ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2337/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului

administrativ la 19 septembrie 2005, reclamantul C.G., în contradictoriu cu

pârâtul S.T.S., a solicitat:

- anularea ordinului de

punere la dispoziție nr. DP/ S/ 169 din 27 martie 2000 și a Ordinului de

trecere în rezervă nr. DP/ S/ 864 din 18 decembrie 2000 emise de directorul S.T.S.;

- obligarea pârâtului la

plata sumei de 271.744,89 RON, actualizată, reprezentând drepturi bănești

cuvenite pe perioada 27 martie 2000, la zi și în continuare;

- obligarea pârâtului la

acordarea semnului onorific „În slujba patriei” pentru 20 de ani vechime;

- acordarea de drepturi

nepatrimoniale;

- numirea pe o funcție cel

puțin similară cu cea deținută la 26 martie 2000;

- plata cheltuielilor de

transport și a altor cheltuieli efectuate pe timpul procesului ca și obligarea

la despăgubiri materiale și morale în valoare de 1 leu, de la toți cei vinovați

de încălcarea legislației.

Motivându-și acțiunea,

reclamantul a arătat că ordinele de punere la dispoziție și, respectiv, trecere

în rezervă au fost emise ca urmare a începerii urmăririi penale și ulterior a

condamnării sale, menționând că la data trecerii în rezervă sentința de

condamnare nu era definitivă, așa cum prevăd dispozițiile Statutului cadrelor

militare.

Tribunalul București, secția

a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal,

prin sentința civilă nr. 4180 din 24 octombrie 2005, a admis excepția necompetenței materiale a Instanței, dispunând declinarea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 3435

din 6 decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității acțiunii, invocată de

pârât și a respins acțiunea reclamantului, ca tardiv formulată.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel București a reținut că la datele când au fost emise de

către pârât cele două ordine atacate era în vigoare Legea contenciosului

administrativ nr. 29/1990, care prevedea că acțiunea nu se poate introduce mai

târziu de 1 an de la data comunicării actului administrativ atacat. Până la

sesizarea Instanței de judecată de către reclamant a intrat în vigoare Legea nr.

554/2004 care, la art. 11 alin. (2), prevede de asemenea un termen de decădere

de 1 an de la data emiterii actului atacat, în care se poate introduce acțiunea

în Instanță.

S-a mai reținut că sesizarea

Instanței de judecată s-a făcut la data de 19 septembrie 2005, cu depășirea

termenului de 1 an prevăzut de ambele acte normative menționate.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel București, a declarat recurs reclamantul C.G.,

invocând prevederile art. 304 pct. 5 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul susține că

interpretarea dată de Instanța de Fond noțiunii de comunicare a actului

administrativ este contrară C. proc. civ. și art. 6 din C.E.D.O.

Prin întâmpinarea formulată

de intimatul - pârât Serviciul de Telecomunicații Speciale a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, arătând că atât Ordinul de punere la

dispoziție cât și ordinul de trecere în rezervă i-au fost comunicate

recurentului, acesta semnând de luare la cunoștință la 28 martie 2000,

respectiv la 22 decembrie 2000, date în raport de care a fost corect soluționată

excepția tardivității acțiunii.

Examinând sentința atacată

prin prisma criticii formulate, Înalta Curte constată:

Cererea de chemare în

judecată a fost înregistrată la data de 19 septembrie 2005, sub imperiul Legii nr.

554/2004, a contenciosului administrativ.

Potrivit art. 11 alin. (2)

din această lege cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ

individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate pot

fi introduse „nu mai târziu de un an de la data emiterii actului”. Alin. (5) al

aceluiași articol califică acest termen de 1 an ca fiind de decădere.

Rezultă că în actuala

reglementare este irelevantă comunicarea, dacă acțiunea este introdusă peste

termenul de un an de la emiterea actului administrativ și, deci soluția Instanței

de Fond este legală.

Aceeași ar fi soluția și

dacă se examinează această excepție prin prisma vechii legi a contenciosului

administrativ, Legea nr. 29/1990, în vigoare la data emiteri actului, singura

deosebire, esențială, fiind dată de momentul comunicării actului administrativ,

întrucât art. 5 stabilea că termenul de decădere de 1 an se calculează de la

această dată.

Astfel, conform extrasului

din Ordinul de zi pe unitate nr. 86 din 28 martie 2000, ce poartă semnătura recurentului

- reclamant de luare la cunoștință, Ordinul de punere la dispoziție nr. DP/ S/ 169

din 27 mai 2000 i-a fost comunicat la data de 28 martie 2000. Ulterior, la data

de 22 decembrie 2000 i s-a comunicat și Ordinul de trecere în rezervă nr. DP/ S/

864 din 18 decembrie 2000.

Distincția pe care o face

recurentul între comunicare și luare la cunoștință este artificială,

neconvingătoare.

În mod logic, cel puțin ca

operațiune mentală, comunicarea precede luării la cunoștință. În plus, faptul

că cele două acte nu i-au fost remise în materialitatea lor (fiind secrete de

serviciu) nu poate fi imputat intimatului - pârât care era obligat să respecte

reglementările specifice cuprinse la aceea epocă în Legea nr. 23/1971.

De altfel, din documentația

prezentată de intimatul - pârât la Instanța de Fond rezultă că în perioada

cuprinsă între anii 2000 – 2005 recurentul - reclamant a înregistrat mai multe

rapoarte, cereri, memorii, în care s-a referit explicit la actele în discuție, solicitând

rechemarea în cadrele militare active începând cu data de 18 decembrie 2000,

dar nu a înțeles să formuleze acțiune în justiție, astfel că acum nu poate

invoca art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale sub aspectul dreptului la un proces echitabil, întrucât

această pasivitate îi este imputabilă.

În fine, Instanța de Fond nu

a mai putut examina cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele

materiale și morale pretinse de reclamant întrucât, potrivit art. 18 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004, aceasta este condiționată de stabilirea prealabilă a

caracterului nelegal al actului administrativ atacat, ceea ce nu este cazul în

speță.

Pentru aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.G. împotriva sentinței civile nr. 3435 din 6 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2007.