ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2497/2009

Examinând recursul de față constată:

Prin încheierea din 19 iunie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția penală și pentru cauze cu minori, în

dosarul nr. 544/39/2008, s-a dispus, între altele, respingerea, ca

inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 13 alin. (l) lit. b) alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002 și

a dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 72/2002.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut

că, potrivit art. 10 alin. (l) și (2) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea

Constituțională poate fi sesizată în cazurile prevăzute expres de art. 146 din

Constituție, iar sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivată. Or, în

speță, deși inculpatul C.G.N. a susținut că dispozițiile art. 13 alin. (l) lit.

b) și alin. (l

2

) din O.U.G. nr. 43/2002 și art. 13

2

din

Legea nr. 78/2000 vin în contradicție cu prevederile art. 16 alin. (l), art. 21

alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituție, nu a motivat în niciun fel

prin ce anume se aduce atingere acestor dispoziții din legea fundamentală,

astfel încât nu este îndeplinită condiția imperativă a admisibilității unei

cereri de sesizare a Curții Constituționale prevăzută de art. 10 alin. (2)

raportat la art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 republicată.

S-a mai reținut că excepțiile invocate nu au

legătură cu cauza întrucât nu se aduce o critică textelor de lege propriu-zise,

în realitate dorindu-se modificarea acestora.

S-a mai reținut că toate cele trei dispoziții

legale invocate de inculpat ca fiind neconstituționale au făcut obiectul

deciziei nr. 876 din 30 noiembrie 2006 a Curții Constituționale, care a statuat

că cenzurarea unei eventuale interpretări a dispozițiilor ce reglementează

activitatea și competența D.N.A., nu intră în competența Curții Constituționale

ci a instanțelor judecătorești, motiv pentru care instanța constituțională a

respins excepția.

Inculpatul C.G.N. a declarat recurs susținând

că: respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale este nelegală și

netemeinică deoarece legea nu condiționează admisibilitatea cererii de sesizare

de motivarea acesteia; în mod greșit s-a apreciat că dispozițiile legale

atacate cu excepția de neconstituționalitate nu au legătură cu cauza și că până

în prezent ele nu au fost declarate neconstituționale.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

motivelor de recurs invocate, dar și sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursul este fondat din

următoarele considerente:

Din dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr.

47/1992 republicată, rezultă fără echivoc faptul că instanța, în fața căreia a

fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, poate respinge cererea de

sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării acesteia numai atunci

când excepția este inadmisibilă întrucât este contrară prevederilor alin. (l), (2)

sau (3).

Așa fiind, Înalta Curte reține că, potrivit

legii, în soluționarea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale,

instanța de judecată este competentă să verifice doar îndeplinirea condițiilor

prevăzute expres și limitativ în art. 29 alin. (l), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992

republicată, respectiv dacă: excepția de neconstituționalitate vizează o lege

sau o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei; dacă este

ridicată de persoanele în drept și dacă prevederile legale vizate de excepție

nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a

Curții Constituționale.

Având în vedere cele menționate se constată

că motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale nu este prevăzută de

lege printre condițiile de admisibilitate supuse controlului instanței de

judecată, astfel încât în mod greșit prima instanță a reținut că cererea nu

poate fi admisă întrucât nu este motivată.

Se constată, de asemenea, că s-a apreciat

greșit că dispozițiile legale la care se referă excepția de

neconstituționalitate nu au legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, din actele dosarului rezultă că

inculpatul C.G.N., autorul excepției, este trimis în judecată, între altele,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 248 alin. (l) C. pen.,

raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 și că urmărirea penală a

fost efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.

- Serviciul Teritorial Suceava, organ a cărui competență este reglementată de art.

13 din O.U.G. nr. 43/2002.

Atâta timp cât excepția de

neconstituționalitate vizează pe de o parte, dispozițiile legale care

incriminează fapta dedusă judecății (art. 13

2

din Legea nr. 78/2000)

și, pe de altă parte, dispozițiile legale care reglementează competența

organului care a efectuat urmărirea penală [(art. 13 alin. (l) lit. b) și alin.

(l

2

) din O.U.G. nr. 43/2002)], este evident că prevederile legale la

care se referă excepția au legătură cu soluționarea cauzei.

De asemenea, se constată că prevederile

legale la care se referă excepția nu au fost declarate neconstituționale

printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Reținând și faptul că inculpatul face parte

din categoria persoanelor la care se referă art. 29 alin. (l) din Legea nr. 47/1992

republicată, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite toate condițiile

prevăzute de art. 29 alin. (l), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 republicată,

astfel încât greșit s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Așa fiind, conform art. 385

15

pct.

2 lit. d) C. proc. pen., se va casa încheierea atacată și, în rejudecare, se va

admite cererea formulată de inculpatul C.G.N. și se va sesiza Curtea

Constituțională în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 13 alin. (l) lit. b) și alin. (l

1

) din O.U.G. nr.

43/2002 și art. 13

2

din Legea nr. 78/2002.

În consecință, conform art. 29 alin. (5) din

Legea nr. 47/1992 republicată și art. 303 alin. (6) C. proc. pen., se va

suspenda judecarea cauzei până la soluționarea excepției de către Curtea

Constituțională.

Opinia Înaltei Curți cu privire la excepția

de neconstituționalitate ridicată de inculpatul C.G.N., exprimată în condițiile

art. 29 alin. (4) teza

I,

este că dispozițiile art. 13 alin. (l) lit.

b) și alin. (l

2

) din O.U.G. nr. 43/2002 și art. 13

2

din

Legea nr. 78/2000 nu contravin dispozițiilor art. 16 alin. (l), art. 21 alin.

(3) și art. 124 alin. (2) din Constituția României.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,

cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, astfel încât onorariile

apărătorilor desemnați din oficiu recurentului inculpat și intimaților

inculpați se vor plăti din fondul Ministerului Justiției și Libertăților

Cetățenești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul C.G.N.

împotriva încheierii din 19 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția

penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 544/39/2008.

Casează încheierea atacată și rejudecând,

Admite cerere formulată de inculpatul C.G.N. și

sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. b) și art. 13 alin. (1

2

) din O.U.G.

nr. 43/2002 și a art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

Suspendă judecarea cauzei până la

soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Onorariile pentru apărătorii desemnați din

oficiu recurentului inculpat și intimaților inculpați C.C.C., D.R.I. și H.C.,

în sumă de câte 100 lei se vor plăti din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 iunie

2009.