ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2504/2009

Asupra recursului de față; Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin adresa nr. l429/VIII-1/2008 din 20 ianuarie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat Curtea de Apel București cu cererea de revizuire formulată de petiționara V.R.S. pentru condamnatul V.I., decedat și a depus concluziile față de această cerere în conformitate cu dispozițiile art. 399 alin. (5) C. proc. pen.

În motivarea cererii de revizuire, petiționara a arătat că prin sentința penală nr. 699 din 6 iulie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar, secția a II-a, soțul său, V.I., decedat a fost condamnat la, 25 ani de muncă silnică, 10 ani degradare civilă, dispunându-se și confiscarea averii pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 partea a IlI-a C. pen., combinat cu art. unic din Legea nr. 212/1948, art. 304 și 463 Curtea de Justiție Militară, pedeapsă executată parțial, iar partea neexecutată a fost grațiată în anul 1964. Petenta a invocat intervenirea unor împrejurări care nu au fost cunoscute de instanțe la momentul pronunțării hotărârii, respectiv O.U.G. nr. 214/1999, pe care, comisia special înființată din cadrul Ministerului Justiției a refuzat să-i aplice acest act, solicitând revizuirea sentinței de condamnare a soțului său.

În drept, petiționara a invocat dispozițiile art. 394 alin. (l) lit. a) C. proc. pen., ulterior, aceasta invocând și dispozițiile art. 394 alin. (l) lit. b) C. proc. pen., respectiv lit. e) C. proc. pen., arătând că această condamnare s-a bazat pe declarațiile unor martori mincinoși și că această hotărâre de condamnare este contradictorie și nu se poate concilia cu decizia penală nr. 2 din 11 noiembrie 1946 a Curții Militare de Casație și Justiție, modificată prin decizia penală nr. l din 17 ianuarie 2000 a Completului de 9 judecători prin care soțul său a fost condamnat. Prin referatul întocmit de procuror conform dispozițiilor art. 399 alin. (5) C. proc. pen., s-a reținut că prin cererea formulată la 1 iulie 2002, petiționara V. R.S.

a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 699 din 6 iulie 1950 a Tribunalului Militar București prin care soțul său, V.I., decedat, a fost condamnat, invocând incidența cazurilor de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (l) lit. a) și e) C. proc. pen. Prin referatul nr. l204/A/II/2002 din 29 septembrie 2003, Parchetul Militar București a înaintat cererea de revizuire la Tribunalul București, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată. Prin concluziile scrise, petiționara și-a extins cererea de revizuire, invocând și incidența dispozițiilor art. 394 alin. (l) lit. b) C. proc. pen. Prin sentința penală nr. 83 din 1 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Militar București s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petiționara V.R.S.

Prin decizia penală nr. 78 din 17 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București s-a admis apelul declarat de petiționară în favoarea condamnatului V.I., s-a desființat sentința penală atacată pentru cazul de nulitate prevăzută de art. 197 alin. (2) teza I C. proc. pen. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții Militare de Apel București, ca primă instanță. Prin sentința penală nr. 2 din 19 ianuarie 2005, Curtea Militară de Apel a trimis cauza la Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru efectuarea actelor de cercetare. Prin concluziile formulate în lucrarea nr. 69/2005, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca neîntemeiată, întrucât motivele invocate nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art. 394 C. proc.

pen. Prin sentința penală nr. 6 din 20 aprilie 2005 pronunțată de Curtea Militară de Apel, în dosarul nr. 166/2004, s-a respins cererea de revizuire ca nefondată. Prin sentința penală nr. 3988 din 29 iunie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2774/2005, s-a admis recursul declarat de revizuienta V.R.S., s-a casat sentința recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea Militară de Apel. Rejudecând după casare, Curtea Militară de Apel, prin sentința penală nr. 16 din 29 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 113/2005, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire a sentinței penale nr. 699 din 6 iulie 1950 a Tribunalului Militar București, secția II penală.

Prin decizia penală nr. 5308 din 7 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de revizuienta V.R.S., a casat sentința recurată și a trimis cererea de revizuire la Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea efectuării actelor de cercetare prevăzute de art. 399 C. proc. pen., inclusiv sub aspectul cazurilor prevăzute de art. 394 alin. (l) lit. b) și e) C. proc. pen. Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a înaintat cererea de revizuire la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, având în vedere modificările legislative și decizia Curții Constituționale nr. 610 din 20 iunie 2007. În final s-a solicitat admiterea în principiu a cererii de revizuire, reținându-se incidența cazului prevăzută de art. 394 alin. (l) lit. a) C. proc.

pen., respectiv existența unei împrejurări noi necunoscute la momentul pronunțării hotărârilor, respectiv O.U.G. nr. 214/1999 prin care Statul Român a recunoscut implicit faptul că aceste persoane, respectiv luptătorii în rezistența anticomunistă au acționat legitim la momentul săvârșirii faptelor pentru care s-a dispus condamnarea lor în timpul regimului comunist. În ce privește celelalte motive de revizuire, procurorul a apreciat că din audierea martorilor L.C. și M.S. nu s-a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă de către Ciupercă, decedat la rândul său, în cauza în care soțul petiționarei a fost condamnat, iar între decizia penală nr. 2 din 11 noiembrie 1946 a Curții Militare de Casație și Justiție și sentința penală nr. 699 din 6 iulie 1950 a Tribunalului Militar București nu există contradicții, cele două hotărâri de condamnare fiind diferite.

Au fost atașate dosarele Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 401/1/2006, nr. 13679/1/2006, suplimentul dosarului nr. 40 i/1/2006, nr. 1774/1/2007, nr. 15863/1/2006, nr. 2774/2005, nr. 166/2004 al Curții Militare de Apel, nr. 113/2005, nr. 263/2004, nr. 193/2003 ale Tribunalul Militar București și au fost depuse înscrisuri de către revizuienta. Prin sentința penală nr. 65 din 16 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de petiționara V.R.S., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În motivarea acestei hotărâri s-a arătat că prin sentința penală nr. 699 din 6 iulie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar București, secția a II- a penală, s-a dispus condamnarea inculpatului V.I., în baza art. 209, partea a III-a C. pen., în reglementarea anterioară, combinat cu art. unic din Legea nr. 212/1948, la 25 ani muncă silnică și 10 ani degradare civilă și la confiscarea averii, sentința rămânând definitivă prin respingerea recursului inculpatului prin decizia penală nr. 1181 din 21 aprilie 1954, pronunțată de Curtea Militară de Casație și Justiție, reținându-se, în esență, că V.I. a pus bazele unei organizații subversive „Graiul Sângelui”, prin intermediul căreia a încercat să răstoarne ordinea socială existentă la acea dată și pentru a-și atrage cât mai mulți adepți a întocmit mai multe manifeste prin care milita pentru instituirea unui alt sistem de organizare socială.

S-a reținut că primul motiv invocat de petiționară este intervenirea unei împrejurări noi, necunoscute de instanță la momentul pronunțării hotărârii, invocând ca împrejurare nouă O.U.G. nr. 214/1999 prin care s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă a soțului acesteia, V.I. S-a apreciat de către instanța de fond că această dispoziție legală, intervenită după evenimentele din 1989 nu poate constitui o împrejurare nouă în sensul avut în vedere de legiuitor în dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. Împrejurarea nouă trebuia să existe înaintea pronunțării hotărârii de condamnare, însă să nu fie cunoscută de către instanța de judecată. Or, o ordonanță de urgență emisă în anul 1990 nu poate fi considerată o împrejurare nouă, fiind chiar inadmisibil a se considera că dacă instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare în anul 1950 ar fi cunoscut O.U.G.

nr. 214/1999, ar fi pronunțat o hotărâre de achitare. S-a apreciat deci că motivul prevăzut de art. 394 alin. (l) lit. a) C. proc. pen., nu este incident în cauză. Potrivit art. 7 alin. (l) lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999, persoanele care au calitatea de luptător în rezistența anticomunistă beneficiază de restituirea în condițiile legii în natură, sau dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent a bunurilor confiscate. Decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă poate fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate a dispune restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor confiscate, în ceea ce privește caracterul politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării.

S-a mai reținut că pedepsele la care a fost condamnat soțul petiționarei, V.I., au fost aplicate pentru o infracțiune de uneltire contra ordinii sociale, care sancționa pe cei care inițiau, organizau, activau sau participau la organizații de tip fascist, politice, militare, paramilitare, infracțiune dezincriminată după evenimentele din 1989. Dezincriminarea acestei infracțiuni a fost determinată de schimbarea regimului politic, schimbare care a generat o altă ordine de drept, fiind practic instaurat un alt regim, acela al statului democratic. Condamnarea numitului V.I. a fost determinată de săvârșirea unei infracțiuni prevăzute de legea penală în momentul respectiv, nu a cuprins nicio eroare judiciară, fiind o hotărâre concordă sub toate aspectele cu legea penală din anul 1950. De asemenea, celor care au fost condamnați pentru acest gen de infracțiuni, O.U.G.

nr. 214/1999 le-a acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, iar în considerarea acestei calități, le-au fost acordate drepturi, fiind reparate astfel abuzurile din trecut, iar acordarea drepturilor prevăzute în actul normativ menționat nu a fost condiționată de obținerea unor hotărâri de achitare ale foștilor condamnați, dobândirea calității de luptător în rezistența anticomunistă, fiind suficientă pentru acordarea tuturor drepturilor menționate. Deși petiționara nu a mai susținut și cazurile de revizuire prevăzute de art. 396 alin. (l) lit. b) și e) C. proc. pen., instanța de fond a constatat că și aceste cazuri sunt nefondate întrucât, pe de o parte o hotărâre definitivă de condamnare a martorului considerat mincinos nu există, iar în cadrul procedurii de revizuire nu se poate analiza și stabili acest fapt, iar pe de altă parte, între sentința penală nr. 699/1950 și decizia penală nr. 2/1946 nu există contradicții.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiționara V.R. S., invocând existența unui act nou, emis de la securitate din care reiese că la data arestării soțului său și a grupului din care făcea parte, nu au fost găsite arme și deci nu a fost folosită forța sau violența. A arătat că este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (l) lit. a) C. proc. pen. A susținut oral motivele de recurs depuse în scris la dosar, solicitând admiterea în principiul a cererii de revizuire, având în vedere și înscrisurile atașate la motivele de recurs, rejudecarea cauzei privind pe numitul V.I. și achitarea acestuia. Examinând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuientă este nefondat.

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac a cărei temeinicie este condiționată de îndeplinirea cerințelor expres și limitativ prevăzute de art. 393 și urm. C. proc. pen. Potrivit dispozițiilor art. 394 alin. (l) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.

Cu ocazia formulării cererii de revizuire, revizuienta V.R.S. a invocat prevederile art. 394 alin. (l) lit. a) C. proc. pen., iar pe parcursul judecății a invocat și dispozițiile art. 394 alin. (l) lit. b) și e) C. proc. pen., ca în final, cu ocazia judecării cauzei de către Curtea de Apel București, să invoce doar incidența dispozițiilor art. 394 alin. (l) lit. a) C. proc. pen., respectiv, descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei. În dovedirea cererii de revizuire a înțeles să invoce ca împrejurare nouă O.U.G. nr. 214/1999 prin care s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă a soțului acesteia, V.I., iar în recurs s-a referit la un act emis de securitate, care deși existent la dosar, instanța de condamnare nu s-a pronunțat asupra lui.

Motivele invocate de revizuienta nu se regăsesc printre cele prevăzute de dispozițiile art. 394 C. proc. pen., instanța de fond apreciind în mod corect că O.U.G. nr. 214/1999, prin care s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă a soțului acesteia nu poate constitui o împrejurare nouă, în sensul avut în vedere de legiuitor, împrejurarea nouă trebuind să preexiste pronunțării hotărârii de condamnare și să nu fie cunoscută de instanța de judecată. În ce privește actul emis de securitate, despre care revizuienta afirmă că instanța de condamnare nu s-a pronunțat asupra lui, a fost cunoscut de instanța de condamnare.

Nici celelalte cazuri prezentate de revizuienta nu sunt incidente în cauză întrucât pe de o parte nu s-a făcut dovada existenței unei hotărâri de condamnare definitivă a martorului C. pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, mărturie pe baza căreia să fi fost condamnat soțul petiționarei, nu există, iar pe de altă parte, între sentința penală nr. 699/1950 a Tribunalului Militar București și decizia penală nr. 2/1946 a Curții Militare de Casație și Justiție nu există contradicții, cele două hotărâri fiind pronunțate pentru infracțiuni diferite. Nu numai că cererea de revizuire este nefondată, motivele invocate nefiind dintre cele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 394 C. proc.

pen. , dar obținerea unei hotărâri de achitare a soțului revizuientei este lipsită de eficiență, față de dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999 și legile ulterioare care au recunoscut drepturi pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic. Astfel, potrivit art. l din O.U.G. nr. 214/1999, se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, iar la art. 7 al aceluiași act normativ, sunt menționate drepturile acordate persoanelor care au calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, printre care și restituirea în natură sau în echivalent a bunurilor confiscate, ceea ce în cazul obținerii unei hotărâri de achitare, nu ar mai fi posibil.

De asemenea, prin Legea privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, adoptată de Parlamentul României la 2 iunie 2009, au fost stabilite măsurile de reparare la care se obligă Statul Român față de persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare.

Potrivit art. 5 alin. (l) din această lege „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al a II -lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului” la acordarea de despăgubiri, iar potrivit art. 2 din aceeași lege, „toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept.” Ca atare, revizuienta poate beneficia de dispozițiile legale privind reparațiile cuvenite pentru condamnarea suferită de soțul său V.I., O.U.G.

nr. 214/1999 neconstituind un act nou în înțelesul dispozițiilor art. 394 C. proc. pen., ci un act de recunoaștere a calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice. Față de considerentele menționate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, iar recursul declarat apare, ca nefondat, urmând ca în temeiul art. 385 15 pct. l lit. b) C. proc. pen., să fie respins. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată revizuienta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuienta petiționară V.R.S. împotriva sentinței penale nr. 65 din 16 martie 2009 a Curții de Apel Bucureștii, secția I penală. Obligă petiționara la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 30 iunie 2009.