ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 647/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 194/CA din 7 noiembrie 2008 a respins excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 766/1956 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Orașului Oradea și a Ordinului Prefectului nr. 196/1999, invocate de reclamantul S.V. în contradictoriu cu pârâții Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, Primarul Municipiului Oradea, Prefectul Județului Bihor și C.I. În motivare, cu privire la Decizia nr. 766/1956, s-a reținut că este un act normativ care a fost emis cu respectarea Decretului nr. 493/1954, dar și a Decretului nr. 92/1950, astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955.

Împrejurarea că ulterior, prin Decizia nr. 1221/A/2000 s-a constatat că imobilul a fost greșit naționalizat, este nerelevantă, câtă vreme legalitatea unui act administrativ se apreciază prin raportare la actele normative în vigoare la data emiterii lui. Referitor la Ordinul Prefectului nr. 196/1999, Curtea de apel a reținut că legalitatea acestuia a fost cercetată în Dosarul nr. 8245/2001, în care s-a pronunțat sentința nr. 3305/2002 a Judecătoriei Oradea. De astfel, a conchis prima instanță, acest act administrativ a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal reclamantul S.V., invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurentul reia, în esență, argumentele dezvoltate în fața Curții de apel în susținerea excepției de nelegalitate, arătând că: Legalitatea Deciziunii nr. 766/1956 trebuia examinată în raport de Decretul nr. 524/1955, iar nu în raport cu Decizia nr. 1221/2000. În acest context, statul nu putea atribui folosința unui teren cu privire la care nu avea nici un drept. Cât privește Ordinul prefectului, recurentul afirmă că hotărârea judecătorească invocată nu a fost pronunțată de o instanță de contencios administrativ și, în orice caz, legalitatea actului nu a fost analizată și prin prisma Deciziunii nr. 766/1956. Prin întâmpinarea formulată, intimatul C.I. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul a arătat că cele două acte atacate au fost considerate legale, fiind emise cu respectarea Decretului nr. 493 din 10 decembrie 1954, respectiv art. 36 alin. (2) și (6) din Legea nr. 18/1991 republicată. Intimatul a susținut că atribuirea în folosință veșnică a terenurilor proprietate de stat, putea fi făcută de organele competente, fără a distinge asupra modului sau titlului cu care acestea au intrat în proprietatea statului. Pentru a conferi stabilitate unor situații de fapt și de drept născute în decursul anilor, legiuitorul a înțeles ca prin Legea nr. 18/1991 să ocrotească proprietatea constructorilor de locuințe anterior edificate, constituind în favoarea lor un drept de proprietate și asupra terenurilor atribuite în folosință veșnică în vederea construirii de locuințe, așa încât, consideră acest intimat, nu există nici un motiv pentru admiterea excepției de nelegalitate.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Excepția de nelegalitate soluționată de Curtea de Apel Oradea prin sentința nr. 194/CA din 7 noiembrie 2008 privește două acte administrative: Deciziunea nr. 766/1956 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului Oradea și Ordinul Prefectului Județului Bihor nr. 196 din 23 decembrie 1996. Prin primul act administrativ s-a dispus atribuirea către C.V. (autorul intimatului - pârât C.I.) în folosință veșnică, a terenurilor circumscrise parcelelor cu nr. top 696/1 și 697/1 în vederea edificării unei construcții cu destinație de locuință.

Prin acte subsecvente, ca urmare a unei dezmembrări, suprafața inițială a fost diminuată la 362 mp. (cuprinsă în nr. top 696/2 și 697/2) iar în baza autorizației de construire nr. 7846/1956 emisă de Sfatul Popular Regional Oradea s-a realizat construcția preconizată. Prima instanță a stabilit în mod eronat că actul administrativ analizat, Deciziunea nr. 766/1956 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Orașului Oradea ar avea caracterul unui act normativ. Din chiar conținutul actului administrativ, expus anterior, rezultă că manifestarea unilaterală de voință a autorității publice locale a generat drepturi și obligații doar în privința autorului intimatului-pârât C.I., spre deosebire de actele administrative normative, care conțin reglementări cu caracter general și impersonal.

Ca urmare, acest act administrativ are natura juridică a unui act administrativ individual. La fel, Ordinul Prefectului Județului Bihor nr. 196 din 23 decembrie 1996, prin care s-a atribuit în proprietatea soților C.I. și C.A., suprafața de 362 mp. teren aferent construcției, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991 republicată, este, indiscutabil, un act administrativ individual.

Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”, iar potrivit art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

De asemenea, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reținut, într-adevăr, că dispozițiile sus-menționate sunt constituționale în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte( cum este cazul Convenției Europene).În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (C.E.D.O., hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D.P.

împotriva României (nr. 2), M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007). Raportându-se, așadar, în special la C.E.D.O. și la practica C.E.D.O., Înalta Curte va reține că, se impune înlăturarea dispozițiilor din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului. În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C. e .D.O.

și în practica C.E.D.O., precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, B. contra României). În acest sens, C.E.D.O. a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (C.E.D.O., Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza B. împotriva României, M. Of. nr. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție).

Argumentele C.E.D.O. expuse în speța citată, sunt perfect valabile și în cauza de față, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la C.E.D.O. precum și la jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte constată că soluția de respingere a excepției de nelegalitate care privește cele două acte administrative individuale în discuție este corectă.

Cât privește considerentele fondului referitoare la adoptarea actelor administrative examinate în condiții legale, cu respectarea cadrului normativ existent la epoca respectivă, Înalta Curte constată că sunt corecte. Curtea de apel a analizat punctual motivele de nelegalitate formulate de autorul excepției ajungând, în final, la o soluție justă care va fi păstrată. Cum însă argumentele expuse de Înalta Curte vizează inadmisibilitatea excepției de nelegalitate a actelor administrative individuale emise anterior Legii nr. 554/2004 nu mai este posibilă cercetarea motivelor de recurs care privesc „fondul” excepției de nelegalitate. Pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva sentinței civile nr. 194/CA/2008 din 7 noiembrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2009.