ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3948/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.M. a solicitat anularea hotărârii nr. 13445 din 16 noiembrie 2007 emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor și obligarea acesteia să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a făcut dovada calității sale de refugiat ca urmare a Dictatului de la Viena prin probele administrate, cât și prin împrejurarea că a dobândit prin naștere statutul de refugiat al părinților săi. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii motivând că reclamanta nu a făcut nici dovada unei persecuții etnice și nici a situației de strămutare ori de refugiu în altă localitate decât cea de domiciliu.

Prin sentința civilă nr. 70/CA din 5 mai 2008, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 13445 din 16 noiembrie 2007 emisă de pârâtă, pe care a obligat-o să recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că părinții reclamantei s-au refugiat din luna noiembrie 1940 din localitatea Hălmajd, județul Sălaj, în localitatea Beiuș, județul Bihor, din cauza persecuțiilor etnice exercitate de autoritățile maghiare după Dictatul de la Viena. A mai reținut că din declarațiile martorilor audiați în cauză a reieșit că reclamanta a fost adusă după naștere de mama sa în localitatea de refugiu și că în pofida inexistenței înscrisurilor la Arhivele Naționale Istorice Centrale care să ateste calitatea de refugiat al tatălui reclamantei, calitatea de refugiat al reclamantei a fost dovedită în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, Casa Județeană de Pensii Bihor. În cuprinsul motivelor de recurs, pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada persecuțiilor etnice și nici a situației de strămutare sau de refugiu în care s-ar fi aflat. A mai arătat că soluția primei instanței este greșită întrucât la dosarul cauzei nu există nici un document oficial din care să rezulte calitatea de persoană refugiată a reclamantei și că între înscrisurile depuse la dosar și declarațiile martorilor ar exista inadvertențe. Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei și menținerea hotărârii atacate, învederând că prima instanță a reținut corect calitatea sa de persoană refugiată întrucât s-a născut în perioada de refugiu și că inadvertențele dintre declarațiile martorilor și înscrisurile oficiale invocate de recurentă, nu există în realitate.

Examinând actele și lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs formulate și din oficiu, Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul pârâtei, din considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează. În ceea ce privește motivul de recurs conform căruia reclamanta nu ar avea calitatea de refugiat întrucât la dosarul cauzei nu există nici un document oficial care să ateste cu claritate această situație, Înalta Curte constată că prima instanță a apreciat corect probele testimoniale din care rezultă indubitabil faptul că reclamanta are statutul de refugiat. Astfel, din declarațiile martorilor audiați în cauză a reieșit că reclamanta, născută în perioada de aplicare a Dictatului de le Viena (septembrie 1941) împreună cu părinții săi s-au refugiat, în perioada 2 noiembrie 1940 – 18 mai 1942, din localitatea de domiciliu, Hălmajd județul Sălaj în localitatea Beiuș, județul Bihor.

Prin urmare, împrejurarea că reclamanta s-a născut în localitatea de domiciliu nu impietează în nici un fel statutul său de refugiat, atâta vreme cât după naștere a fost supusă acțiunii de refugiere împreună cu părinții săi. Nici critica recurentei relativă la absența probatoriului care să demonstreze că reclamanta a fost supusă la persecuții etnice, nu poate fi primită. Dincolo de faptul că statutul de refugiat, prin el însuși, prezumă în mod absolut recunoașterea privațiunilor și persecuțiilor etnice suportate de cei care-l dețin, dar în plus, în cauză, martorii audiați au arătat numărul românilor împușcați imediat după semnarea Dictatului de la Viena în localitatea de domiciliu a părinților reclamantei și în localitățile apropiate, ceea ce releva atmosfera de teroare și de persecuție etnică instaurată în localitățile respective.

Înalta Curte mai observă că nu se confirmă nici aprecierile recurentei legate de existența unor contradicții între înscrisurile oficiale depuse la dosar și declarațiile martorilor. Astfel, Înalta Curte constată că în mod cert recurenta se află în eroare atunci când susține că dacă reclamanta s-a născut în data de 29 septembrie 1941, perioada de refugiu a acesteia și anume 2 noiembrie 1940-25 octombrie 1944 după cum consemnează recurenta, ar fi anterioară datei de naștere a reclamantei. Este lesne de observat că data nașterii reclamantei este cuprinsă în intervalul de timp reprezentând perioada de refugiu și nicidecum anterioară acesteia. Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor și va menține hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 70/CA din 5 mai 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2008.