ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1242/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1242/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă pentru completarea cu bunuri
neincluse în partaj înregistrată la 24 mai 2006 reclamantul C.I. cheamă în
judecată pe pârâtele P.E., fosta sa soție, și SC C.M. SA Satu Mare solicitând
instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate nulitatea absolută a
contractului de vânzare - cumpărare din 1995 încheiate între pârâte cu privire
la apartamentul situat în Satu Mare, nefiind îndeplinite condițiile imperative
ale Legii nr. 85/1992, să constate că în timpul căsătoriei cu pârâta P.E.,
desfăcută prin sentința civilă nr. 1617 din 15 mai 1991, a achitat împreună cu
aceasta chiria aferentă pentru apartamentul în cauză atribuit de angajator,
deținut de pârâtă în baza unui contract de închiriere încheiat cu angajatorul
său, să constate că respectiva chirie a fost achitată numai de către reclamant,
să oblige pe pârâta P.E. să-i achite contravaloarea legală din cuantumul
chiriei apartamentului folosit în comun în perioada 1979 - 1991, cu cheltuieli
de judecată.
Prin încheierea din 26
martie 2007 Judecătoria Satu Mare disjunge capătul de cerere privind
constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare dintre
pârâte, iar prin sentința civilă nr. 4047 din 20 iunie 2007 aceeași instanță
admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Satu Mare pentru
judecarea capătului de cerere disjuns, invocată din oficiu și declină
soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare reținând obiectul de
natură comercială al litigiului, neevaluabil în bani, dată fiind calitatea de
comerciant a uneia dintre pârâte.
Prin sentința comercială nr.
26/LC din 22 ianuarie 2008 Tribunalul Satu Mare, secția comercială și
contencios administrativ, respinge acțiunea reclamantului reținând, în acest
sens, că reclamatul nu a indicat dispozițiile Legii nr. 85/1992, considerate de
el ca fiind încălcate prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare în
litigiu, că nu se poate reține că menționatul contract ar avea o cauză ilicită
câtă vreme prin sentința civilă nr. 1617 din 15 mai 1991 a Judecătoriei Satu
Mare prin care s-a desfăcut căsătoria reclamantului cu pârâta P.E., i s-a
atribuit acesteia beneficiul contractului de închiriere privind apartamentul în
litigiu, iar prin sentința civilă nr. 2127 din 27 martie 1993 a Judecătoriei
Satu Mare, definitivă și irevocabilă, s-a anulat contractul de vânzare - cumpărare
încheiat de reclamant cu pârâta SC C.M. SA din 4 septembrie 1992, menținându-se
în vigoare contractul de închiriere din 10 octombrie 1977 în favoarea pârâtei,
contract de închiriere în considerarea căruia s-a încheiat contractul de
vânzare - cumpărare contestat de reclamant, prin sentința civilă nr. 8601 din
31 octombrie 1995 pronunțată de Judecătoria Satu Mare dispunându-se și
rectificarea cotei de Carte Funciară individuală aferentă apartamentului în
litigiu în sensul că la punctul B - în foaia de proprietate - se va trece ca
proprietar P.E. în baza contractului de vânzare - cumpărare în litigiu.
Apelul declarat de apelantul
- reclamant împotriva sentinței instanței de fond este respins ca nefondat, cu
1.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei P.E., prin decizia nr. 96
A/C din 7 octombrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția comercială și de
contencios administrativ și fiscal, care reține, pentru a decide astfel, că,
așa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentința nr. 2172/1993 a
Judecătoriei Satu Mare, rămasă irevocabilă, reclamantul apelant nu avea
calitatea de chiriaș al imobilului, în litigiu, că la încheierea contractului
de vânzare - cumpărare, contestat, dintre cele două pârâte au fost respectate
toate cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, intimata - pârâtă fiind
singura titulară a contractului de închiriere cu privire la apartamentul în
litigiu având calitate de chiriaș, cum a stabilit sentința nr. 2172/1993 a Judecătoriei
Satu Mare, menționată, precum și că prima instanță a soluționat cauza pe fond,
respingând-o ca neîntemeiată și nu pe excepția autorității de lucru judecat,
cum susține apelantul, iar existența unei cauze ilicite a contractului atacat
nu a fost dovedită de apelant.
Împotriva deciziei de mai
sus reclamantul declară recurs solicitând, admiterea acestuia, cu cheltuieli de
judecată, și, în principal, modificarea hotărârii atacate ca nelegală și
netemeinică, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, iar, în subsidiar,
casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de
fond, întrucât în fapt instanța s-a pronunțat pe excepția autorității de lucru
judecat, reținută nelegal, nepermițându-i să-și formuleze apărările.
În fundamentarea recursului
său recurentul critică instanța de apel pentru a fi pronunțat o decizie cu
aplicarea greșită a Legii nr. 85/1992, confirmând eronat soluția instanței de
fond cu ignorarea faptului că în cauză nu s-au administrat probele cerute de
reclamantul recurent, fiind astfel încălcat dreptul său la apărare și
neasigurându-i-se posibilitatea de a dovedi existența cauzei ilicite a
contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută a invocat, decizia
recurată cuprinzând o motivare superficială și chiar contrară legii.
Prin întâmpinarea depusă la
dosar intimata pârâtă P.E. solicită respingerea recursului reclamantului
împotriva deciziei instanței de apel pe care o consideră legală și temeinică,
arătând că recursul menționat nu precizează motivele de nelegalitate ale
acesteia și solicitând cheltuieli de judecată.
Examinând cererea de recurs
a reclamantului se constată că acesta o întemeiază în drept pe dispozițiile art.
299 – art. 316 C. proc. civ. fără a indica expres motivele de nelegalitate ale deciziei
recurate, dar, cu aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,
dezvoltarea motivelor de recurs formulate vor fi încadrate în motivul prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., esența criticilor avansate de recurent vizând
greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 85/1992 de către instanța de apel.
Examinând obiectul cererii
de chemare în judecată formulată de reclamantul - recurent se constată că
aceasta vizează în fond un bun utilizat inițial în baza unui contract de
închiriere de către reclamant și pârâtă – ca soți, litigiul născându-se după
desfacerea căsătoriei și atribuirea beneficiului contractului de închiriere
respectiv pârâtei - intimate – fosta soție a reclamantului - recurent, acesta
însuși calificându-și acțiunea ca „o acțiune civilă pentru completarea cu
bunuri neincluse în partaj”.
Mai mult, legea pe
dispozițiile căreia reclamantul - recurent își întemeiază constant pretențiile
este Legea nr. 85/1992 privind vânzare de locuințe și spații cu alte destinații
construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice
bugetare de stat, iar pârâta SC C.M. SA Satu Mare - proprietar al
apartamentului în litigiu - a procedat mai întâi la închirierea acestuia unei
salariate a sa și apoi la vânzarea lui către aceasta, conform legii evocate,
contractul de vânzare - cumpărare menționat nefiind încheiat de vânzătoare în
exercitarea obiectului său comercial de activitate.
Față de economia Codului
Comercial în vigoare, care reține în calificarea actelor și faptelor juridice
ca fiind comerciale în principal criteriul obiectiv (art. 3 C. com.), criteriul
subiectiv fiind utilizat numai în subsidiar, în sensul că „se socotesc ca fapte
de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt
de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul” (art. 4 C.
com.), și față de faptul ca acel contract de vânzare a apartamentului în
litigiu de către societatea comercială vânzătoare către salariata sa
cumpărătoare s-a încheiat în temeiul unei legi speciale, care nu are ca obiect
de reglementare raporturi comerciale, litigiul de față urmează a fi calificat
ca un litigiu civil și nu comercial, cum eronat au reținut instanțele de fond
și de apel, soluționarea acestuia nefiind de competența instanței comerciale,
ci a celei civile.
Astfel fiind, Curtea urmează
să admită excepția necompetenței materiale a instanțelor comerciale, invocată
din oficiu, și, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (6) C. proc.
civ. și ale art. 313 C. proc. civ., urmează a fi admis recursul recurentului
reclamant, decizia instanței de apel și sentința instanței de fond urmează a fi
casate, iar cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare în primă instanță
Judecătoriei Satu Mare, ca instanță civilă prin raportare la obiectul litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția
necompetenței materiale a instanțelor comerciale.
Admite recursul declarat de
reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 96/2008-A/C din 7 octombrie 2008 pronunțată
de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.
Casează decizia și sentința
și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță Judecătoriei Satu Mare, ca
instanță civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 9 aprilie 2009.