G.F. și G.G. (în vârstă de 78 și, respectiv, 82 de

ani), care precizează că tatăl reclamantului, M.I., împreună cu familia,

inclusiv reclamantul, au fost refugiați din localitatea Călățea, în părțile

Beiușului, din toamna anului 1942, până în 1945.

Probele menționate confirmă,

deci, realitatea refugiului reclamantului și a familiei sale.

Cât privește motivul

refugiului, acesta trebuie apreciat în raport cu realitățile istorice ale

vremii, ce nu pot fi negate, fiind de notorietate persecuțiile etnice suferite

de populația română, în Ardealul de Nord, ca urmare a regimului instaurat după

Dictatul de la Viena.

În atare situație, se reține

că instanța de fond a apreciat în mod corect că actele de persecuție pentru

motive etnice suferite de reclamantul M.F., împreună cu ceilalți membrii ai

familiei sale, sunt dovedite și i-a admis acțiunea.

În consecință, față de cele

ce preced, se constată că prima instanță a dat o corectă dezlegare cauzei

deduse judecății, pronunțând o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care,

în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 14/CA/2005

- PI din 17 ianuarie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 mai 2005.