ÎCCJ, decizie (scj.ro #83587)

Contract de vânzare-cumpărare. Obligația de

plată a debitorului. Regula generală

Potrivit art.1093 C.civ., orice persoană, chiar și o persoană neinteresată

poate face plata în numele debitorului iar prin acceptarea plății, aceasta este

considerată perfect valabilă.

(Secția

comercială, decizia nr.52 din 15 ianuarie 2003)

Reclamanta SC „P” SA  București, a solicitat obligarea pârâtei SC „H.V.”

SRL București la plata despăgubirilor reprezentând cota scadentă pentru plata a

trei imobile, dobânzi de 6% pe an până la 10 decembrie 1998, penalizări de 0,1%

pentru 360 de zile, sume datorate în baza contractelor încheiate în 1996.

Pârâta a formulat  cerere reconvențională prin care a solicitat

constatarea nulității prevederilor art.8 din contractele de vânzare-cumpărare

și obligarea reclamantei  la restituirea sumei, reprezentând

contravaloarea avansului din prețul de vânzare a terenului, achitată pentru

cele trei contracte cu dobânzile legale, conform art.43 C.com.

Ulterior, pârâta a renunțat la judecata cererii reconvenționale în temeiul

art.246 C.proc.civ.

Tribunalul București – Secția comercială – prin sentința civilă nr.5454 din 25

septembrie 2000 a admis  acțiunea și a obligat pe pârâtă la plata sumei

reprezentând despăgubiri și  cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr.3409 din 27 noiembrie 2000 a Curții de Apel București –

Secția comercială s-a admis apelul declarat de pârâtă și cauza a fost trimisă

spre rejudecare aceleiași instanțe, cu motivarea că prim instanță  nu s-a

pronunțat cu privire la  toate capetele de cerere cu care a fost

investită.

Rejudecând cauza, Tribunalul București – Secția comercială, prin sentința

civilă nr.6586din 20 septembrie 2001 a respins acțiunea, reținând că A.F.a

lucrat în numele societății pârâte când a achitat  datoriile pe care

aceasta le avea față de reclamantă,   în cauză fiind aplicabile

dispozițiile art.1093 C.civ.

Prin decizia civilă nr.162 din 1 februarie 2002 a Curții de Apel București –

secția a V-a comercială s-a admis recursul declarat de reclamantă, sentința

atacată fiind modificată în sensul că pârâta a fost obligată la plata sumelor

pretinse în acțiune, reținându-se  în considerentele deciziei că plata

celor trei rate din data de 10 decembrie 1998 s-a făcut de o terță persoană fizică

cu care reclamanta nu are  raport juridic și nu rezultă din actul

respectiv în ce calitate numitul A.F. a înțeles să facă această plată și nici

pentru cine, astfel încât reclamanta i-a returnat sumele plătite în aceste

condiții.

S-a declarat recurs în anulare în temeiul art.330 pct.2 C.proc.civ. întrucât

hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, fiind vădit

netemeinică.

S-a susținut că potrivit art.1093 C.civ., orice persoană, chiar și o persoană

neinteresată poate face plata în numele debitorului cu două excepții: în cazul

obligațiilor de a face intuitu personae și când  părțile au convenit ca

plata să nu fie făcută de altcineva decât debitorul.

S-a mai susținut că inițial reclamanta a refuzat să primească ratele și

dobânzile aferente scadente pe anul 1998 cu motivarea că plătitor era F.A. iar

nu pârâta, dar că ulterior aceasta nu a mai returnat sumele primite, expediate

de același plătitor, ceea ce denotă că a acceptat plata ca fiind

valabilă.

Examinând recursul în anulare, Curtea a constatat că acesta este fondat.

Între părțile din litigiu s-au încheiat mai multe contracte prin care

reclamanta  în calitate de vânzător a înstrăinat pârâtei, prin

reprezentantul A.F., în calitate de cumpărător, activele situate în București,

iar acesta s-a obligat să plătească prețurile de adjudecare în cinci rate

anuale, pe perioada 1997 – 2001, potrivit art.3 din convenția părților.

Părțile au stabilit la art.8 din fiecare contract că până la încheierea actului

adițional privind vânzarea terenului aferent și pentru care vânzătorul nu a

obținut certificatul de proprietate, cumpărătorul activului să plătească anual

o anumită sumă de bani cu titlu de avans din prețul de vânzare.

Pârâta a achitat ratele scadente până în luna decembrie 1997, iar reclamanta a

refuzat ulterior ratele și dobânzile pe anul 1998, invocând că plata acestora a

fost efectuată de un terț.

Din cuprinsul ordinelor de plată din decembrie 1998 rezultă că plata a fost

făcută de A.F., reprezentantul societății pârâte, cu mențiunea că sumele

consemnate sunt rate și dobânzi conform contractelor de cesiune și contractelor

de vânzare-cumpărare.

Reclamanta a returnat aceste sume conform ordinelor de plată în 1999, dar A.F.

a emis din nou dispoziție de plată a acelorași sume către același

beneficiar  fără să mai fie returnate.

În mod greșit, instanța de recurs a reținut în considerentele deciziei că plata

efectuată de un terț nu îl poate exonera pe debitor de obligația asumată prin

contractele încheiate.

Ca regulă generală, executarea obligației se face de către debitor, de

bunăvoie, prin plată.

Însă, potrivit prevederilor  art.1093 alin.1 C.civ., obligația poate fi

achitată de orice persoană interesată , precum de un coobligat sau de un

fidejusor.

Alineatul 2 al art.1093 C.civ., prevede că obligația poate fi achitată

chiar  de o persoană neinteresată, care trebuie să lucreze în numele și

pentru achitarea debitorului, sau dacă lucrează în nume propriu, să nu se

subroge în drepturile creditorului .

Din interpretarea aestor dispoziții legale rezultă că plata poate fi făcută de

orice persoană, cu două excepții prevăzute de art.1094 C.civ., în cazul

obligațiilor intuitu personae sau când părțile au convenit ca plata să nu fie

făcută de altcineva decât debitorul.

În speță, plata a fost efectuată de A.F., reprezentantul legal al debitoarei

pârâte, în numele acesteia  și în condițiile art.1093 C.civ.

Reclamanta a susținut că din cuprinsul  ordinelor de  plată nu

rezultă că A.F.,   terțul, a efectuat plata în numele debitoarei,

întrucât nu s-a făcut nici o mențiune  expresă.

Apărarea reclamantei nu poate fi reținută atâta timp cât  în ordinele de

plată susmenționate s-a prevăzut că suma reprezintă contravaloarea ratei și

dobânzii din 7 noiembrie 1996 și s-a indicat spațiul comercial pentru care s-a

efectuat plata, conform contractelor de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, din acte nu rezultă că reclamanta ar fi  returnat sumele

expediate de pârâtă a doua oară, conform ordinelor de plată din decembrie 1999.

Deși reclamanta a susținut că pârâta nu i-a achitat cota anuală prevăzută

în contract pentru terenul aferent celor trei imobile, din ordinele de plată

din martie 1999  rezultă că plata s-a efectuat chiar înainte de data

scadenței.

Relamanta nu a făcut dovezi legate de cererea pentru penalitățile de

întârziere, cu atât mai mult cu cât pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate

prin cele trei contracte.

Față de  aceste considerente, conform dispozițiilor art.330 pct.2

C.proc.civ.   recursul în anulare a fost admis iar decizia nr.162

din   1 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, a fost modificată, în sensul că s-a respins recursul declarat de

reclamantă.