ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3948/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de

Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta P.M. a solicitat anularea hotărârii nr. 13445 din 16 noiembrie 2007

emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor și obligarea acesteia să-i recunoască

reclamantei calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat

că a făcut dovada calității sale de refugiat ca urmare a Dictatului de la Viena

prin probele administrate, cât și prin împrejurarea că a dobândit prin naștere

statutul de refugiat al părinților săi.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat

respingerea acțiunii motivând că reclamanta nu a făcut nici dovada unei

persecuții etnice și nici a situației de strămutare ori de refugiu în altă

localitate decât cea de domiciliu.

Prin sentința civilă nr. 70/CA din 5 mai

2008, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 13445 din 16

noiembrie 2007 emisă de pârâtă, pe care a obligat-o să recunoască reclamantei

calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a

reținut, în esență, că părinții reclamantei s-au refugiat din luna noiembrie

1940 din localitatea Hălmajd, județul Sălaj, în localitatea Beiuș, județul

Bihor, din cauza persecuțiilor etnice exercitate de autoritățile maghiare după

Dictatul de la Viena.

A mai reținut că din declarațiile

martorilor audiați în cauză a reieșit că reclamanta a fost adusă după naștere

de mama sa în localitatea de refugiu și că în pofida inexistenței înscrisurilor

la Arhivele Naționale Istorice Centrale care să ateste calitatea de refugiat al

tatălui reclamantei, calitatea de refugiat al reclamantei a fost dovedită în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâta, Casa Județeană de Pensii Bihor.

În cuprinsul motivelor de recurs, pârâta

a arătat că reclamanta nu a făcut dovada persecuțiilor etnice și nici a

situației de strămutare sau de refugiu în care s-ar fi aflat.

A mai arătat că soluția primei instanței

este greșită întrucât la dosarul cauzei nu există nici un document oficial din

care să rezulte calitatea de persoană refugiată a reclamantei și că între

înscrisurile depuse la dosar și declarațiile martorilor ar exista inadvertențe.

Prin concluziile scrise depuse la dosar,

intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei și menținerea

hotărârii atacate, învederând că prima instanță a reținut corect calitatea sa

de persoană refugiată întrucât s-a născut în perioada de refugiu și că

inadvertențele dintre declarațiile martorilor și înscrisurile oficiale invocate

de recurentă, nu există în realitate.

Examinând actele și lucrările dosarului

în raport cu motivele de recurs formulate și din oficiu, Înalta Curte va

respinge, ca nefondat recursul pârâtei, din considerentele ce se vor arăta în

cele ce urmează.

În ceea ce privește motivul de recurs

conform căruia reclamanta nu ar avea calitatea de refugiat întrucât la dosarul

cauzei nu există nici un document oficial care să ateste cu claritate această

situație, Înalta Curte constată că prima instanță a apreciat corect probele

testimoniale din care rezultă indubitabil faptul că reclamanta are statutul de

refugiat.

Astfel, din declarațiile martorilor

audiați în cauză a reieșit că reclamanta, născută în perioada de aplicare a

Dictatului de le Viena (septembrie 1941) împreună cu părinții săi s-au

refugiat, în perioada 2 noiembrie 1940 – 18 mai 1942, din localitatea de

domiciliu, Hălmajd județul Sălaj în localitatea Beiuș, județul Bihor. Prin

urmare, împrejurarea că reclamanta s-a născut în localitatea de domiciliu nu

impietează în nici un fel statutul său de refugiat, atâta vreme cât după

naștere a fost supusă acțiunii de refugiere împreună cu părinții săi.

Nici critica recurentei relativă la

absența probatoriului care să demonstreze că reclamanta a fost supusă la

persecuții etnice, nu poate fi primită.

Dincolo de faptul că statutul de

refugiat, prin el însuși, prezumă în mod absolut recunoașterea privațiunilor și

persecuțiilor etnice suportate de cei care-l dețin, dar în plus, în cauză,

martorii audiați au arătat numărul românilor împușcați imediat după semnarea

Dictatului de la Viena în localitatea de domiciliu a părinților reclamantei și

în localitățile apropiate, ceea ce releva atmosfera de teroare și de persecuție

etnică instaurată în localitățile respective.

Înalta Curte mai observă că nu se

confirmă nici aprecierile recurentei legate de existența unor contradicții

între înscrisurile oficiale depuse la dosar și declarațiile martorilor.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod

cert recurenta se află în eroare atunci când susține că dacă reclamanta s-a

născut în data de 29 septembrie 1941, perioada de refugiu a acesteia și anume 2

noiembrie 1940-25 octombrie 1944 după cum consemnează recurenta, ar fi

anterioară datei de naștere a reclamantei.

Este lesne de observat că data nașterii

reclamantei este cuprinsă în intervalul de timp reprezentând perioada de

refugiu și nicidecum anterioară acesteia.

Față de cele expuse, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de

pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor și va menține hotărârea atacată ca fiind

legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii

Bihor împotriva sentinței civile nr. 70/CA din 5 mai 2008 a Curții de Apel

Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6

noiembrie 2008.