ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 626/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București a fost

sesizată inițial cu cererea formulată de reclamantul N.V. și soția acestuia N.M.

prin care au chemat în judecată și personal la interogatoriu pârâtul I.G.P. din

București, solicitând:

- anularea

Ordinului I.G.P. nr. 1107 din 25 iunie 1998;

-

comunicarea motivării în fapt a Ordinului I.G.P. nr.

1107 din 25 iunie 1998;

- repunerea

numitului N.V. în postul deținut anterior emiterii Ordinului I.G.P. nr. 1107

din 25 iunie 1998, în

sensul reintegrării

în postul deținut și repunerea în drepturile legale,

respectiv plata salariilor indexate, majorate

și

reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data

trecerii în

rezervă până la data reintegrării efective;

-

plata

unor despăgubiri, în valoare de 500 lei, pe zi întârziere, pentru refuzul de a

soluționa cererile, începând cu data de 14 februarie 2007 când au fost date

răspunsurile negative și până la soluționarea cererii și î

n baza prevederilor art. 16, din

Legea nr. 554/2004, introducerea în cauză, a funcționarilor care au refuzat de

a soluționa cererea.

Pe

parcursul procesului, reclamantul N.V. în calitate de titular al dreptului

subiectiv de a solicita anularea Ordinului I.G.P.R. nr. 1107 din 25 iunie 1998

prin care a fost trecut în rezervă a depus cerere de precizare a acțiunii prin

care stabilind cadrul procesual, a solicitat să se constate inexistența

dreptului pârâtului de a emite și aplica Ordinul I.G.P. 1107 din 25 iunie 1998,

constatarea nulității absolute a acestui ordin întrucât a fost motivat eronat

pe fapte inexistente și constatarea nulității absolute a aceluiași ordin

datorită îngrădirii dreptului la apărare, a accesului la informație și a

accesului liber la justiție ca urmare a clasificării actului.

Prin cererea

precizatoare reclamantul arată că ordinul a fost emis tardiv în raport cu

regulamentul disciplinei militare, nu i-a fost comunicat în scris și nu

cuprinde motivarea măsurilor dispuse.

În raport cu

prevederile art. 246 C. proc. civ., reclamantul a arătat că înțelege să renunțe

la capetele 3, 4 și 5 din acțiune, respectiv cele referitoare la reintegrarea,

plata drepturilor salariale restante și plata de despăgubiri menținându-și doar

capetele de cerere referitoare la anularea actului și comunicarea motivării lui

precum și solicitările din cererea precizatoare.

Prin

întâmpinare, I.G.P.R. a invocat excepția autorității de lucru judecat cu

motivarea că legalitatea și temeinicia actului administrativ atacat a fost

analizată prin sentința civilă nr. 1681/2000 pronunțată de Curtea de Apel

București rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4143/2001 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 694/2001.

Pârâtul a

invocat și excepția tardivității acțiunii, arătând că Ordinul I.G.P. nr. 1107/1998

a fost adus la cunoștința reclamantului în cadrul Dosarului nr. 570/2000 și în

raport de prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 acțiunea

formulată în anul 2007 este tardiv introdusă.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 704 pronunțată la 4 martie 2008 a luat act de renunțarea la judecarea capetelor de cerere 3, 4 și 5 și ca urmare a admiterii excepției autorității

de lucru judecat a respins acțiunea.

În acest sens

prima instanță a reținut că între-prezenta acțiune și cea soluționată prin

sentința civilă nr. 1681 din 05 decembrie 2000 există identitate de obiect,

părți și cauză, astfel încât, față de dispozițiile art. 1201 C. civ., se impune

respingerea acțiunii ca urmare a

existenței

autorității de lucru judecat.

Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs reclamantul

N.V., invocând generic prevederile art. 304 C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie,

motivând, în esență, că nu este autoritate de lucru judecat față de sentința

civilă nr. 1681/2000, deoarece instanța de judecată în Dosarul nr. 570/2000 nu

s-a pronunțat asupra legalității actului administrativ, respectiv a Ordinului I.G.P.

nr. 1107 din 25 iunie 1998.

Apreciază recurentul că nu există autoritate de lucru judecat în cazul

în care prima hotărâre a soluționat același litigiu însă pe alt temei în

condițiile în care instanța prin sentința civilă nr. 1681/2000 nu s-a pronunțat

asupra temeiurilor de fapt și de drept invocate prin acțiunea ce a format

obiectul Dosarului nr. 8149/2007.

Se arată că nu există autoritate de lucru judecat față de sentința

civilă nr. 1681/2000 deoarece judecătorul care a pronunțat această hotărâre în Dosarul

nr. 570/2000 și judecătorii ce au pronunțat sentința recurată au refuzat

aplicarea art. 18 pct. 2 din Legea nr. 554/2004.

Un alt motiv de recurs invocat de reclamant vizează nelegalitatea

hotărârii care a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1 pct. 9 din Legea nr.

554/2004 cu privire la participarea procurorului și a art. 16 din lege privind

citarea funcționarului care a refuzat soluționarea cererii.

Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate precum și

sub toate aspectele conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată următoarele:

Critica vizând nulitatea hotărârii recurate care a fost pronunțată cu

încălcarea prevederilor art. 1 pct. 9 din Legea nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ, cu privire la participarea procurorului, nu poate

fi reținută având în vedere că potrivit acestor prevederi legale astfel cum au

fost modificate prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 262/2007, la soluționarea

cererilor în contencios administrativ, reprezentantul Ministerului Public poate

participa „în orice fază a procesului ori de câte ori apreciază că este necesar

pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor”.

Este adevărat că în forma nemodificată art. 1 alin. (9) a fost declarat

neconstituțional prin Decizia nr. 65 din 25 ianuarie 2007 reținându-se că prin

O.U.G. nr. 190/2005 privind realizarea unor măsuri necesare în procesul de

reintegrare europeană care a modificat textul alin. (9) al art. (1) din legea

contenciosului administrativ s-a urmărit restrângerea participării procurorului

numai în litigiile civile, iar nu și în cele care fac obiectul reglementării

speciale a contenciosului administrativ, însă așa cum s-a arătat la data soluționării

cauzei textul legal avea conținutul sus-menționat, iar participarea

procurorului nu era reglementată imperativ prin lege ca fiind obligatorie în

litigiile de contencios administrativ.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat analizată de

prima instanță cu prioritate conform art. 137 C. proc. civ., criticile sunt

nefondate.

Potrivit art. 1201 C. civ., este autoritate de lucru judecat când a doua

cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este

între aceleași părți, respectiv există tripla identitate de părți, obiect și de

cauză.

Condiția identității de părți nu este contestată și este îndeplinită în cauză,

având în vedere că sentința civilă nr. 1681 din 5 decembrie 2008, Curtea de

Apel București s-a pronunțat în contradictoriu cu pârâții I.G.P.R. și D.G.P. a

Municipiului București.

În privința obiectului acțiunii reclamantul - recurent susține

neîntemeiat că prin sentința civilă nr. 1681/2000 instanța de judecată în Dosarul

nr. 570/2000 nu s-a pronunțat asupra legalității Ordinului I.G.P. nr. 1107 din

25 iunie 1998.

Astfel cum rezultă din cuprinsul acestei hotărâri ca de altfel și din

sentința civilă nr. 142 din 24 ianuarie 2005 a Curții de Apel București respinsă tot pentru autoritate de lucru judecat obiectul primului Dosar nr. 570/2000 în

care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1681/2000 l-a reprezentat, conform

precizării la acțiune formulată la 15 iunie 2000 și cererea de anulare a Ordinului

de trecere în rezervă nr. 1107 din 25 iunie 1998.

În mod corect prima instanță a reținut că obiectul acțiunii soluționate

prin hotărârea menționată se referea și la comunicarea ordinului de trecere în

rezervă, ce implica și comunicarea motivării acestui act administrativ.

Instanța de contencios administrativ a fost sesizată cu o acțiune în

anularea unui act administrativ, ocazie cu care a efectuat un control de

legalitate al actului atacat, care trebuie să fie conform cu scopul și cu

conținutul legii, deci cu ipoteza, dispoziția și sancțiunea normei juridice.

Chiar dacă în cererea de precizare a acțiunii reclamantul – recurent a

invocat nulitatea actului administrativ atacat, așa cum a reținut și

judecătorul primei instanțe, în materia contenciosului administrativ nu

operează distincția între nulitatea absolută și nulitatea relativă, motivele

pentru care pot fi atacate actele administrative sunt cele de nelegalitate sau

emiterea abuzivă, cu exces de putere. Dispozițiile legii civile referitoare la

nulitatea convențiilor nu sunt aplicabile actelor administrative pentru a se

aplica regimul distinct al efectelor nulității, iar în soluționarea acțiunilor

privind anularea actelor administrative se cercetează îndeplinirea condițiilor art.

1 din Legea nr. 554/2004, persoana care se consideră vătămată prin emiterea

actului administrativ având la dispoziție o singură acțiune de anulare

indiferent de motivele de nelegalitate pe care le invocă.

Astfel, întrucât în dreptul administrativ nu se face distincție între

nulitatea absolută și nulitatea relativă a actului, nu poate fi acceptată teza

posibilității de introducere oricând a acțiunii, invocând lipsa identității de

cauză, fiind încălcată prin această modalitate de exercitare a drepturilor

subiective autoritatea de lucru judecat.

Cu privire la cererea din petitul acțiunii, conform art. 16 din legea

contenciosului administrativ se constată că nu a fost formulată în

contradictoriu cu o persoană fizică identificată în sensul art. 112 C. proc.

civ. pentru a fi parte în proces ca fiind „vinovată de refuzul de a rezolva

cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim”.

Textul legal vorbește de persoana acționată în justiție, care nu a fost

nominalizată de reclamantul-recurent la fondul cauzei, iar precizarea făcută

direct în recurs a funcționarului care a primit spre soluționare cererea prin

care a fost efectuată procedura prealabilă apare dacă nu tardivă cel puțin ca o

cerere nouă în recurs, neputându-se dispune introducerea direct în recurs a

funcționarului care nu a fost parte la prima instanță.

Pentru toate aceste considerente, conform prevederilor art. 1201 C. civ.,

art. 166 C. proc. civ., și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge

recursul formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul N.V. împotriva sentinței civile nr. 704 din 4 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 6 februarie 2009.