ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1546/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1546/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursului de față,

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub numărul 3357/104/2007 reclamantul P.A.

a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. obligarea la plata

despăgubirilor cuvenite în valoare de 200.000, astfel cum i-au fost acordate

prin Dispoziția nr. 346 din 27 martie 2002 emisă de Primăria comunei

Stoicănești, actualizată în funcție de indicele de inflație până la data

achitării efective.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că prin Dispoziția nr. 346 din 27 martie 2002 a

Primăriei Stoicănești a fost admisă cererea formulată de mama sa, N.E., privind

acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele ce au aparținut acesteia și

care au fost demolate.

Prin sentința

civilă nr. 573 din 22 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul

nr. 4940/2004 s-a admis acțiunea reclamantului P.A. și a fost obligată

Prefectura Olt să înregistreze dispoziția privind oferta de despăgubiri

acceptată expres de reclamant, urmând ca după centralizare să fie înaintată

Ministerului Finanțelor Publice conform art. 36-40 din Legea 10/2001, sentință

rămasă definitivă prin respingerea de către Curtea de Apel a apelului declarat

de Prefectura Olt și care a făcut obiectul dosarului nr. 1550/CIV/2005 al

Curții de Apel Craiova.

La data de 19

noiembrie 2007, în dosarul nr. 3357/104/2007, aflat pe rolul Tribunalului Olt,

pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței

materiale a acestei instanțe în soluționarea cauzei, și excepția prematurității

solicitării de plată a despăgubirilor.

Prin sentința

civilă nr. 134 din 7 februarie 2008, Tribunalul Olt a admis excepția

necompetenței materiale invocată de pârâta A.N.R.P. și a declinat spre

competentă soluționare cererea formulată de reclamantul P.A. la Curtea de Apel

Craiova, secția comercială și de contencios administrativ.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere faptul că pârâta este organ

de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică,

fiind astfel incidente dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

Împotriva

acestei sentințe civile a formulat recurs reclamantul P.A., cu motivarea că

obiectul cererii vizează legea proprietății imobilelor preluate abuziv,

respectiv Legea 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, astfel că în cauză

nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., ci prevederile

Legii nr. 247/2005.

Prin decizia

nr. 359 din 21 aprilie 2008, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a respins recursul

declarat de reclamantul-recurent împotriva sentinței nr. 3357/104/2007 a

Tribunalului Olt.

Investită

legal cu soluționarea cauzei în primă instanță, Curtea de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, examinând cu prioritate excepția prematurității

cererii reclamantului, excepție invocată de pârâtă în cuprinsul întâmpinării

depuse la dosar, a respins-o ca neîntemeiată.

La data de 4

decembrie 2007, reclamantul P.A. a formulat o cerere completatoare a acțiunii

inițiale, cerere la care pârâta A.N.R.P. a depus întâmpinare prin care a

invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Pe fondul

cauzei, prin sentința nr. 272 din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.A.,

a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită

reclamantului decizia reprezentând titluri de despăgubire conform Deciziei nr. 346

din 27 martie 2002 emisă de primarul comunei Stoicănești și a respins acțiunea

față de pârâta A.N.R.P.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea de Apel Craiova a reținut, referitor la

excepția invocată, că potrivit dispozițiilor art. 3 din Titlul VII al Legii nr.

257/2005 titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care

încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român,

corespunzător despăgubirilor acordate.

Pe fondul

cauzei s-a reținut, în esență, că procedurile administrative, coroborate cu

cele judiciare trebuie să se desfășoare în termen rezonabil, iar depășirea unui

termen de 6 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurilor

reparatorii constituie o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din C.E.D.O.

Împotriva

sentinței civile nr. 272 din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termenul prevăzut de

lege, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor critică sentința pentru nelegalitate

și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

Prin prezentul

recurs, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a invocat, în

temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția de

nelegalitate a dispoziției nr. 346/2002 emisă de către Primarul Comunei

Stoicănești, prin care s-a stabilit dreptul reclamantului P.A. la măsuri

reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură.

Referitor la

excepția invocată, recurenta precizează următoarele.

Prin

notificarea nr. 61 din 14 februarie 2002 reclamantul P.A. a solicitat în baza

Legii nr. 10/2001 bunurile care au aparținut defunctei N.D.E. și care au fost

situate în comuna Stoicănești, jud. Olt, respectiv casa, anexele gospodărești,

magaziile de cereale, grajdurile, cazane de fabricat rachiu cât și suprafața de

42 ha teren agricol.

Prin

Dispoziția nr. 346 din 27 martie 2002 Primăria comunei Stoicănești a aprobat

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent reclamantului P.A., fără a se

menționa imobilele pentru care a aprobat acordarea măsurilor reparatorii.

Un alt aspect

legat de nelegalitatea dispoziției este și faptul că singurele înscrisuri care

atestă preluarea de la defuncta N.E. a unor bunuri care i-au aparținut, sunt

procesul-verbal încheiat la 14 august 1953 și declarația de martor dată în

dosarul nr. 1664/ 2002. Se precizează că în niciunul din aceste înscrisuri nu

apare menționat terenul notificat de către reclamantul P.A., respectiv 42 ha

arabil, iar potrivi referatului nr. 3296/2005 privind situația juridică a

imobilelor solicitate de notificator, referat emis de către Primăria comunei

Stoicănești terenul extravilan a fost reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 și

a Legii nr. 1/2001 pe numele autoarei N.E., în suprafață de 19,86 ha.

Într-un alt

motiv de recurs se critică soluția Curții de Apel Craiova pentru faptul că

aceasta a soluționat cererea introductivă de instanță fără a analiza pe fond

litigiul.

Analizând

recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile

legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat,

potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Dispoziția nr.

346 din 27 martie 2002 emisă de Primăria comunei Stoicănești prin care s-a

aprobat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent reclamantului P.A. și

care face obiectul excepției de nelegalitate, este incontestabil, prin

conținutul său, un act administrativ individual, întrucât se adresează unei

persoane determinate, dispozițiile cuprinse în aceasta neavând caracter general

și impersonal.

Dispoziția

menționată a fost emisă de către Primăria comunei Stoicănești la data de 27

martie 2002, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel

încât excepția de nelegalitate invocată este neîntemeiată.

Este adevărat

că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce

constituie temeiul de drept al excepției invocate): „Legalitatea unui act

administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate", iar potrivit art.

II

alin.

(2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate fi

invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate

urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la

momentul emiterii actului administrativ".

Curtea

Constituțională, prin Deciziile nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10

aprilie 2008, a reținut și ea că dispozițiile sus-menționate sunt

constituționale în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2),

art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea

fundamentală.

Cu privire la

dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare, respectiv a dispozițiilor art.

II

alin. (2) teza finală

din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de

nelegalitate, trebuie precizat că judecătorului național îi revine rolul de a

aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție,

republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul

Convenției europene), iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție,

republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul

intern cu reglementările și jurisprudența comunitare.

În acest sens,

judecătorul național, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligația

de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i

preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională,

fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor [C.E.D.O.,

Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu c. României (nr. 2)

(Cererea nr. 71525/01, § 103, M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007].

Curtea de

Justiție de la Luxembourg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național

în calitate de prim judecător comunitar, a reținut și ea că „este de competența

instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar,

îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național

precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.

Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale

securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea

comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al

autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe

deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele

conexate C-383/06 și C -385/06).

Raportându-se

așadar la C.E.D.O., la practica C.E.D.O. (blocul de convenționalitate), precum

și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la

Luxembourg, Înalta Curte a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit

cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de

nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste

dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a

căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale

omului.

În măsura în

care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter

individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004,

dispozițiile sus-menționate din Legea contenciosului administrativ încalcă

astfel dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O. și în

practica C.E.D.O, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a

Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității

juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind

unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (C.E.D.O.,

Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian c. României, § 39).

Ca o

consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2)

din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus,

la C.E.D.O. și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și

la jurisprudența C.E.D.O. și a Curții de Justiție de la Luxembourg, Înalta

Curte a înlăturat în speță aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, și ale art.

II

alin.

(2) teza finală din Legea nr. 262/2007 cu privire la actul administrativ

unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr.

554/2004, Dispoziția nr. 346/2002, a cărei legalitate se contestă pe calea

excepției de nelegalitate.

Pe de altă

parte, examinând sentința recurată, Înalta Curte apreciază că aceasta este

legală și temeinică pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul P.A.

a solicitat ca în baza Legii nr.10/2001 să i se acorde măsuri reparatorii

pentru imobilele aparținând autoarei sale N.E.

Prin

Dispoziția nr. 346 din 27 martie 2002, Primarul comunei Stoicănești a propus

acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat de N.E., dosarul fiind

transmis în cursul anului 2005 către Secretariatul Comisiei Centrale prin

procesul verbal de predare primire nr. 001894 din 9 decembrie 2005.

Ulterior

transmiterii dosarului, reclamantul-intimat a formulat mai multe demersuri

pentru ca cererile sale să fie soluționate, demersuri rămase fără rezultat.

Deși

reclamantului i s-a recunoscut deja dreptul la despăgubiri, în condițiile Legii

nr. 10/2001, încă din anul 2002, procedurile de acordare a acestora nu s-au

finalizat nici până în prezent, cu toate că au trecut 7 ani de la data

recunoașterii acestui drept.

Prin urmare, Înalta

Curte apreciază că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură

a încălca în mod evident principiul procesului rezonabil.

Legea nr.

247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și

unele măsuri adiacente reglementează procedurile administrative pentru

acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, fiind înființată

în acest scop Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce are ca

principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de

despăgubire.

în exercitarea

dreptului ce i-a fost conferit prin H.G. nr. 1095/2005

1

, de a

stabili ordinea în care vor fi soluționate dosarele, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor nu beneficiază de o marjă de apreciere discreționară

de natură să aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale

cetățenilor.

În virtutea

jurisprudenței constante a C.E.D.O., soluționarea cererilor de acordare a

despăgubirilor rezultate din aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 trebuie

să se facă într-un termen rezonabil, în condițiile în care Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 nu prevede niciun termen, iar soluționarea cererilor în raport cu

criteriul aleatoriu introdus de Comisie nu constituie o justificare pertinentă

pentru a permite emiterea deciziei de despăgubire cu depășirea termenului

rezonabil.

Criteriul

aleatoriu stabilit de comisie, unicul de altfel în funcție de care se vor

soluționa dosarele, nu prezintă o garanție suficientă a modului cum se va

proceda în concret la analizarea unuia sau altuia dintre dosarele care-i sunt

transmise de unitatea deținătoare.

Altfel spus,

cât timp cetățeanului nu îi sunt oferite și alte criterii obiective în funcție

de care să poată controla modul în care autoritatea învestită de lege își exercită

atribuțiile, astfel încât să poată aprecia în ce măsură drepturile sale îi sunt

sau nu lezate prin conduita autorității pârâte, acesta este îndreptățit a se

îndoi de corectitudinea operațiunilor desfășurate de autoritatea respectivă.

Intimatul-reclamant

s-a adresat instanței de judecată pe calea contenciosului administrativ tocmai

pornind de la ideea că soluționarea cererilor de acordare a despăgubirilor

rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 trebuie să se facă

într-un termen rezonabil, în condițiile în care Legea nr. 247/2005 nu

prevede niciun termen, iar faptul de a condiționa soluționarea dosarelor de

elementul aleatoriu introdus de comisie nu constituie o justificare pertinentă

pentru autoritatea pârâtă care să conducă la neemiterea într-un termen

rezonabil a deciziei de despăgubire.

Rezolvând

acest capăt de cerere, în sensul admiterii lui, instanța de fond a avut în

vedere și prevederile art. 6 din C.E.D.O., conform cărora orice persoană are

dreptul la judecarea în mod echitabil și într-un termen rezonabil a cauzei sale

de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege.

Așadar,

autoritatea administrativă, în speță recurenta-pârâtă, are obligația legală de

a găsi mijloacele necesare soluționării cererii reclamantului-intimat și de a

reaprecia asupra procedurii de soluționare a cererilor în cadrul legal dat de

limitele drepturilor fundamentale ale cetățeanului.

Ca o

consecință a celor expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

sentinței civile nr. 272 din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 martie 2009.