ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 637/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Brașov la

data de 17 mai 2006, și ulterior precizată, reclamantul A.M. a chemat în

judecată pe pârâții Autoritatea Națională a Vămilor – și G.Ș.D.,

vicepreședintele Autorității Naționale a Vămilor, solicitând aplicarea amenzii

prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 până la punerea în

executare a dispozitivului sentinței nr. 133/F din 8 noiembrie 2005 și a

încheierii din data de 13 decembrie 2005, pronunțate în Dosarul nr. 258/CA/F/2005

al Curții de Apel Brașov.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că deși dispozitivul sentinței impune cu claritate anumite

obligații în sarcina autorității pârâte, aceasta nu s-a conformat obligației de

a anula parțial și de a modifica Ordinul nr. 307 din 1 martie 2005.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe prevederile art. 108 și următoarele C. proc. civ. și ale art. 22,

24 alin. (1) – (2) și 25 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 53/F/CA

din data de 14 aprilie 2008, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității precizării cererii de

chemare în judecată, invocată de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor prin

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Brașov, a respins cererea

formulată de pârâtă, privind amendarea contravențională a reclamantului în baza

art. 108 alin. 1 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. și a respins ca neîntemeiată

acțiunea reclamantului.

În considerentele sentinței,

instanța a reținut că Ordinul nr. 1641 din 2 mai 2006, emis de Autoritatea

Națională a Vămilor în executarea sentinței nr. 133/2005, a fost supus

controlului pe calea excepției de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea nr.

554/2004, dar excepția a fost respinsă prin decizia nr. 1586/15 martie 2007, prin

care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a soluționat recursul împotriva încheierii din data de 13 noiembrie

2006, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în primă instanță.

Prin urmare, a mai reținut

Curtea de apel, instanța supremă a constatat în mod irevocabil că ordinul este

legal, că el corespunde în fapt și în drept celor dispuse prin sentința pusă în

executare, motiv pentru care nu se mai pune problema obligării pârâtei să emită

un alt act administrativ în baza sentinței nr. 133/2005 a Curții de Apel Brașov

sau a aplicării prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în

sensul amendării conducătorului autorității publice pârâte.

Reclamantul a formulat

recurs împotriva sentinței nr. 53/F/CA din 14 aprilie 2008 a Curții de Apel

Brașov, solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii, în temeiul art. 25

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 304

1

C. proc.

civ.

În motivarea căii de atac,

recurentul – reclamant a arătat că sentința este criticabilă, pentru că

instanța de fond a reținut în mod eronat executarea întocmai a sentinței nr. 133/2005

și a încheierii de îndreptare a erorilor materiale din data de 13 decembrie

2005, relevantă în speță fiind sentința nr. 14164/16 octombrie 2007, pronunțată

în Dosarul nr. 15720/299/2007, prin care Judecătoria Sectorului 1 București a

respins ca inadmisibilă cererea având ca obiect aplicarea unei amenzi civile în

baza art. 580

3

și 572 C. proc. civ. pentru nepunerea în executare a

obligației de a anula Ordinul Autorității Naționale a Vămilor nr. 307 din 1

februarie 2005 – ceea ce înseamnă că este legală calea indicată de prevederile art.

24 din Legea nr. 554/2004.

Recurentul – reclamant a

făcut referire, de asemenea, la normele din Constituția României care consacră

controlul judecătoresc al actelor administrative pe calea contenciosului

administrativ și la dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului, în al cărui conținut intră și dreptul

de a cere executarea hotărârii judecătorești.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar, intimata – pârâtă a arătat că recursul nu este fondat, pentru că

sentința nr. 133/2005 a Curții de Apel Brașov a fost pusă în executare în mai

puțin de 30 de zile de la rămânerea ei irevocabilă, prin ordinul nr. 6041 din 2

mai 2006, care îndeplinește întocmai dispozitivul sentinței și a cărui

legalitate a fost constatată prin două hotărâri irevocabile.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurentul – reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin sentința nr. 133 din 8

noiembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 258/CA/F/2005, Curtea de Apel Brașov,

secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamantul A.M. împotriva pârâtei Autoritatea Națională a Vămilor și cererea

de intervenție formulată de Asociația Managerilor Publici din România, a dispus

anularea Ordinului Autorității Naționale a Vămilor nr. 307 din 1 martie 2005 și

a obligat pârâta să emită un nou ordin în care să prevadă mutarea reclamantului

în cadrul altui compartiment și în altă localitate, a dispus rectificarea înscrierilor

efectuate la poziția 69 din carnetul de muncă, în sensul consemnării mutării pe

perioadă nedeterminată din luna februarie 2005 și a obligat pârâta să-i

plătească reclamantului despăgubiri reprezentând o indemnizație egală cu

salariul de bază net din luna februarie 2005, suma de 3109,12 lei reprezentând

contravaloarea chiriei pe perioada 1 martie 2005 – 1 decembrie 2005 și suma de

511,25 lei cheltuieli de judecată.

Prin încheierea formulată în

data de 13 decembrie 2005 s-a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate

în sentința nr. 133/2005, în sensul că suma reprezentând contravaloarea chiriei

de 2.909,12 lei, iar cheltuielile de judecată sunt în sumă de 548,20 lei.

Sentința nr. 133/2005 a

Curții de Apel Brașov a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1131 din 4 aprilie

2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

În executarea hotărârii

judecătorești a fost emis Ordinul nr. 6041 din 2 mai 2006, prin care s-a dispus

că „începând cu data de 28 februarie 2005, Dl. A M. – consilier juridic la

Direcția Regională Vamală Brașov se mută definitiv și se numește în funcția

publică specifică de manager public treapta 2 la Direcția Supraveghere Vamală

din cadrul Autorității Naționale a Vămilor”.

Legalitatea acestui ordin a

fost supusă controlului instanței de contencios administrativ pe cale directă

în temeiul art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

acțiunea formulată de reclamant în acest sens fiind respinsă de Curtea de Apel Brașov,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 198/F din 18

octombrie 2006, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2070 din 18 aprilie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal.

În considerentele sentinței

s-a reținut că Ordinul nr. 6041 din 2 mai 2006 cuprinde cele două modificări,

pe orizontală și pe verticală, intervenite în raportul de serviciu al

reclamantului (promovarea din funcția de consilier juridic în cea de manager

public și mutarea în cadrul altui departament și într-o altă localitate),

astfel că a fost emis în conformitate cu sentința civilă nr. 133/2005 a Curții

de Apel Brașov.

În cadrul prezentului

litigiu, recurentul – reclamant a făcut uz și pe calea prevăzută de art. 4 din

Legea nr. 554/2004, dar excepția de nelegalitate a ordinului nr. 6041 din 2 mai

2006 a fost respinsă irevocabil, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 1586 din 15

martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Din motivarea cererii de

chemare în judecată și a recursului rezultă că obligația pe care recurentul –

reclamant o consideră neexecutată ar fi aceea de anulare expresă a Ordinului nr.

307 din 1 martie 2005, dar anularea actului administrativ nelegal este o

sancțiune pe care a aplicat-o însăși instanța de contencios administrativ, în

temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Se impune de asemenea

mențiunea că interesul, folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea

acțiunii având ca obiect anularea ordinului nr. 307 din 1 martie 2005 și

obligarea pârâtei la emiterea unui nou ordin în care să se prevadă expres

mutarea în alt compartiment și într-o altă localitate a fost acela de a beneficia

de drepturile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 92/2004 și de normele

corespunzătoare din Legea nr. 188/1999, aceste drepturi cuvenite funcționarilor

publici la mutarea în altă localitate fiindu-i recunoscute prin chiar sentința

a cărei neexecutare parțială o invocă, autoritatea pârâtă achitându-și

obligațiile pecuniare stabilite.

Din această perspectivă,

Înalta Curte constată că recurentului – reclamant i-a fost respectat pe deplin

dreptul la un proces echitabil prevăzut din art. 6 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu toate

componentele sale, precum și dreptul de a acționa în contencios administrativ

împotriva actelor administrative nelegale și vătămătoare, garantat de art. 52

și 126 alin. 6 din Constituția României.

Împrejurarea că prin

sentința nr. 14164 din 16 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București a

respins ca inadmisibilă o cerere formulată de recurentul – reclamant în temeiul

art. 580

3

și 572 C. proc. civ. nu are, în speță, relevanță menționată

în motivele de recurs; într-adevăr, procedura de punere în executare a

hotărârilor prin care instanța de contencios administrativ obligă autoritățile

publice să emită, să înlocuiască ori să modifice actul administrativ este cea

prevăzută de normele speciale ale art. 24 din Legea nr. 554/2004, dar admiterea

unei astfel de cereri și aplicarea sancțiunii prevăzute de alin. (2) al

articolului menționat ar putea interveni numai în cazul neexecutării culpabile

a obligațiilor impuse de instanță.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în

mod corect neîndeplinirea condițiilor pentru aplicarea sancțiunii prevăzute de art.

24 din Legea nr. 554/2004, urmând să respingă recursul formulat în temeiul art.

25 alin. (3) din aceeași lege ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul A.M. împotriva sentinței nr. 53/F/CA din 14 aprilie 2008 a

Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 februarie 2009.