ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1857/2008

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

1261 din 1 februarie 2007 pronunțată în dosar nr. 10331/3/2006 al Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile

privind lipsa calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamantei,

s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA București împotriva

pârâtelor SC E.S. București și SC K.I. SRL București și s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31/2003 de B.N.P.

R.S.

În privința excepțiilor

invocate de pârâte, prima instanță a arătat că sunt neîntemeiate deoarece

reclamanta urmărește valorificarea unui drept asupra imobilului avut în

patrimoniu precum și reglementarea situației juridice a acestuia având prin

urmare, atât calitate procesuală activă cât și interes în promovarea acțiunii.

Referitor la fondul

litigiului, tribunalul a reținut, în esență, că la data de 10 februarie 1993,

între reclamantă și pârâta SC E.S. SRL s-a încheiat un contract de asociere în

participațiune pentru imobilul situat administrativ în București, B-dul

Basarabiei și ca urmare a nerespectării obligației pârâtei de a achita cota de

profit, reclamanta a solicitat rezilierea contractului în dosarul nr. 2444/2000.

Totodată, în dosarul nr. 529/2000 SC E.S. SRL, a promovat o acțiune având ca

obiect obligarea pârâtei SC S. SA la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare cu plata în rate pe o perioadă de 5 ani a imobilului anterior

identificat. După conexarea celor două dosare, prin decizia nr. 990 din 19

februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție s-a dispus irevocabil respingerea

acțiunii formulate de SC E.S. SRL, s-a admis acțiunea din dosarul conexat și în

consecință s-a dispus rezilierea contractului de asociere și evacuarea pârâtei

din imobilul din litigiu.

Dar, arată tribunalul,

anterior soluționării acestui litigiu, prin sentința civilă nr. 359 din 19

ianuarie 2001 a Tribunalului București, secția comercială, s-a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC E.S. SRL, s-a constatat suplinit consimțământul SC S.

SA și intervenită vânzarea la data de 1 februarie 2000 pentru imobilul anterior

menționat pronunțându-se o hotărâre care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare.

În acest context, contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31/2003 încheiat între pârâte este

lovit de nulitate absolută fiind întemeiat pe o cauză ilicită și imorală

deoarece s-a vândut un bun care nu aparținea vânzătorului, respectiv SC E.S.,

având în vedere decizia nr. 990/2003, situație cunoscută de altfel și de

cumpărător, adică pârâta SC K.I. SRL, ceea ce evidențiază reaua-credință a

ambilor contractanți și fraudarea dreptului proprietarului bunului vândut.

De asemenea, nu se poate

reține nici plata prețului, având în vedere modalitatea de plată convenită

precum și împrejurarea că nu s-a dovedit că suma plătită cu titlu de preț ar fi

fost încasată de SC S. SA, care de altfel a susținut că a returnat plățile

consemnate după data de 19 februarie 2003 ca urmare a rezilierii contractului

de asociere. Totodată, reaua-credință a pârâtelor, rezultă și din faptul că

pârâta SC E.S. are punctul de lucru tot la adresa din București, B-dul

Basarabia, astfel că vânzarea este fictivă.

Raportat la starea de fapt

anterior descrisă, arată tribunalul, fiind incidente dispozițiile art. 948 și

966 C. civ., privind cauza ilicită, vânzarea lucrului altuia și reaua-credință,

acțiunea reclamantei este întemeiată.

Apelurile declarate de

pârâte au fost respinse, ca nefondate, prin decizia comercială nr. 380 din 12

septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Instanța de control judiciar

a înlăturat criticile formulate cu privire la modul de soluționare a

excepțiilor invocate, cu motivarea că față de interesul legitim al reclamantei

de conservare a dreptului său patrimonial asupra imobilului din litigiu cu

privire la care la rândul său pretinde existența unui drept de proprietate,

tribunalul a pronunțat o soluție corectă sub acest aspect.

De asemenea, în privința

fondului, justificat a fost reținută reaua-credință a pârâtelor la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a se constata, în

condițiile în care în cuprinsul contractului s-a inserat mențiunea referitoare

la situația litigioasă a imobilului, astfel că raportat la data încheierii

convenției, pârâtele nu se pot prevala cu bună-credință de existența sentinței nr.

359/2001 prin care s-a pronunțat o hotărâre care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare între SC E.S. SRL și SC S. SA.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâtele, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În mod concret recurenta SC

E.S. SRL invocă faptul că, contrar celor reținute de instanțele anterioare

excepțiile lipsei de interes și implicit a lipsei calității procesuale active

sunt întemeiate deoarece reclamanta nu justifică un interes legitim, actual,

personal și direct, pentru că aceasta nu are calitatea de proprietar al bunului

în litigiu. De asemenea, prin demersul judiciar inițiat, nu este justificat

nici folosul practic, deoarece consecința admiterii cererii o reprezintă

repunerea părților în situația anterioară contractului de vânzare-cumpărare,

respectiv revenirea bunului în patrimoniul SC E.S. SRL și nu în cel al

reclamantei.

Referitor la soluționarea

fondului litigiului, instanța de apel confirmând soluția pronunțată de

tribunal, a concluzionat eronat că, contractul de vânzare-cumpărare are o cauză

ilicită fiind încheiat cu rea-credință, după pronunțarea deciziei nr. 990/2003

a Curții Supreme de Justiție prin care s-a dispus rezilierea contractului de

asociere și evacuarea pârâtei.

Această hotărâre, deși

irevocabilă, nu afectează dreptul de proprietate al SC E.S. SRL stabilit prin

sentința civilă nr. 359/2001 rămasă irevocabilă, ca urmare a neexercitării căii

de atac, prin care s-a constatat suplinit consimțământul SC S. SA și

intervenită vânzarea la data de 1 februarie 2000, dreptul de proprietate astfel

dobândit fiind intabulat în cartea funciară.

Prin urmare, prezumția de

valabilitate a cauzei instituită prin art. 967 C. civ., nu a fost răsturnată de

reclamantă, care de altfel a acceptat plata prețului pentru activul ce a ieșit

din patrimoniul său pentru o parte din rate, iar pentru celelalte a fost urmată

procedura prevăzută de art. 1114 – art. 1115 C. civ.

În acest context, mențiunea

făcută la art. 11 din contractul din litigiu, nu poate fi interpretată, astfel

cum au procedat instanțele anterioare în sensul că demonstrează reaua-credință

a contractanților deoarece existența unui litigiu având ca obiect evacuarea nu

afectează dreptul de proprietate al vânzătorului, care în momentul încheierii

convenției avea calitatea de proprietar tabular al activului.

Recurenta K.I. SRL, în

dezvoltarea criticilor, invocă în esență aceleași motive constând în

soluționarea greșită a excepției lipsei interesului reclamantei în constatarea

nulității absolute a contractului, derivată din lipsa unui folos practic prin

repunerea părților în situația anterioară.

De asemenea, existența

relei-credințe este exclusă în condițiile în care vânzătorul era proprietarul

tabular al bunului înstrăinat, astfel că o hotărâre judecătorească irevocabilă

și ulterioară nu afectează valabilitatea titlului anterior menționat și nu este

de natură a crea vreun dubiu în această privință.

În consecință, arată

recurenta motivul de nulitate constând în vânzarea lucrului altuia nu este

întemeiat, iar examinarea motivului de nulitate a contractului derivată din

existența unei cauze ilicite și imorale excede obiectului cererii formulate de

reclamanta care nu a invocat un atare motiv.

Analizând recursurile prin

prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., curtea constată că sunt întemeiate, pentru considerentele ce urmează a fi

în continuare expuse.

Cu precizarea că ambele

recursuri cuprind în esență aceleași critici, motiv pentru care vor fi

examinate concomitent, se va reține că prin sentința civilă nr. 359/2001 a

Tribunalului București, rămasă irevocabilă, s-a constatat suplinit consimțământul

SC S. SA, intimata din speță, și intervenită vânzarea imobilului din litigiu la

data de 1 februarie 2000, dispunându-se ca hotărârea să țină loc de act

autentic de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate pe o durată de 5 ani.

Împotriva acestei hotărâri

SC S. SA nu a exercitat căile de atac și a încasat plata prețului pentru o

parte din rate, pentru restul fiind parcursă procedura prevăzută de art. 1114

și 1115 C. civ. Dreptul de proprietate astfel dobândit a fost intabulat de

recurenta SC E.S. SRL în cartea funciară, aspect necontestat de altfel de

reclamantă, și ignorat de către ambele instanțe.

Prin urmare, la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare din litigiu recurenta SC E.S. SRL

avea calitatea de proprietar al bunului vândut, fiind exclusă ipoteza susținută

de reclamantă și confirmată de ambele instanțe, ca motiv de nulitate al

convenției, că s-ar fi înstrăinat bunul altuia.

De asemenea, argumentul

conform căruia ambele pârâte au fost de rea-credință în momentul încheierii

contractului deoarece cunoșteau faptul că prin decizia nr. 990/2003 a Curții

Supreme de Justiție, anterioară vânzării, s-a dispus rezilierea contractului de

asociere în participațiune precum și evacuarea SC E.S. SRL din imobil coroborat

cu inserarea în art. 11 al contractului a mențiunii referitoare la situația

litigioasă a bunului este eronat.

Astfel, pe de o parte

decizia nr. 990/2003 a Curții Supreme de Justiție este ulterioară sentinței

irevocabile nr. 359/2001 în temeiul căruia vânzătorul a dobândit proprietatea bunului

înstrăinat, intabulându-și ca atare acest drept în cartea funciară și prin

urmare nu afectează drepturile dobândite anterior, iar pe de altă parte

referirea din contract la situația litigioasă a bunului nu constituie o dovadă

a relei-credințe a contractanților. Dimpotrivă, aceștia au descris exact starea

de fapt, ceea ce nu poate reprezenta un reproș, ci o dovadă a bunei-credințe.

Din această perspectivă,

este întemeiată și critica referitoare la înlăturarea în mod nelegal a

prezumției bunei-credințe, în condițiile în care aceasta nu a fost răsturnată

de reclamantă, care a susținut, contrar realității că nu a încasat prețul, iar

instanțele au preluat necritic această afirmație.

În plus, prin restabilirea

situației anterioare reclamanta nu are niciun folos practic deoarece bunul

înstrăinat s-ar reîntoarce în patrimoniul vânzătorului, adică al recurentei SC

E.S. SRL și nu în acela al intimatei.

În concluzie, recursurile

fiind întemeiate au fost admise ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., cu consecința modificării deciziei în sensul admiterii apelului,

schimbării sentinței tribunalului și respingerii acțiunii reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâtele SC E.S. SRL București și SC K.I. SRL București împotriva deciziei nr.

380 din 12 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială,

pe care o modifică în sensul că admite apelul acelorași părți declarat

împotriva sentinței civile nr. 1261 din 1 februarie 2007 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, pe care o schimbă în parte în sensul că

respinge, ca nefondată, acțiunea reclamantei SC S. SA București.

Menține restul dispozițiilor

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2008.