ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1242/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă pentru completarea cu bunuri

neincluse în partaj înregistrată la 24 mai 2006 reclamantul C.I. cheamă în

judecată pe pârâtele P.E., fosta sa soție, și SC C.M. SA Satu Mare solicitând

instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare - cumpărare din 1995 încheiate între pârâte cu privire

la apartamentul situat în Satu Mare, nefiind îndeplinite condițiile imperative

ale Legii nr. 85/1992, să constate că în timpul căsătoriei cu pârâta P.E.,

desfăcută prin sentința civilă nr. 1617 din 15 mai 1991, a achitat împreună cu

aceasta chiria aferentă pentru apartamentul în cauză atribuit de angajator,

deținut de pârâtă în baza unui contract de închiriere încheiat cu angajatorul

său, să constate că respectiva chirie a fost achitată numai de către reclamant,

să oblige pe pârâta P.E. să-i achite contravaloarea legală din cuantumul

chiriei apartamentului folosit în comun în perioada 1979 - 1991, cu cheltuieli

de judecată.

Prin încheierea din 26

martie 2007 Judecătoria Satu Mare disjunge capătul de cerere privind

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare dintre

pârâte, iar prin sentința civilă nr. 4047 din 20 iunie 2007 aceeași instanță

admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Satu Mare pentru

judecarea capătului de cerere disjuns, invocată din oficiu și declină

soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare reținând obiectul de

natură comercială al litigiului, neevaluabil în bani, dată fiind calitatea de

comerciant a uneia dintre pârâte.

Prin sentința comercială nr.

26/LC din 22 ianuarie 2008 Tribunalul Satu Mare, secția comercială și

contencios administrativ, respinge acțiunea reclamantului reținând, în acest

sens, că reclamatul nu a indicat dispozițiile Legii nr. 85/1992, considerate de

el ca fiind încălcate prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare în

litigiu, că nu se poate reține că menționatul contract ar avea o cauză ilicită

câtă vreme prin sentința civilă nr. 1617 din 15 mai 1991 a Judecătoriei Satu

Mare prin care s-a desfăcut căsătoria reclamantului cu pârâta P.E., i s-a

atribuit acesteia beneficiul contractului de închiriere privind apartamentul în

litigiu, iar prin sentința civilă nr. 2127 din 27 martie 1993 a Judecătoriei

Satu Mare, definitivă și irevocabilă, s-a anulat contractul de vânzare - cumpărare

încheiat de reclamant cu pârâta SC C.M. SA din 4 septembrie 1992, menținându-se

în vigoare contractul de închiriere din 10 octombrie 1977 în favoarea pârâtei,

contract de închiriere în considerarea căruia s-a încheiat contractul de

vânzare - cumpărare contestat de reclamant, prin sentința civilă nr. 8601 din

31 octombrie 1995 pronunțată de Judecătoria Satu Mare dispunându-se și

rectificarea cotei de Carte Funciară individuală aferentă apartamentului în

litigiu în sensul că la punctul B - în foaia de proprietate - se va trece ca

proprietar P.E. în baza contractului de vânzare - cumpărare în litigiu.

Apelul declarat de apelantul

- reclamant împotriva sentinței instanței de fond este respins ca nefondat, cu

1.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei P.E., prin decizia nr. 96

A/C din 7 octombrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, care reține, pentru a decide astfel, că,

așa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentința nr. 2172/1993 a

Judecătoriei Satu Mare, rămasă irevocabilă, reclamantul apelant nu avea

calitatea de chiriaș al imobilului, în litigiu, că la încheierea contractului

de vânzare - cumpărare, contestat, dintre cele două pârâte au fost respectate

toate cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, intimata - pârâtă fiind

singura titulară a contractului de închiriere cu privire la apartamentul în

litigiu având calitate de chiriaș, cum a stabilit sentința nr. 2172/1993 a Judecătoriei

Satu Mare, menționată, precum și că prima instanță a soluționat cauza pe fond,

respingând-o ca neîntemeiată și nu pe excepția autorității de lucru judecat,

cum susține apelantul, iar existența unei cauze ilicite a contractului atacat

nu a fost dovedită de apelant.

Împotriva deciziei de mai

sus reclamantul declară recurs solicitând, admiterea acestuia, cu cheltuieli de

judecată, și, în principal, modificarea hotărârii atacate ca nelegală și

netemeinică, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, iar, în subsidiar,

casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

fond, întrucât în fapt instanța s-a pronunțat pe excepția autorității de lucru

judecat, reținută nelegal, nepermițându-i să-și formuleze apărările.

În fundamentarea recursului

său recurentul critică instanța de apel pentru a fi pronunțat o decizie cu

aplicarea greșită a Legii nr. 85/1992, confirmând eronat soluția instanței de

fond cu ignorarea faptului că în cauză nu s-au administrat probele cerute de

reclamantul recurent, fiind astfel încălcat dreptul său la apărare și

neasigurându-i-se posibilitatea de a dovedi existența cauzei ilicite a

contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută a invocat, decizia

recurată cuprinzând o motivare superficială și chiar contrară legii.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar intimata pârâtă P.E. solicită respingerea recursului reclamantului

împotriva deciziei instanței de apel pe care o consideră legală și temeinică,

arătând că recursul menționat nu precizează motivele de nelegalitate ale

acesteia și solicitând cheltuieli de judecată.

Examinând cererea de recurs

a reclamantului se constată că acesta o întemeiază în drept pe dispozițiile art.

299 – art. 316 C. proc. civ. fără a indica expres motivele de nelegalitate ale deciziei

recurate, dar, cu aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,

dezvoltarea motivelor de recurs formulate vor fi încadrate în motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., esența criticilor avansate de recurent vizând

greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 85/1992 de către instanța de apel.

Examinând obiectul cererii

de chemare în judecată formulată de reclamantul - recurent se constată că

aceasta vizează în fond un bun utilizat inițial în baza unui contract de

închiriere de către reclamant și pârâtă – ca soți, litigiul născându-se după

desfacerea căsătoriei și atribuirea beneficiului contractului de închiriere

respectiv pârâtei - intimate – fosta soție a reclamantului - recurent, acesta

însuși calificându-și acțiunea ca „o acțiune civilă pentru completarea cu

bunuri neincluse în partaj”.

Mai mult, legea pe

dispozițiile căreia reclamantul - recurent își întemeiază constant pretențiile

este Legea nr. 85/1992 privind vânzare de locuințe și spații cu alte destinații

construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice

bugetare de stat, iar pârâta SC C.M. SA Satu Mare - proprietar al

apartamentului în litigiu - a procedat mai întâi la închirierea acestuia unei

salariate a sa și apoi la vânzarea lui către aceasta, conform legii evocate,

contractul de vânzare - cumpărare menționat nefiind încheiat de vânzătoare în

exercitarea obiectului său comercial de activitate.

Față de economia Codului

Comercial în vigoare, care reține în calificarea actelor și faptelor juridice

ca fiind comerciale în principal criteriul obiectiv (art. 3 C. com.), criteriul

subiectiv fiind utilizat numai în subsidiar, în sensul că „se socotesc ca fapte

de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt

de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul” (art. 4 C.

com.), și față de faptul ca acel contract de vânzare a apartamentului în

litigiu de către societatea comercială vânzătoare către salariata sa

cumpărătoare s-a încheiat în temeiul unei legi speciale, care nu are ca obiect

de reglementare raporturi comerciale, litigiul de față urmează a fi calificat

ca un litigiu civil și nu comercial, cum eronat au reținut instanțele de fond

și de apel, soluționarea acestuia nefiind de competența instanței comerciale,

ci a celei civile.

Astfel fiind, Curtea urmează

să admită excepția necompetenței materiale a instanțelor comerciale, invocată

din oficiu, și, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (6) C. proc.

civ. și ale art. 313 C. proc. civ., urmează a fi admis recursul recurentului

reclamant, decizia instanței de apel și sentința instanței de fond urmează a fi

casate, iar cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare în primă instanță

Judecătoriei Satu Mare, ca instanță civilă prin raportare la obiectul litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a instanțelor comerciale.

Admite recursul declarat de

reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 96/2008-A/C din 7 octombrie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia și sentința

și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță Judecătoriei Satu Mare, ca

instanță civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 aprilie 2009.