ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5172/2009

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de fată, retine următoarele: În drept au fost invocate dispozițiile art. 5, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005. Prin sentința civilă nr. 708 F din 18 mai 2007 Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că Legea nr. 248/2005 are în vedere situația anterioară aderării României la Uniunea Europeană, după această dată măsura limitării exercitării dreptului la liberă circulație putând fi dispusă doar din rațiuni de ordine publică, securitate națională ori sănătate publică. Directiva nr. 38/2004/CE a fost transpusă în dreptul intern prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene.

În lipsa unor măsuri tranzitorii, convenite special pentru România, cetățenii români își exercită dreptul la liberă circulație în teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene în aceleași condiții în care cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene își exercită dreptul la liberă circulație pe teritoriul României. Apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a fost anulat de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 720 pronunțată la data de 6 noiembrie 2007. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, deși a fost legal citată cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 4 lei și de a depune timbru judiciar de 0,15 lei, reclamanta nu s-a conformat acestei dispoziții a instanței.

Prin decizia nr. 4273 din 26 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel. În considerentele sale, instanța a reținut că taxa de timbru a fost achitată de reclamantă la data de 31 octombrie 2007, iar chitanța doveditoare a fost depusă la dosar, împreună cu timbrul judiciar, la data de 6 noiembrie 2007, în ziua termenului fixat pentru judecată, astfel că a făcut dovada îndeplinirii obligației de achitare a taxelor judiciare de timbru în apel. În rejudecare, prin decizia nr. 733 din 7 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea și șederea cetățeanului român pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene, situație care a determinat returnarea în baza acordurilor de readmisie, nu poate fi considerată, prin sine, ca fiind o conduită de natură a amenința securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Aplicarea după data aderării României la uniunea Europeană a dispozițiilor Legii nr. 248/2005, care permit restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație pentru simplul fapt că acea persoană a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, este contrară normelor europene.

Împotriva deciziei Curții de Apel a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală deoarece din dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, rezultă că singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie. Prin urmare, autoritățile române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile străine ci doar de a lua act de această măsură și de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislația națională, în sensul restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în statul de unde pârâtul a fost returnat, respectiv Spania.

Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Analizând recursul în limita susținerilor recurentei, care fac posibilă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate a fost modificată prin O.G. nr. 5/2006 și O.U.G. nr. 96/2006. Ca urmare a acestor modificări a fost introdus art. 6 1 , potrivit căruia cartea de identitate valabilă constituie document de călătorie pe baza căruia cetățenii români pot călători în statele membre ale Uniunii Europene.

Potrivit art. 17 din Tratatul de constituire a Comunității Europene, aplicabil României începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării la Uniunea Europeană, este cetățean al Uniunii, orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Așa cum s-a apreciat în jurisprudența Curții Europene de Justiție prin instituirea Comunității, statele au creat un drept aplicabil resortisanților lor și lor însele, respectiv o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului și care se impune jurisdicțiilor acestora. Efectul direct al dreptului comunitar conferă acestuia competența generală de a completa cu drepturi și obligații noi, astfel încât, orice persoană, cetățean al Uniunii Europene, dobândește dreptul de a cere judecătorului național să i se aplice dispozițiile din tratate, regulamente, decizii și directive comunitare, pentru protecția unui drept conferit de acestea.

Strâns legat de principiul efectului direct al dreptului comunitar, principiul supremației sale presupune aplicarea de către judecătorul național, a dreptului comunitar în totalitatea sa, pentru protejarea drepturilor pe care le conferă cetățenilor și neaplicarea oricărei prevederi din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară, fie ulterioară regulii comunitare. În virtutea acestor principii, în domeniul liberei circulații, cetățenii români vor fi supuși legislației naționale, în speță Legea nr. 248/2005, numai în măsura în care aceasta este concordantă cu legislația comunitară, în caz contrar aceasta din urmă aplicându-se în mod direct și prioritar.

În acest sens, art. 2 din Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/CE din data de 19 aprilie 2004 stabilește condițiile care reglementează exercitarea dreptului la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, de către cetățenii Uniunii, precum și restrângerile acestui drept, din motive de ordine publică sau sănătate publică. Potrivit art. 27 alin. (1) din Directivă, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică, cu respectarea principiului proporționalității și cu condiția de a se baza exclusiv pe conduita personală a individului în cauză.

România este începând cu 1 ianuarie 2007 membră a Uniunii Europene și potrivit legislației comunitare menționate, toți românii sunt cetățeni ai acesteia, statut ce le conferă dreptul de liberă circulație în toate statele membre. Prin urmare, în măsura în care dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 modificată prin O.G. nr. 5/2006 potrivit căreia, recurenta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtei Z.C.C. îi creează o situație mai grea acestuia și nu îi conferă garanția respectării dreptului la libera circulație în calitate de cetățean al Uniunii, în condițiile în care în sarcina pârâtului nu s-a reținut vreuna din situațiile prevăzute de art. 27 din Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/CE, ele nu își vor mai găsi aplicabilitate în speță.

Deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată pentru ședere ilegală dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta. În cauză, singurele probe administrate sunt talonul de returnare și procesul verbal din 16 iulie 2006, întocmit pe Aeroportul Henri Coandă din care rezultă că pârâta a ieșit legal din țară la data de 6 martie 2004 și a locuit fără forme legale în Madrid. Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, dată cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte. PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 733 din 7 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 5 mai 2009.