ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3337/2009

Asupra contestațiilor în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Serviciul de Informații Externe a chemat în judecată pe pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România, solicitând să se dispună anularea deciziei nr. 986 din 4 septembrie 2006 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, cu referire la notificarea nr. 2428 din 13 februarie 2003 formulată de Biserica Evanghelică CA din România, retrocedarea imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 3147 mp și construcție aferentă.

La data de 6 noiembrie 2006, Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România a formulat cerere de intervenție în interes propriu în cauză. Prin sentința civilă nr. 3318 din 12 decembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată și a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de Biserica Evanghelică CA București. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 986 din 4 septembrie 2006 a cărei anulare a solicitat-o reclamantul, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a constatat că imobilul în discuție a fost proprietatea Bisericii Evanghelice Luterane din București care a fost deposedată în mod abuziv de acest bun.

S-a mai constatat că prin înscrierea dreptului de proprietate în favoarea Bisericii Evanghelice, conform procesului –verbal nr. 60118 din 13 martie 1943, a fost urmată procedura prevăzută de Decretul nr. 115/1938, construcția și terenul revendicate de aceasta fiind expropriate în mod abuziv prin deciziunea nr. 744/1947. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 3322 din 8 octombrie 2008, admițând recursul declarat de Serviciul Român de Informații, a casat această hotărâre, iar pe fond a admis acțiunea acestuia și a anulat decizia nr. 986 din 4 septembrie 2006 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că premisa de la care a plecat instanța de fond, respectiv că imobilul a fost proprietatea bisericii, este eronată, întrucât din actele dosarului a rezultat că aceasta a avut doar act de posesie, faptul că înregistrarea în cartea funciară provizorie s-a făcut numai cu acest titlu, fără o recunoaștere expresă a dreptului de proprietate, fiind reținut și în sentința civilă nr. 669/2002 a Tribunalului București, devenită irevocabilă. S-a constatat, de asemenea, că este greșită concluzia instanței de fond în sensul că procesul verbal din 13 martie 1943 ar constitui dovada dreptului de proprietate al bisericii, prezumția existenței acestui drept, la care face referire art. 4 din O.U.G.

nr. 94/2000, fiind înlăturată de celelalte probe administrate în cauză. Cât privește dobândirea proprietății prin prescripție achizitivă, s-a reținut că nu au fost prezentate dovezi în sensul pensiei utile de peste 30 de ani, anterior anului 1943, iar acțiunea în revendicare întemeiată pe uzucapiune a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs au exercitat calea extraordinară de atac a contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA din România, Biserica Evanghelică CA București și, respectiv, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Prin ambele contestații în anulare s-a susținut că decizia nr. 3322/2008 este rezultatul unor greșeli materiale săvârșite de către instanța de recurs datorită omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei. În concret, Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA din România și Biserica Evanghelică București au susținut că imobilele în discuție au fost preluate de stat în mod abuziv fără titlu, în temeiul deciziei nr. 674 din 28 aprilie 1947 și nu prin deciziunea nr. 744/1947, cum din eroare a reținut instanța de recurs, de la Corpul Etnic German, deși acestea nu făceau parte din patrimoniul respectivei entități, întrucât Biserica Evanghelică a făcut dovada că nu a transferat niciodată vreun drept real asupra vreunei instituții.

Această eroare materială a determinat Înalta Curte să comită alte erori de fapt, apreciind în mod eronat că preluarea imobilului s-a făcut în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000 și evocând sui generis probe, deși este de notorietate faptul că recurentul Serviciul Român de Informații nu a depus nici un act care să răstoarne prezumția de proprietate instituită în favoarea Bisericii Evanghelice. De asemenea, susțin acești contestatori, instanța supremă a încălcat prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin imprecizia și superficialitatea manifestată în cercetarea probelor și nesocotirea obligației de a motiva hotărârea clar și precis, neindicând cu suficientă claritate motivele pe care și-a întemeiat decizia.

Comisia Superioară a susținut că la dosar exista procesul verbal nr. 60118/40 și cartea funciară propriu-zisă, în care este înscris dreptul de proprietate al Bisericii Evanghelice Luterane București asupra imobilului în litigiu, acestea fiind datele materiale importante pe care instanța le-a confundat, reținând, contrar prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938, că ar atesta doar un dezmembrământ al dreptului de proprietate. În opinia acestei contestatoare, dacă instanța nu ar fi omis să cerceteze conținutul cărții funciare, ar fi fost evitată confuzia între forța probantă absolută a acestor înscrisuri și „prezumția existenței dreptului de proprietate” la care s-a făcut referire și care ar fi fost înlăturată de „celelalte probe administrate în cauză”.

Totodată, susține aceeași contestatoare, instanța nu a motivat clar și precis decizia contestată și nici nu a indicat temeinic motivele pe care aceasta se întemeiază, ci a invocat probe inexistente la dosar și, prin urmare, inopozabile părților, aceasta fiind o altă greșeală materială evidentă, care în plus creionează prezumția unui proces inechitabil. Examinând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că se impune adoptarea soluției de respingere a prezentelor contestații în anulare, pentru considerentele în continuare arătate. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 alin. (1), prima ipoteză, C. proc. civ., invocat ca temei legal, dispune că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate pe această cale atunci când dezlegarea dată cauzei este rezultatului unei greșeli materiale.

Această primă ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății și au condus la pronunțarea unei soluții eronate. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu poate fi interpretată extensiv, aceasta putând consta doar în neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nici o judecată, nefiind admisibil să se examineze pe această cale justețea soluției adoptate. Când instanța a cunoscut existența și conținutul actului, făcând o apreciere asupra lui, nu mai poate fi vorba de greșeală materială în sensul legii, ci eventual de o greșeală de judecată care nu poate fi îndreptată de aceeași instanță prin retractarea propriei hotărâri.

Această ipoteză a art. 318 C. proc. civ. nu poate viza, în nici un caz, stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța de recurs a înțeles să interpreteze și să aplice prevederile legale, situații în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil. Motivele invocate în aceste contestații nu pot fi circumscrise noțiunii de greșeală materială, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., vizând indiscutabil modalitatea de apreciere a probelor și de interpretare de către instanța de recurs a dispozițiilor legale incidente în cauză. Prin urmare, în raport de considerentele expuse, contestațiile în anulare vor fi respinse ca fiind neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestațiile în anulare formulată de contestatorii Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, Biserica Evanghelică CA București și Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România împotriva deciziei civile nr. 3322 din 8 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2009.