ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3337/2009

Asupra contestațiilor în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

Serviciul de Informații Externe a chemat în judecată pe pârâții Comisia

Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparținut Cultelor

Religioase din România și Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din

România, solicitând să se dispună anularea deciziei nr. 986 din 4 septembrie 2006 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au

aparținut Cultelor Religioase din România, cu referire la notificarea nr. 2428

din 13 februarie 2003 formulată de Biserica Evanghelică CA din România,

retrocedarea imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în

suprafață de 3147 mp și construcție aferentă.

La data de 6 noiembrie 2006, Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România a formulat cerere de intervenție în

interes propriu în cauză.

Prin sentința civilă nr. 3318 din 12 decembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată și a admis cererea de

intervenție în interes propriu formulată de Biserica Evanghelică CA București.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a

reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia nr. 986 din 4 septembrie 2006 a cărei anulare a solicitat-o reclamantul, Comisia Specială de

Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din

România a constatat că imobilul în discuție a fost proprietatea Bisericii

Evanghelice Luterane din București care a fost deposedată în mod abuziv de

acest bun.

S-a mai constatat că prin înscrierea

dreptului de proprietate în favoarea Bisericii Evanghelice, conform procesului

–verbal nr. 60118 din 13 martie 1943, a fost urmată procedura prevăzută de

Decretul nr. 115/1938, construcția și terenul revendicate de aceasta fiind

expropriate în mod abuziv prin deciziunea nr. 744/1947.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 3322 din 8 octombrie 2008,

admițând recursul declarat de Serviciul Român de Informații, a casat această

hotărâre, iar pe fond a admis acțiunea acestuia și a anulat decizia nr. 986 din

4 septembrie 2006 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri Imobile care

au aparținut Cultelor Religioase din România.

Pentru a decide astfel, instanța de

recurs a reținut, în esență, că premisa de la care a plecat instanța de fond,

respectiv că imobilul a fost proprietatea bisericii, este eronată, întrucât din

actele dosarului a rezultat că aceasta a avut doar act de posesie, faptul că înregistrarea

în cartea funciară provizorie s-a făcut numai cu acest titlu, fără o

recunoaștere expresă a dreptului de proprietate, fiind reținut și în sentința civilă

nr. 669/2002 a Tribunalului București, devenită irevocabilă.

S-a constatat, de asemenea, că este

greșită concluzia instanței de fond în sensul că procesul verbal din 13 martie 1943 ar constitui dovada dreptului de proprietate al bisericii, prezumția existenței

acestui drept, la care face referire art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, fiind

înlăturată de celelalte probe administrate în cauză.

Cât privește dobândirea proprietății prin

prescripție achizitivă, s-a reținut că nu au fost prezentate dovezi în sensul

pensiei utile de peste 30 de ani, anterior anului 1943, iar acțiunea în

revendicare întemeiată pe uzucapiune a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța

de recurs au exercitat calea extraordinară de atac a contestației în anulare,

întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Consistoriul Superior al

Bisericii Evanghelice CA din România, Biserica Evanghelică CA București și,

respectiv, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri Imobile care au

aparținut cultelor religioase din România.

Prin ambele contestații în anulare s-a

susținut că decizia nr. 3322/2008 este rezultatul unor greșeli materiale

săvârșite de către instanța de recurs datorită omiterii sau confundării unor

elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei.

În concret, Consistoriul Superior al

Bisericii Evanghelice CA din România și Biserica Evanghelică București au

susținut că imobilele în discuție au fost preluate de stat în mod abuziv fără

titlu, în temeiul deciziei nr. 674 din 28 aprilie 1947 și nu prin deciziunea

nr. 744/1947, cum din eroare a reținut instanța de recurs, de la Corpul Etnic German, deși acestea nu făceau parte din patrimoniul respectivei entități,

întrucât Biserica Evanghelică a făcut dovada că nu a transferat niciodată vreun

drept real asupra vreunei instituții.

Această eroare materială a determinat Înalta

Curte să comită alte erori de fapt, apreciind în mod eronat că preluarea

imobilului s-a făcut în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000 și

evocând

sui generis

probe, deși este de notorietate faptul că recurentul

Serviciul Român de Informații nu a depus nici un act care să răstoarne prezumția

de proprietate instituită în favoarea Bisericii Evanghelice.

De asemenea, susțin acești contestatori, instanța

supremă a încălcat prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului prin imprecizia și superficialitatea manifestată în cercetarea

probelor și nesocotirea obligației de a motiva hotărârea clar și precis,

neindicând cu suficientă claritate motivele pe care și-a întemeiat decizia.

Comisia Superioară a susținut că la dosar

exista procesul verbal nr. 60118/40 și cartea funciară propriu-zisă, în care

este înscris dreptul de proprietate al Bisericii Evanghelice Luterane București

asupra imobilului în litigiu, acestea fiind datele materiale importante pe care

instanța le-a confundat, reținând, contrar prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938,

că ar atesta doar un dezmembrământ al dreptului de proprietate.

În opinia acestei contestatoare, dacă instanța

nu ar fi omis să cerceteze conținutul cărții funciare, ar fi fost evitată

confuzia între forța probantă absolută a acestor înscrisuri și „prezumția existenței

dreptului de proprietate” la care s-a făcut referire și care ar fi fost

înlăturată de „celelalte probe administrate în cauză”.

Totodată, susține aceeași contestatoare,

instanța nu a motivat clar și precis decizia contestată și nici nu a indicat

temeinic motivele pe care aceasta se întemeiază, ci a invocat probe inexistente

la dosar și, prin urmare, inopozabile părților, aceasta fiind o altă greșeală

materială evidentă, care în plus creionează prezumția unui proces inechitabil.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte

a constatat că se impune adoptarea soluției de respingere a prezentelor contestații

în anulare, pentru considerentele în continuare arătate.

Reglementând contestația în anulare

specială, art. 318 alin. (1), prima ipoteză, C. proc. civ., invocat ca temei

legal, dispune că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate pe această

cale atunci când dezlegarea dată cauzei este rezultatului unei greșeli

materiale.

Această primă ipoteză a textului vizează

exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății

și au condus la pronunțarea unei soluții eronate.

Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală

materială nu poate fi interpretată extensiv, aceasta putând consta doar în

neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu

s-a făcut nici o judecată, nefiind admisibil să se examineze pe această cale

justețea soluției adoptate.

Când instanța a cunoscut existența și

conținutul actului, făcând o apreciere asupra lui, nu mai poate fi vorba de

greșeală materială în sensul legii, ci eventual de o greșeală de judecată care

nu poate fi îndreptată de aceeași instanță prin retractarea propriei hotărâri.

Această ipoteză a art. 318 C. proc.

civ. nu poate viza, în nici un caz, stabilirea eronată a situației de fapt în

urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța de recurs a înțeles să interpreteze

și să aplice prevederile legale, situații în care, dacă s-ar admite o astfel de

interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a

aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Motivele invocate în aceste contestații

nu pot fi circumscrise noțiunii de greșeală materială, în sensul dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ., vizând indiscutabil modalitatea de apreciere a probelor

și de interpretare de către instanța de recurs a dispozițiilor legale incidente

în cauză.

Prin urmare, în raport de considerentele

expuse, contestațiile în anulare vor fi respinse ca fiind neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestațiile în anulare

formulată de contestatorii Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri

Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, Biserica Evanghelică

CA București și Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România

împotriva deciziei civile nr. 3322 din 8 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

neîntemeiate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

iunie 2009.