ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 647/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 194/CA din 7 noiembrie

2008 a respins excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 766/1956 emisă de

Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Orașului Oradea și a Ordinului

Prefectului nr. 196/1999, invocate de reclamantul S.V. în contradictoriu cu

pârâții Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, Primarul

Municipiului Oradea, Prefectul Județului Bihor și C.I.

În motivare, cu privire la

Decizia nr. 766/1956, s-a reținut că este un act normativ care a fost emis cu

respectarea Decretului nr. 493/1954, dar și a Decretului nr. 92/1950, astfel

cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955.

Împrejurarea că ulterior,

prin Decizia nr. 1221/A/2000 s-a constatat că imobilul a fost greșit

naționalizat, este nerelevantă, câtă vreme legalitatea unui act administrativ

se apreciază prin raportare la actele normative în vigoare la data emiterii

lui.

Referitor la Ordinul

Prefectului nr. 196/1999, Curtea de apel a reținut că legalitatea acestuia a

fost cercetată în Dosarul nr. 8245/2001, în care s-a pronunțat sentința nr. 3305/2002

a Judecătoriei Oradea. De astfel, a conchis prima instanță, acest act

administrativ a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen legal reclamantul S.V., invocând motivul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul reia, în esență,

argumentele dezvoltate în fața Curții de apel în susținerea excepției de

nelegalitate, arătând că:

Legalitatea Deciziunii nr. 766/1956

trebuia examinată în raport de Decretul nr. 524/1955, iar nu în raport cu

Decizia nr. 1221/2000. În acest context, statul nu putea atribui folosința unui

teren cu privire la care nu avea nici un drept.

Cât privește Ordinul

prefectului, recurentul afirmă că hotărârea judecătorească invocată nu a fost

pronunțată de o instanță de contencios administrativ și, în orice caz,

legalitatea actului nu a fost analizată și prin prisma Deciziunii nr. 766/1956.

Prin întâmpinarea formulată,

intimatul C.I. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul a arătat că cele

două acte atacate au fost considerate legale, fiind emise cu respectarea

Decretului nr. 493 din 10 decembrie 1954, respectiv art. 36 alin. (2) și (6)

din Legea nr. 18/1991 republicată.

Intimatul a susținut că atribuirea

în folosință veșnică a terenurilor proprietate de stat, putea fi făcută de

organele competente, fără a distinge asupra modului sau titlului cu care

acestea au intrat în proprietatea statului. Pentru a conferi stabilitate unor

situații de fapt și de drept născute în decursul anilor, legiuitorul a înțeles

ca prin Legea nr. 18/1991 să ocrotească proprietatea constructorilor de

locuințe anterior edificate, constituind în favoarea lor un drept de

proprietate și asupra terenurilor atribuite în folosință veșnică în vederea

construirii de locuințe, așa încât, consideră acest intimat, nu există nici un

motiv pentru admiterea excepției de nelegalitate.

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum

și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Excepția de nelegalitate

soluționată de Curtea de Apel Oradea prin sentința nr. 194/CA din 7 noiembrie

2008 privește două acte administrative: Deciziunea nr. 766/1956 emisă de

Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului Oradea și Ordinul Prefectului

Județului Bihor nr. 196 din 23 decembrie 1996.

Prin primul act

administrativ s-a dispus atribuirea către C.V. (autorul intimatului - pârât C.I.)

în folosință veșnică, a terenurilor circumscrise parcelelor cu nr. top 696/1 și

697/1 în vederea edificării unei construcții cu destinație de locuință. Prin acte

subsecvente, ca urmare a unei dezmembrări, suprafața inițială a fost diminuată

la 362 mp. (cuprinsă în nr. top 696/2 și 697/2) iar în baza autorizației de

construire nr. 7846/1956 emisă de Sfatul Popular Regional Oradea s-a realizat

construcția preconizată.

Prima instanță a stabilit în

mod eronat că actul administrativ analizat, Deciziunea nr. 766/1956 emisă de Comitetul

Executiv al Sfatului Popular al Orașului Oradea ar avea caracterul unui act

normativ.

Din chiar conținutul actului

administrativ, expus anterior, rezultă că manifestarea unilaterală de voință a

autorității publice locale a generat drepturi și obligații doar în privința

autorului intimatului-pârât C.I., spre deosebire de actele administrative

normative, care conțin reglementări cu caracter general și impersonal. Ca

urmare, acest act administrativ are natura juridică a unui act administrativ

individual.

La fel, Ordinul Prefectului

Județului Bihor nr. 196 din 23 decembrie 1996, prin care s-a atribuit în

proprietatea soților C.I. și C.A., suprafața de 362 mp. teren aferent

construcției, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991 republicată, este,

indiscutabil, un act administrativ individual.

Este adevărat că potrivit art.

4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ

unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate

fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau

la cererea părții interesate”, iar potrivit art. 2 alin. (2) teza finală din

Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru

actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.

554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate

prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului

administrativ”.

De asemenea, Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10

aprilie 2008 a reținut, într-adevăr, că dispozițiile sus-menționate sunt

constituționale în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art.

16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea

fundamentală.

Cu privire la dispozițiile art.

4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a

dispozițiilor art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând

temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie precizat însă

că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin.

(2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a

tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România

este parte( cum este cazul Convenției Europene).În acest sens, judecătorul

național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia

(Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară

din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de

către legiuitor” (C.E.D.O., hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D.P. împotriva

României (nr. 2), M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).

Raportându-se, așadar, în

special la C.E.D.O. și la practica C.E.D.O., Înalta Curte va reține că, se

impune înlăturarea dispozițiilor din Legea contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în

timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor

administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor

principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul real

al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit

cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate

din Legea contenciosului administrativ, încalcă dreptul la un proces echitabil

consacrat de art. 6 din C.

e

.D.O. și

în practica C.E.D.O., precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a

Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității

juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind

unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (C.E.D.O., Hotărârea

din 6 decembrie 2007, B. contra României).

În acest sens, C.E.D.O. a

reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească

irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (C.E.D.O.,

Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza B. împotriva României, M. Of. nr. 414

din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar

că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă,

obligatorie și executată trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la

justiție”, garantat de art. 6 din Convenție).

Argumentele C.E.D.O. expuse

în speța citată, sunt perfect valabile și în cauza de față, validitatea lor

fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea

judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis

de către autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor

prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Ca o consecință a celor

expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, prin

raportare la principiile amintite mai sus, la C.E.D.O. precum și la

jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte constată că soluția de respingere a

excepției de nelegalitate care privește cele două acte administrative individuale

în discuție este corectă.

Cât privește considerentele

fondului referitoare la adoptarea actelor administrative examinate în condiții

legale, cu respectarea cadrului normativ existent la epoca respectivă, Înalta

Curte constată că sunt corecte. Curtea de apel a analizat punctual motivele de

nelegalitate formulate de autorul excepției ajungând, în final, la o soluție

justă care va fi păstrată.

Cum însă argumentele expuse

de Înalta Curte vizează inadmisibilitatea excepției de nelegalitate a actelor

administrative individuale emise anterior Legii nr. 554/2004 nu mai este

posibilă cercetarea motivelor de recurs care privesc „fondul” excepției de

nelegalitate.

Pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul S.V. împotriva sentinței civile nr. 194/CA/2008 din 7 noiembrie

2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 februarie 2009.