ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1242/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă pentru completarea cu bunuri neincluse în partaj înregistrată la 24 mai 2006 reclamantul C.I. cheamă în judecată pe pârâtele P.E., fosta sa soție, și SC C.M. SA Satu Mare solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 1995 încheiate între pârâte cu privire la apartamentul situat în Satu Mare, nefiind îndeplinite condițiile imperative ale Legii nr. 85/1992, să constate că în timpul căsătoriei cu pârâta P.E., desfăcută prin sentința civilă nr. 1617 din 15 mai 1991, a achitat împreună cu aceasta chiria aferentă pentru apartamentul în cauză atribuit de angajator, deținut de pârâtă în baza unui contract de închiriere încheiat cu angajatorul său, să constate că respectiva chirie a fost achitată numai de către reclamant, să oblige pe pârâta P.E.

să-i achite contravaloarea legală din cuantumul chiriei apartamentului folosit în comun în perioada 1979 - 1991, cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 26 martie 2007 Judecătoria Satu Mare disjunge capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare dintre pârâte, iar prin sentința civilă nr. 4047 din 20 iunie 2007 aceeași instanță admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Satu Mare pentru judecarea capătului de cerere disjuns, invocată din oficiu și declină soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare reținând obiectul de natură comercială al litigiului, neevaluabil în bani, dată fiind calitatea de comerciant a uneia dintre pârâte.

Prin sentința comercială nr. 26/LC din 22 ianuarie 2008 Tribunalul Satu Mare, secția comercială și contencios administrativ, respinge acțiunea reclamantului reținând, în acest sens, că reclamatul nu a indicat dispozițiile Legii nr. 85/1992, considerate de el ca fiind încălcate prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare în litigiu, că nu se poate reține că menționatul contract ar avea o cauză ilicită câtă vreme prin sentința civilă nr. 1617 din 15 mai 1991 a Judecătoriei Satu Mare prin care s-a desfăcut căsătoria reclamantului cu pârâta P.E., i s-a atribuit acesteia beneficiul contractului de închiriere privind apartamentul în litigiu, iar prin sentința civilă nr. 2127 din 27 martie 1993 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă și irevocabilă, s-a anulat contractul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamant cu pârâta SC C.M.

SA din 4 septembrie 1992, menținându-se în vigoare contractul de închiriere din 10 octombrie 1977 în favoarea pârâtei, contract de închiriere în considerarea căruia s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare contestat de reclamant, prin sentința civilă nr. 8601 din 31 octombrie 1995 pronunțată de Judecătoria Satu Mare dispunându-se și rectificarea cotei de Carte Funciară individuală aferentă apartamentului în litigiu în sensul că la punctul B - în foaia de proprietate - se va trece ca proprietar P.E. în baza contractului de vânzare - cumpărare în litigiu.

Apelul declarat de apelantul - reclamant împotriva sentinței instanței de fond este respins ca nefondat, cu 1.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei P.E., prin decizia nr. 96 A/C din 7 octombrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, care reține, pentru a decide astfel, că, așa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentința nr. 2172/1993 a Judecătoriei Satu Mare, rămasă irevocabilă, reclamantul apelant nu avea calitatea de chiriaș al imobilului, în litigiu, că la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, contestat, dintre cele două pârâte au fost respectate toate cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, intimata - pârâtă fiind singura titulară a contractului de închiriere cu privire la apartamentul în litigiu având calitate de chiriaș, cum a stabilit sentința nr. 2172/1993 a Judecătoriei Satu Mare, menționată, precum și că prima instanță a soluționat cauza pe fond, respingând-o ca neîntemeiată și nu pe excepția autorității de lucru judecat, cum susține apelantul, iar existența unei cauze ilicite a contractului atacat nu a fost dovedită de apelant.

Împotriva deciziei de mai sus reclamantul declară recurs solicitând, admiterea acestuia, cu cheltuieli de judecată, și, în principal, modificarea hotărârii atacate ca nelegală și netemeinică, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, iar, în subsidiar, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, întrucât în fapt instanța s-a pronunțat pe excepția autorității de lucru judecat, reținută nelegal, nepermițându-i să-și formuleze apărările.

În fundamentarea recursului său recurentul critică instanța de apel pentru a fi pronunțat o decizie cu aplicarea greșită a Legii nr. 85/1992, confirmând eronat soluția instanței de fond cu ignorarea faptului că în cauză nu s-au administrat probele cerute de reclamantul recurent, fiind astfel încălcat dreptul său la apărare și neasigurându-i-se posibilitatea de a dovedi existența cauzei ilicite a contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută a invocat, decizia recurată cuprinzând o motivare superficială și chiar contrară legii. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă P.E. solicită respingerea recursului reclamantului împotriva deciziei instanței de apel pe care o consideră legală și temeinică, arătând că recursul menționat nu precizează motivele de nelegalitate ale acesteia și solicitând cheltuieli de judecată.

Examinând cererea de recurs a reclamantului se constată că acesta o întemeiază în drept pe dispozițiile art. 299 – art. 316 C. proc. civ. fără a indica expres motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, dar, cu aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., dezvoltarea motivelor de recurs formulate vor fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., esența criticilor avansate de recurent vizând greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 85/1992 de către instanța de apel.

Examinând obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul - recurent se constată că aceasta vizează în fond un bun utilizat inițial în baza unui contract de închiriere de către reclamant și pârâtă – ca soți, litigiul născându-se după desfacerea căsătoriei și atribuirea beneficiului contractului de închiriere respectiv pârâtei - intimate – fosta soție a reclamantului - recurent, acesta însuși calificându-și acțiunea ca „o acțiune civilă pentru completarea cu bunuri neincluse în partaj”. Mai mult, legea pe dispozițiile căreia reclamantul - recurent își întemeiază constant pretențiile este Legea nr. 85/1992 privind vânzare de locuințe și spații cu alte destinații construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice bugetare de stat, iar pârâta SC C.M.

SA Satu Mare - proprietar al apartamentului în litigiu - a procedat mai întâi la închirierea acestuia unei salariate a sa și apoi la vânzarea lui către aceasta, conform legii evocate, contractul de vânzare - cumpărare menționat nefiind încheiat de vânzătoare în exercitarea obiectului său comercial de activitate.

Față de economia Codului Comercial în vigoare, care reține în calificarea actelor și faptelor juridice ca fiind comerciale în principal criteriul obiectiv (art. 3 C. com.), criteriul subiectiv fiind utilizat numai în subsidiar, în sensul că „se socotesc ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul” (art. 4 C. com.), și față de faptul ca acel contract de vânzare a apartamentului în litigiu de către societatea comercială vânzătoare către salariata sa cumpărătoare s-a încheiat în temeiul unei legi speciale, care nu are ca obiect de reglementare raporturi comerciale, litigiul de față urmează a fi calificat ca un litigiu civil și nu comercial, cum eronat au reținut instanțele de fond și de apel, soluționarea acestuia nefiind de competența instanței comerciale, ci a celei civile.

Astfel fiind, Curtea urmează să admită excepția necompetenței materiale a instanțelor comerciale, invocată din oficiu, și, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (6) C. proc. civ. și ale art. 313 C. proc. civ., urmează a fi admis recursul recurentului reclamant, decizia instanței de apel și sentința instanței de fond urmează a fi casate, iar cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare în primă instanță Judecătoriei Satu Mare, ca instanță civilă prin raportare la obiectul litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția necompetenței materiale a instanțelor comerciale. Admite recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 96/2008-A/C din 7 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Casează decizia și sentința și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță Judecătoriei Satu Mare, ca instanță civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2009.