ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3714/2012

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar a constatat următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

N.Ș.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea la efectuarea controlului de legalitate

în sensul analizării dosarului înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietățiilor sub nr. 8989/CC, sub aspectul legalității cererii de restituire

în natură, în termen de maxim 30 de zile de la pronunțarea hotărârii; obligarea

pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului

de evaluare a imobilului situat în comuna M., județ Olt, în termen de maxim 30 de

zile de la efectuarea controlului de legalitate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea acțiunii

a arătat că prin dispoziția Primăriei comunei M., județ Olt, din 21 noiembrie 2005,

s-a soluționat notificarea din 10 august 2001 și s-a propus, în baza Legii nr. 10/2001,

acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce a fost situat în comuna M., județ Olt,

care nu poate fi restituit în natură.

Ulterior, în anul 2006,

dispoziția Primăriei comunei M., județ Olt, împreună cu actele doveditoare, a fost

înaintată, conform prevederilor Legii nr. 247/2005, către Secretariatul Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea efectuării controlului de

legalitate a măsurii de respingere a cererii de restituire în natură, însă, nici

după 5 ani de la emiterea dispoziției primarului, dosarul său nu a fost analizat

sub acest aspect.

A apreciat reclamantul

că, deși prin Legea nr. 247/2005 legiuitorul nu a înțeles să stabilească un termen

în vederea finalizării procedurii administrative de soluționare a cererilor de retrocedare

și de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, nu poate constitui

o justificare pentru autoritatea pârâtă în tergiversarea soluționării cererilor,

soluționarea într-un termen rezonabil reprezentând o componentă esențială a dreptului

la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și constituind o garanție a părții implicate într-un litigiu,

indiferent de faza de desfășurare a acestuia.

Prin sentința nr. 3537

din 18 mai 2011, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamantul

N.Ș.M., a obligat pârâta să se pronunțe asupra legalității propunerii de despăgubiri

și în cazul în care constată legalitatea propunerii să înainteze dosarul la evaluator

în termen de 30 de zile de la efectuarea controlului de legalitate.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut următoarele.

Reclamantul, în calitate

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul

din comuna M., jud. Olt, a formulat notificarea din 10 august 2001 în temeiul Legii

nr. 10/2001 care a fost soluționată prin dispoziția din 21 noiembrie 2005, emisă

de Primarul comunei M., județul Olt, propunându-se acordarea de despăgubiri.

Întregul dosar administrativ

a fost înaintat în anul 2006, sub nr. 8989/CC, către Secretariatul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă, până în prezent, procedura administrativă

nu a fost continuată și finalizată.

Potrivit art. 16

alin. (4) - (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia trebuia să procedeze

la analizarea dosarului în privința verificării legalității respingerii cererii

de restituire în natură, iar ulterior, la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii

raportului de evaluare a imobilului, pe baza căruia se emite decizia reprezentând

titlul de despăgubire.

Curtea a considerat că

depășirea termenului rezonabil de soluționare a cererii de plată efectivă a despăgubirilor

(în condițiile în care procedura administrativă s-a declanșat în anul 2001, nefiind

finalizată până la data sesizării instanței, 26 octombrie 2010) constituie un refuz

nejustificat al pârâtei de a soluționa cererea reclamanților referitoare la un drept

legitim, astfel cum acest refuz este definit de art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs Statul Român

prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând în drept dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac

se arată că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat al Comisiei

Centrale cu privire la soluționarea dosarului privind acordarea despăgubirilor

în favoarea reclamantului, având în vedere faptul că pârâta nu își exercită

cu rea credință atribuțiile ce îi revin în cadrul procedurii administrative

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Se mai arată că în cauza

supusă judecății Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite

decizia conținând titlul de despăgubire numai după identificarea obiectului

dispoziției și finalizarea etapei verificării legalității respingerii

cererii de restituire în natură.

Se mai arată că instanța

de fond în mod netemeinic și nelegal a obligat pârâta în termen de 30 de zile de

la rămânerea irevocabilă a hotărârii să transmită dosarul la evaluator.

În temeiul H.G. nr. 527/2006

sunt încheiate contracte de prestări servicii cu societățile de evaluatori, precum

și anexe ale acestor contracte, anexe în care este indicat termenul de executare

a evaluării, care este de 20 de zile, cu mențiunea că termenul indicat se calculează

de la data primirii dosarelor.

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de

recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor pentru considerentele ce urmează:

În conformitate cu dispozițiile

din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluționare a

dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor

etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor; etapa analizării

dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură

a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după

analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură

a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori

desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se

prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire

și valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr.

81/2007, care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul

V, Secțiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”.

Înalta Curte

apreciază că

emiterea

deciziei conținând titlul de despăgubire pentru imobilul în discuție, trebuie emis

cu respectarea dispozițiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea

obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Înalta Curte a constatat

că reclamantul s-a adresat pârâtei manifestându-și stăruința în soluționarea cererii

sale, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură

a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererii sale,

raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Principiul legalității

înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile

și previzibile, ori, în cauza de față, Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de

acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură,

rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele

cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum

și miza litigiului pentru persoana interesată.

În opinia Înaltei Curți

prezentul litigiu nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii

adresate instituției pârâte prin faptul că dosarul reclamantului nu a urmat procedura

de evaluare este de natură a-i crea o vătămare într-un drept prevăzut de lege, drept

la care reclamantul privește cu speranță legitimă.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea

competentă în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005 la

nesfârșit, ci urmează a fi respectat termenul rezonabil de 6 luni consacrat de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pentru aceste considerente,

văzând că nu sunt motive de modificare a sentinței atacate, în temeiul art. 312

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

sentinței nr. 3537 din 18 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 septembrie 2012.