ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2387/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VlII-a, reclamantul I.O.

a solicitat, în contradictoriu, cu pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia din urmă la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr. 25309/CC sub aspectul legalității cererii de restituire în natură, obligarea pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în Iași, și pentru construcția demolată care a fost situată la aceeași adresă precum și obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 200 lei/zi de întârziere începând cu 60 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin dispoziția nr. 2304 din 02 august 2006 emisă de Primăria Municipiului Iași, s-a soluționat notificarea din 12 februarie 2002, s-a stabilit valoarea echivalentă a terenului în suprafață de 2340 mp situat în Iași, și pentru construcția demolată care a fost situată la aceeași adresă în suprafață de 235,75 m.p.

Arată în continuare că, potrivit Legii nr. 247/2005, dispoziția împreună cu actele doveditoare au fost înaintate către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea efectuării controlului de legalitate a măsurii de respingere a cererii de restituire în natură. A mai susținut reclamantul că de la data emiterii dispoziției și până în prezent s-au efectuat demersuri în vederea transmiterii dosarului către Comisie și, ulterior, în vederea analizării acestuia din punctul de vedere al legalității cererii de restituire în natură însă și în prezent dosarul se află în arhivă fără a fi repartizat spre a fi lucrat. Pârâta, prin întâmpinarea formulată/a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4936 din 7 septembrie 2011 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I.O., în contradictoriu, cu pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pe aceasta din urmă la desemnarea unui evaluator pentru evaluarea despăgubirilor datorate reclamantului și la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire pentru dosarul nr. 25309/CC. Prin aceeași sentință, Curtea de Apel București a respins cererea de plată a daunelor cominatorii ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele: Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii, instanța l-a respins ca atare.

Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator, instanța a constatat că potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (5) din Cap. VII al Legii nr. 247/2005, „Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare". Referitor la necesitatea completării dosarului, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada faptului că a înaintat aceste acte Comisiei Centrale, prin adresa din 31 august 2011. A mai argumentat instanța de fond că față de data notificării și față de data emiterii dispoziției de primar a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a unei cereri cu consecința încălcării dreptului la proprietate a reclamantului.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a solicitat modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii capetelor de cerere privind obligarea la transmiterea dosarului la evaluator în vederea efectuării raportului de evaluare și emiterea titlului de despăgubire. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în dezvoltarea criticilor, a arătat că, în mod greșit prima instanță a reținut că s-ar fi încălcat termenul rezonabil, întrucât în cadrul procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 554/2004 s-au prevăzut mai multe etape care trebuie parcurse, respectiv etapa transmiterii și înregistrării dosarelor, conform art. 16 alin. (1) și (2) din Capitolul V, Titlul VII, modificat și completat prin O.U.G.

nr. 81/2007, etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului ce formează obiectul notificării și etapa evaluării, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestuia în condițiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G. nr. 81/2007. Recurenta a mai susținut că nu există un refuz nejustificat din partea sa de a desemna un evaluator pentru imobilul pentru care s-a stabilit dreptul intimatei la despăgubiri, însă această măsură se va realiza în cadrul și cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 republicată, care nu se declanșează prin simpla cerere a persoanei îndreptățite, ci numai după transmiterea dosarelor, potrivit art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost modificat și completat prin O.U.G.

nr. 81/2007. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recursul pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București declarat împotriva sentinței nr. 4936 din 7 septembrie 2011 a Curții de Apel București prin care a fost obligată să transmită dosarul unui evaluator în vederea efectuării raportului de evaluare și emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, nu cuprinde critici propriu-zise cu privire la soluția primei instanțe, ci reia susținerile și argumentele prezentate în întâmpinarea depusă la fond, ce vizează complexitatea și etapele procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, inexistența unei culpe a acesteia și, pe cale de consecință, concluzionează că nu există nici un refuz nejustificat al soluționării solicitării acesteia, de desemnare a unui evaluator și de emitere a titlului de despăgubire.

Deși argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe investite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a cererii de despăgubire a intimatei. Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen de finalizare pentru fiecare etapă a procedurii administrative nu îndreptățește autoritatea publică să determine discreționar acest interval de timp, fiind necesar ca etapele procedurii să fie parcurse într-un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor art. 6 par. 1 C.E.D.O.

Termenul rezonabil privește atât durata procedurilor administrative preliminare, cât și timpul necesar finalizării procedurilor judiciare propriu-zise și de executare a hotărârilor judecătorești, astfel că Statul român avea obligația de a organiza astfel funcționarea puterilor sale, încât să răspundă acestor cerințe și persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 C.E.D.O. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite discreționare, de pasivitate, a autorităților publice.

Atunci când Statul Român și-a asumat obligația de a compensa prin măsuri reparatorii persoanele al căror drept de proprietate a fost încălcat de statul comunist prin preluarea abuzivă a imobilelor, era dator să stabilească măsuri legislative adecvate, transparente, coerente, care să asigure punerea în aplicare a procedurilor administrative de restituire a imobilelor, sau de plată a despăgubirilor într-un termen rezonabil, pentru persoanele cărora li s-a recunoscut dreptul la restituire sau la despăgubiri și care astfel au devenit posesoarele unui „bun" în sensul art. l din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens pronunțându-se Curtea de la Strasbourg prin hotărârile Viașu împotriva României, Katz și Faimblat din anul 2009. În speță, raportat la perioada îndelungată, cât a trecut de la data declanșării procedurii de restituire a imobilului luat abuziv de statul comunist de la autorul intimatei, de la emiterea notificării din anul 2002, prima instanță a concluzionat în mod corect că au fost încălcate dispozițiile art. 6 C.E.D.O.

privind dreptul la un proces echitabil. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 4936 din 7 septembrie 2011 a Curții de Apel București - secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.