ÎCCJ, decizie (scj.ro #83587)

Contract de vânzare-cumpărare. Obligația de plată a debitorului. Regula generală Potrivit art.1093 C.civ., orice persoană, chiar și o persoană neinteresată poate face plata în numele debitorului iar prin acceptarea plății, aceasta este considerată perfect valabilă. (Secția comercială, decizia nr.52 din 15 ianuarie 2003) Reclamanta SC „P” SA București, a solicitat obligarea pârâtei SC „H.V.” SRL București la plata despăgubirilor reprezentând cota scadentă pentru plata a trei imobile, dobânzi de 6% pe an până la 10 decembrie 1998, penalizări de 0,1% pentru 360 de zile, sume datorate în baza contractelor încheiate în 1996. Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat constatarea nulității prevederilor art.8 din contractele de vânzare-cumpărare și obligarea reclamantei la restituirea sumei, reprezentând contravaloarea avansului din prețul de vânzare a terenului, achitată pentru cele trei contracte cu dobânzile legale, conform art.43 C.com.

Ulterior, pârâta a renunțat la judecata cererii reconvenționale în temeiul art.246 C.proc.civ. Tribunalul București – Secția comercială – prin sentința civilă nr.5454 din 25 septembrie 2000 a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă la plata sumei reprezentând despăgubiri și cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr.3409 din 27 noiembrie 2000 a Curții de Apel București – Secția comercială s-a admis apelul declarat de pârâtă și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, cu motivarea că prim instanță nu s-a pronunțat cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost investită. Rejudecând cauza, Tribunalul București – Secția comercială, prin sentința civilă nr.6586din 20 septembrie 2001 a respins acțiunea, reținând că A.F.a lucrat în numele societății pârâte când a achitat datoriile pe care aceasta le avea față de reclamantă, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art.1093 C.civ.

Prin decizia civilă nr.162 din 1 februarie 2002 a Curții de Apel București – secția a V-a comercială s-a admis recursul declarat de reclamantă, sentința atacată fiind modificată în sensul că pârâta a fost obligată la plata sumelor pretinse în acțiune, reținându-se în considerentele deciziei că plata celor trei rate din data de 10 decembrie 1998 s-a făcut de o terță persoană fizică cu care reclamanta nu are raport juridic și nu rezultă din actul respectiv în ce calitate numitul A.F. a înțeles să facă această plată și nici pentru cine, astfel încât reclamanta i-a returnat sumele plătite în aceste condiții. S-a declarat recurs în anulare în temeiul art.330 pct.2 C.proc.civ. întrucât hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, fiind vădit netemeinică.

S-a susținut că potrivit art.1093 C.civ., orice persoană, chiar și o persoană neinteresată poate face plata în numele debitorului cu două excepții: în cazul obligațiilor de a face intuitu personae și când părțile au convenit ca plata să nu fie făcută de altcineva decât debitorul. S-a mai susținut că inițial reclamanta a refuzat să primească ratele și dobânzile aferente scadente pe anul 1998 cu motivarea că plătitor era F.A. iar nu pârâta, dar că ulterior aceasta nu a mai returnat sumele primite, expediate de același plătitor, ceea ce denotă că a acceptat plata ca fiind valabilă. Examinând recursul în anulare, Curtea a constatat că acesta este fondat.

Între părțile din litigiu s-au încheiat mai multe contracte prin care reclamanta în calitate de vânzător a înstrăinat pârâtei, prin reprezentantul A.F., în calitate de cumpărător, activele situate în București, iar acesta s-a obligat să plătească prețurile de adjudecare în cinci rate anuale, pe perioada 1997 – 2001, potrivit art.3 din convenția părților. Părțile au stabilit la art.8 din fiecare contract că până la încheierea actului adițional privind vânzarea terenului aferent și pentru care vânzătorul nu a obținut certificatul de proprietate, cumpărătorul activului să plătească anual o anumită sumă de bani cu titlu de avans din prețul de vânzare. Pârâta a achitat ratele scadente până în luna decembrie 1997, iar reclamanta a refuzat ulterior ratele și dobânzile pe anul 1998, invocând că plata acestora a fost efectuată de un terț.

Din cuprinsul ordinelor de plată din decembrie 1998 rezultă că plata a fost făcută de A.F., reprezentantul societății pârâte, cu mențiunea că sumele consemnate sunt rate și dobânzi conform contractelor de cesiune și contractelor de vânzare-cumpărare. Reclamanta a returnat aceste sume conform ordinelor de plată în 1999, dar A.F. a emis din nou dispoziție de plată a acelorași sume către același beneficiar fără să mai fie returnate. În mod greșit, instanța de recurs a reținut în considerentele deciziei că plata efectuată de un terț nu îl poate exonera pe debitor de obligația asumată prin contractele încheiate. Ca regulă generală, executarea obligației se face de către debitor, de bunăvoie, prin plată.

Însă, potrivit prevederilor art.1093 alin.1 C.civ., obligația poate fi achitată de orice persoană interesată , precum de un coobligat sau de un fidejusor. Alineatul 2 al art.1093 C.civ., prevede că obligația poate fi achitată chiar de o persoană neinteresată, care trebuie să lucreze în numele și pentru achitarea debitorului, sau dacă lucrează în nume propriu, să nu se subroge în drepturile creditorului . Din interpretarea aestor dispoziții legale rezultă că plata poate fi făcută de orice persoană, cu două excepții prevăzute de art.1094 C.civ., în cazul obligațiilor intuitu personae sau când părțile au convenit ca plata să nu fie făcută de altcineva decât debitorul. În speță, plata a fost efectuată de A.F., reprezentantul legal al debitoarei pârâte, în numele acesteia și în condițiile art.1093 C.civ.

Reclamanta a susținut că din cuprinsul ordinelor de plată nu rezultă că A.F., terțul, a efectuat plata în numele debitoarei, întrucât nu s-a făcut nici o mențiune expresă. Apărarea reclamantei nu poate fi reținută atâta timp cât în ordinele de plată susmenționate s-a prevăzut că suma reprezintă contravaloarea ratei și dobânzii din 7 noiembrie 1996 și s-a indicat spațiul comercial pentru care s-a efectuat plata, conform contractelor de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, din acte nu rezultă că reclamanta ar fi returnat sumele expediate de pârâtă a doua oară, conform ordinelor de plată din decembrie 1999. Deși reclamanta a susținut că pârâta nu i-a achitat cota anuală prevăzută în contract pentru terenul aferent celor trei imobile, din ordinele de plată din martie 1999 rezultă că plata s-a efectuat chiar înainte de data scadenței.

Relamanta nu a făcut dovezi legate de cererea pentru penalitățile de întârziere, cu atât mai mult cu cât pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin cele trei contracte. Față de aceste considerente, conform dispozițiilor art.330 pct.2 C.proc.civ. recursul în anulare a fost admis iar decizia nr.162 din 1 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost modificată, în sensul că s-a respins recursul declarat de reclamantă.