ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 52/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Parchetul de pe

lângă  Curtea Supremă de Justiție , împotriva deciziei

nr.162 din 1 februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția

a V-a comercială.

La apelul nominal s-au prezentat Parchetul General de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție prin procuror F. A., intimata-reclamantă SC

„P.” SA București prin consilier juridic M. J. și

intimata-pârâtă SC „H.” VIP SRL București.

Procedura legal îndeplinită.

Curtea constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul

părților.

Parchetul General prin reprezentant a solicitat admiterea recursului în

anulare, astfel cum a fost formulat, reiterând motivele din cererea

scrisă, casarea hotărârilor criticate și respingerea recursului

declarat de SC „P.” SA  București împotriva hotărârii

instanței de fond.

Intimata SC „H.” VIPS RL București prin avocat a cerut admiterea

recursului în anulare, casarea deciziei Curții de Apel București

și respingerea recursului reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Reprezentantul intimatei SC „P”. SA București, a pus concluzii de

respingere a recursului în anulare, pentru motivele din întâmpinare.

C U R T E A

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 8 decembrie 1999 reclamanta SC “P.”

SA cu sediul în București, a solicitat obligarea pârâtei SC “H.” VIP SRL

cu sediul în București la plata sumei de 4.410.873.784 lei,

despăgubiri reprezentând cota scadentă pentru plata a trei imobile,

dobânzi de 6% pe an până la 10 decembrie 1998, penalizări de 0,1% pe

zi pentru 360 de zile, taxă pe teren și penalizări de 0,1% pe

zi, cu cheltuieli de judecată, sume datorate în baza contractelor nr.4300/1996,

4301/1996 și 4302/1996.

În termen legal pârâta a formulat cerere reconvențională (fila 24

dosar 779/2000) prin care a solicitat constatarea nulității

prevederilor art.8 din contractele de vânzare-cumpărare și obligarea

reclamantei-pârâte la restituirea sumei de 7.823.292 lei contravaloare avans

din prețul de vânzare a terenului , achitată pentru cele trei

contracte cu Ordinul de Plată nr.37/30 martie 1998, cu dobânzi legale

potrivit art.43 Cod comercial.

Ulterior, în ședința publică de la 5 iunie 2000 ,pârâta a

renunțat la judecata cererii reconvenționale în temeiul art.246 Cod

procedură civilă.

Tribunalul București – Secția comercială – prin sentința

civilă nr.5454/25 septembrie 2000 a admis  acțiunea reclamantei

și a obligat pe pârâtă la plata sumei de  410.873.784 lei

despăgubiri și la 17.862.476 lei cheltuieli de judecată; s-a

luat act că pârâta a renunțat la judecata cererii

reconvenționale.

Prin decizia civilă nr.3409/27 noiembrie 2000 a Curții de Apel

București – Secția comercială – s-a admis apelul declarat de

pârâtă împotriva sentinței tribunalului, ce a fost

desființată și cauza a fost trimisă spre rejudecare

aceleiași instanței, cu motivarea că instanța de fond nu

s-a pronunțat pe toate capetele de cerere cu care a fost investită.

Rejudecând cauza, Tribunalul București – Secția comercială, prin

sentința civilă nr.6586/20 septembrie 2001 a respins acțiunea

reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că A. F. a lucrat în numele

societății pârâte atunci când a achitat  datoriile pe care

aceasta le avea față de reclamantă, așa încât în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art.1093 Cod civil.

Prin decizia civilă nr.162/1 februarie 2002 a Curții de Apel

București – Secția a V-a comercială – s-a admis recursul

declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate ce a fost

modificată în sensul că pârâta a fost obligată la plata sumelor

de: 237.864.000 lei rata scadentă, 57.093.124 lei dobânzi, 106.184.556 lei

penalități de 0,1%, 7.823.292 lei taxă teren și 1.908.812

lei penalități de întârziere pentru taxă teren; s-a luat act

că pârâta a renunțat la judecarea cererii reconvenționale

și aceasta a fost obligată la 51.793.714 lei cheltuieli de

judecată în fond și recurs.

S-a reținut în considerentele deciziei că plata celor trei rate din

data de 10 decembrie 1998 s-a făcut de o terță persoană

fizică cu care reclamanta nu are nici un raport juridic. Că nu

rezultă din actul respectiv în ce calitate A. F. a înțeles să

facă această plată și nici pentru cine și din

această cauză reclamanta i-a returnat sumele plătite în aceste

condiții.

Împotriva acestei decizii Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare în temeiul

art.330 pct.2 Cod procedură civilă întrucât hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea esențială a legii și

aceasta este vădit netemeinică.

S-a susținut că potrivit art.1093 Cod civil, orice persoană

inserată și chiar o persoană neinserată poate face plata în

numele debitorului cu două excepții: în cazul obligațiilor de a

face, “intuitu personae” și când  părțile au convenit ca

plata să nu fie făcută de altcineva decât debitorul.

Că inițial reclamanta a refuzat să primească ratele și

dobânzile aferente scadente pe anul 1998 cu motivarea că plătitor era

F. A. și nu pârâta, dar ulterior nu a mai returnat sumele primite a doua

oară expediate de acelaș plătitor, ceea ce denotă că a

acceptat plata ca fiind valabil făcută.

Prin aceeași cerere de recurs s-a solicitat și suspendarea

executării silite a deciziei nr.162/1 februarie 2002 a Curții de Apel

București până la soluționarea recursului în anulare, cerere ce

a fost admisă prin încheierea din 20 noiembrie 2002 a acestei

instanțe.

Prin întâmpinare, intimata – reclamantă SC « P ».SA a

solicitat respingerea recursului întrucât din ordinele de plată nu

rezultă că terțul a plătit în numele debitoarei ,

mențiune ce trebuia făcută la rubrica plătitor unde apare

numai numele de F. A..

Examinând recursul în anulare, Curtea, constată că acesta este

întemeiat în sensul celor ce urmează:

La data de 7 noiembrie 1996 între părțile din litigiu s-au încheiat

contractele nr.4300, 4301 și 4302, prin care reclamanta SC

« P. » SA în calitate de vânzător a înstrăinat pârâtei SC

« H. V. » SRL prin reprezentant F.A. în calitate de

cumpărător, activele situate în C. D. nr.59, 61 București, iar

aceasta s-a obligat să plătească prețurile de adjudecare în

cinci rate anuale, pe perioada 1997 – 2001 potrivit art.3 din convenția

părților.

Părțile au stabilit la art.8 din fiecare contract că până

la încheierea actului adițional privind vânzarea terenului aferent pentru

care vânzătorul nu a obținut certificatul de proprietate,

cumpărătorul activului va plăti anual o anumită sumă

de bani cu titlu de avans din prețul de vânzare.

Pârâta a achitat ratele scadente până în luna decembrie 1997, iar

reclamanta a refuzat ulterior ratele și dobânzile, pe anul 1998, invocând

că plata acestora a fost efectuată de un terț.

Din cuprinsul ordinelor de plată nr.6, 7, 8/10 decembrie 1998 rezultă

că plata a fost făcută de F.A., reprezentantul

societății pârâte în numele reclamantei, cu mențiunea că

sumele consemnate sunt rate și dobânzi conform contractelor de cesiune

nr.2211, 2213, 2212 din 26 noiembrie 1998 la contractele de

vânzare-cumpărare nr.4300, 4301, 4302 din 1996.

Reclamanta a returnat aceste sume conform ordinelor de plată nr.185, 186,

187 din 28 ianuarie 1999, dar F. A. a emis din nou dispoziție de

plată a acelorași sume către același beneficiar (ordinele

de plată nr.2, 3, 4 din 8 decembrie 1999 (filele 32, 37 și 42 dosar

799/2000 și care nu au mai fost returnate de aceasta.

În mod greșit instanța de recurs a reținut în considerentele

deciziei că plata a fost efectuată de un terț și acesta nu

îl poate exonera pe debitor de obligația asumată prin contractele

încheiate.

Executarea obligației se face de către debitor, ca regulă

generală de bunăvoie prin plată.

Potrivit dispoziției art.1093 alin.1 Cod civil, obligația poate fi

achitată de orice persoană interesată , precum de un coobligat

sau de un fidejusor.

Alineatul 2 al aceluiaș articol prevede că “obligația poate fi

achitată chiar de o persoană neinteresată” ; această

persoană trebuie însă să lucreze în numele și pentru

achitarea debitorului, sau dacă lucrează în nume propriu să nu

se subroge în drepturile creditorului .

Din interpretarea aestor dispoziții legale rezultă că plata

poate fi făcută de orice persoană.

De la acest principiu există doar două excepții prevăzute

de art.1094 Cod civil – în cazul  obligațiilor “intuitu personae” sau

când părțile au convenit ca  plata să nu fie

făcută de altcineva decât debitorul.

În speță, plata a fost efectuată de F. A. reprezentantul legal

al debitoarei SC « H. V. » SRL , în numele acesteia , în

condițiile art.1093 Cod civil.

Intimata-reclamantă a susținut că din cuprinsul  ordinelor

de plată nr.2,3,4 /8 decembrie 1999 nu rezultă că F. A. , deci

terțul , a efectuat plata în numele debitoarei , întrucât nu s-a

făcut nici o mențiune în acest sens.

Apărarea intimatei va fi înlăturată cât timp în ordinele de

plată susmenționate (filele 32, 37 și 42 dosar 799/2000) s-a

prevăzut că suma reprezintă contravaloare rată și

dobândă conform contractelor de vânzare-cumpărare  4300, 4301

și 4302/7 noiembrie 1996 și s-a indicat la fiecare spațiul

comercial pentru care s-a efectuat plata.

Pe de altă parte, din actele dosarului nu rezultă că reclamanta

ar fi  returnat sumele expediate de pârâtă a doua oară cu

ordinele de plată nr.2, 3, 4/8 decembrie 1999.

Deși reclamanta a susținut că pârâta nu i-a achitat cota

anuală prevăzută  în contract pentru terenul aferent celor

trei imobile, din ordinele de plată nr.1, 2, 3 din 29 martie 1999 (fila 10

recurs în anulare) rezultă că plata s-a efectuat chiar înainte de

data scadenței.

Relamanta nu a făcut dovezi referitor la cererea privind

penalitățile de întârziere, cu atât mai mult cu cât pârâta și-a

îndeplinit obligațiile asumate prin cele trei contracte încheiate cu

aceasta.

Față de toate aceste considerente, urmează ca potrivit

dispozițiilor art.330 pct.2 Cod procedură civilă să se

admită recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.162/1

februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția a V-a

comercială, ce va fi modificată, în sensul că se va respinge

recursul declarat de reclamanta SC «  P. » SA București

împotriva sentinței civile nr.6586 /20 septembrie 2001 a Tribunalului

București.

Se va respinge cererea intimatei-pârâte SC « H. V. » SRL

București privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât nu a

dovedit că acestea au fost efectuate pentru dosarul nr.2432/2002 al

acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de Parchetul de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție București, împotriva deciziei nr.162 din 1

februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția a V-a

comercială, pe care o modifică în sensul că respinge recursul

SC « P. » SA București declarat împotriva sentinței

civile nr.6586 din 20 septembrie 2001 a Tribunalului București.

Respinge cererea SC” H. V” SRL București privind cheltuielile de

judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică astăzi 15

ianuarie 2003.