ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1546/2009

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub numărul 3357/104/2007 reclamantul P.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. obligarea la plata despăgubirilor cuvenite în valoare de 200.000, astfel cum i-au fost acordate prin Dispoziția nr. 346 din 27 martie 2002 emisă de Primăria comunei Stoicănești, actualizată în funcție de indicele de inflație până la data achitării efective. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Dispoziția nr. 346 din 27 martie 2002 a Primăriei Stoicănești a fost admisă cererea formulată de mama sa, N.E., privind acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele ce au aparținut acesteia și care au fost demolate.

Prin sentința civilă nr. 573 din 22 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 4940/2004 s-a admis acțiunea reclamantului P.A. și a fost obligată Prefectura Olt să înregistreze dispoziția privind oferta de despăgubiri acceptată expres de reclamant, urmând ca după centralizare să fie înaintată Ministerului Finanțelor Publice conform art. 36-40 din Legea 10/2001, sentință rămasă definitivă prin respingerea de către Curtea de Apel a apelului declarat de Prefectura Olt și care a făcut obiectul dosarului nr. 1550/CIV/2005 al Curții de Apel Craiova. La data de 19 noiembrie 2007, în dosarul nr. 3357/104/2007, aflat pe rolul Tribunalului Olt, pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea cauzei, și excepția prematurității solicitării de plată a despăgubirilor.

Prin sentința civilă nr. 134 din 7 februarie 2008, Tribunalul Olt a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâta A.N.R.P. și a declinat spre competentă soluționare cererea formulată de reclamantul P.A. la Curtea de Apel Craiova, secția comercială și de contencios administrativ. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere faptul că pârâta este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, fiind astfel incidente dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe civile a formulat recurs reclamantul P.A., cu motivarea că obiectul cererii vizează legea proprietății imobilelor preluate abuziv, respectiv Legea 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, astfel că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., ci prevederile Legii nr. 247/2005. Prin decizia nr. 359 din 21 aprilie 2008, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a respins recursul declarat de reclamantul-recurent împotriva sentinței nr. 3357/104/2007 a Tribunalului Olt. Investită legal cu soluționarea cauzei în primă instanță, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, examinând cu prioritate excepția prematurității cererii reclamantului, excepție invocată de pârâtă în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar, a respins-o ca neîntemeiată. La data de 4 decembrie 2007, reclamantul P.A. a formulat o cerere completatoare a acțiunii inițiale, cerere la care pârâta A.N.R.P. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Pe fondul cauzei, prin sentința nr. 272 din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.A., a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantului decizia reprezentând titluri de despăgubire conform Deciziei nr. 346 din 27 martie 2002 emisă de primarul comunei Stoicănești și a respins acțiunea față de pârâta A.N.R.P. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Craiova a reținut, referitor la excepția invocată, că potrivit dispozițiilor art. 3 din Titlul VII al Legii nr. 257/2005 titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate.

Pe fondul cauzei s-a reținut, în esență, că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare în termen rezonabil, iar depășirea unui termen de 6 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii constituie o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din C.E.D.O. Împotriva sentinței civile nr. 272 din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Prin prezentul recurs, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a invocat, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 346/2002 emisă de către Primarul Comunei Stoicănești, prin care s-a stabilit dreptul reclamantului P.A. la măsuri reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură. Referitor la excepția invocată, recurenta precizează următoarele. Prin notificarea nr. 61 din 14 februarie 2002 reclamantul P.A. a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 bunurile care au aparținut defunctei N.D.E. și care au fost situate în comuna Stoicănești, jud. Olt, respectiv casa, anexele gospodărești, magaziile de cereale, grajdurile, cazane de fabricat rachiu cât și suprafața de 42 ha teren agricol.

Prin Dispoziția nr. 346 din 27 martie 2002 Primăria comunei Stoicănești a aprobat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent reclamantului P.A., fără a se menționa imobilele pentru care a aprobat acordarea măsurilor reparatorii. Un alt aspect legat de nelegalitatea dispoziției este și faptul că singurele înscrisuri care atestă preluarea de la defuncta N.E. a unor bunuri care i-au aparținut, sunt procesul-verbal încheiat la 14 august 1953 și declarația de martor dată în dosarul nr. 1664/ 2002. Se precizează că în niciunul din aceste înscrisuri nu apare menționat terenul notificat de către reclamantul P.A., respectiv 42 ha arabil, iar potrivi referatului nr. 3296/2005 privind situația juridică a imobilelor solicitate de notificator, referat emis de către Primăria comunei Stoicănești terenul extravilan a fost reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2001 pe numele autoarei N.E., în suprafață de 19,86 ha.

Într-un alt motiv de recurs se critică soluția Curții de Apel Craiova pentru faptul că aceasta a soluționat cererea introductivă de instanță fără a analiza pe fond litigiul. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Dispoziția nr. 346 din 27 martie 2002 emisă de Primăria comunei Stoicănești prin care s-a aprobat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent reclamantului P.A. și care face obiectul excepției de nelegalitate, este incontestabil, prin conținutul său, un act administrativ individual, întrucât se adresează unei persoane determinate, dispozițiile cuprinse în aceasta neavând caracter general și impersonal.

Dispoziția menționată a fost emisă de către Primăria comunei Stoicănești la data de 27 martie 2002, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât excepția de nelegalitate invocată este neîntemeiată.

Este adevărat că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepției invocate): „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ". Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10 aprilie 2008, a reținut și ea că dispozițiile sus-menționate sunt constituționale în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie precizat că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției europene), iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitare.

În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor [C.E.D.O., Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu c. României (nr. 2) (Cererea nr. 71525/01, § 103, M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007]. Curtea de Justiție de la Luxembourg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național în calitate de prim judecător comunitar, a reținut și ea că „este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.

Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 și C -385/06). Raportându-se așadar la C.E.D.O., la practica C.E.D.O.

(blocul de convenționalitate), precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxembourg, Înalta Curte a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului. În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile sus-menționate din Legea contenciosului administrativ încalcă astfel dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O.

și în practica C.E.D.O, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian c. României, § 39). Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la C.E.D.O. și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența C.E.D.O.

și a Curții de Justiție de la Luxembourg, Înalta Curte a înlăturat în speță aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, și ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, Dispoziția nr. 346/2002, a cărei legalitate se contestă pe calea excepției de nelegalitate. Pe de altă parte, examinând sentința recurată, Înalta Curte apreciază că aceasta este legală și temeinică pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare. Reclamantul P.A. a solicitat ca în baza Legii nr.10/2001 să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilele aparținând autoarei sale N.E.

Prin Dispoziția nr. 346 din 27 martie 2002, Primarul comunei Stoicănești a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat de N.E., dosarul fiind transmis în cursul anului 2005 către Secretariatul Comisiei Centrale prin procesul verbal de predare primire nr. 001894 din 9 decembrie 2005. Ulterior transmiterii dosarului, reclamantul-intimat a formulat mai multe demersuri pentru ca cererile sale să fie soluționate, demersuri rămase fără rezultat. Deși reclamantului i s-a recunoscut deja dreptul la despăgubiri, în condițiile Legii nr. 10/2001, încă din anul 2002, procedurile de acordare a acestora nu s-au finalizat nici până în prezent, cu toate că au trecut 7 ani de la data recunoașterii acestui drept.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul procesului rezonabil. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente reglementează procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, fiind înființată în acest scop Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire. în exercitarea dreptului ce i-a fost conferit prin H.G. nr. 1095/2005 1 , de a stabili ordinea în care vor fi soluționate dosarele, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu beneficiază de o marjă de apreciere discreționară de natură să aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

În virtutea jurisprudenței constante a C.E.D.O., soluționarea cererilor de acordare a despăgubirilor rezultate din aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 trebuie să se facă într-un termen rezonabil, în condițiile în care Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen, iar soluționarea cererilor în raport cu criteriul aleatoriu introdus de Comisie nu constituie o justificare pertinentă pentru a permite emiterea deciziei de despăgubire cu depășirea termenului rezonabil. Criteriul aleatoriu stabilit de comisie, unicul de altfel în funcție de care se vor soluționa dosarele, nu prezintă o garanție suficientă a modului cum se va proceda în concret la analizarea unuia sau altuia dintre dosarele care-i sunt transmise de unitatea deținătoare.

Altfel spus, cât timp cetățeanului nu îi sunt oferite și alte criterii obiective în funcție de care să poată controla modul în care autoritatea învestită de lege își exercită atribuțiile, astfel încât să poată aprecia în ce măsură drepturile sale îi sunt sau nu lezate prin conduita autorității pârâte, acesta este îndreptățit a se îndoi de corectitudinea operațiunilor desfășurate de autoritatea respectivă. Intimatul-reclamant s-a adresat instanței de judecată pe calea contenciosului administrativ tocmai pornind de la ideea că soluționarea cererilor de acordare a despăgubirilor rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 trebuie să se facă într-un termen rezonabil, în condițiile în care Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen, iar faptul de a condiționa soluționarea dosarelor de elementul aleatoriu introdus de comisie nu constituie o justificare pertinentă pentru autoritatea pârâtă care să conducă la neemiterea într-un termen rezonabil a deciziei de despăgubire.

Rezolvând acest capăt de cerere, în sensul admiterii lui, instanța de fond a avut în vedere și prevederile art. 6 din C.E.D.O., conform cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege. Așadar, autoritatea administrativă, în speță recurenta-pârâtă, are obligația legală de a găsi mijloacele necesare soluționării cererii reclamantului-intimat și de a reaprecia asupra procedurii de soluționare a cererilor în cadrul legal dat de limitele drepturilor fundamentale ale cetățeanului. Ca o consecință a celor expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 272 din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 martie 2009.