ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2504/2009
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2504/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de
față;
Examinând actele și
lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin adresa nr. l429/VIII-1/2008
din 20 ianuarie 2009, Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel București a sesizat Curtea de Apel
București cu cererea de revizuire formulată de petiționara V.R.S. pentru
condamnatul V.I., decedat și a depus concluziile
față de această cerere
în conformitate cu dispozițiile art. 399 alin. (5)
C. proc. pen.
În motivarea cererii de
revizuire, petiționara a arătat că prin sentința penală nr. 699 din 6 iulie
1950 pronunțată de Tribunalul Militar, secția a II-a, soțul său,
V.I., decedat a fost condamnat la, 25 ani de
muncă silnică, 10 ani degradare civilă, dispunându-se și confiscarea averii
pentru crimă de uneltire
contra ordinii
sociale, prevăzută de art. 209 partea a IlI-a C. pen., combinat cu art. unic
din
Legea nr. 212/1948, art. 304 și 463 Curtea de Justiție Militară, pedeapsă executată
parțial, iar partea neexecutată a fost grațiată în anul 1964. Petenta a invocat
intervenirea unor împrejurări care nu au fost cunoscute de instanțe la momentul
pronunțării hotărârii, respectiv O.U.G. nr. 214/1999, pe care, comisia
special înființată din cadrul Ministerului
Justiției a refuzat să-i aplice acest act,
solicitând revizuirea
sentinței de condamnare a soțului său.
În drept, petiționara a
invocat dispozițiile art. 394 alin. (l) lit. a) C. proc. pen.,
ulterior, aceasta
invocând și dispozițiile art. 394 alin. (l) lit. b) C. proc. pen., respectiv
lit. e) C. proc. pen.,
arătând că această condamnare s-a bazat pe declarațiile unor
martori mincinoși și că
această hotărâre de condamnare este contradictorie și nu se
poate concilia cu decizia penală nr. 2 din 11
noiembrie 1946 a Curții Militare de Casație și Justiție, modificată prin
decizia penală nr. l din 17 ianuarie 2000 a Completului de 9 judecători prin
care soțul său a fost condamnat.
Prin referatul întocmit
de procuror conform dispozițiilor art. 399 alin. (5) C.
proc. pen., s-a reținut că prin
cererea formulată la 1 iulie 2002, petiționara V.
R.S. a solicitat revizuirea
sentinței penale nr. 699 din 6 iulie 1950 a
Tribunalului Militar București
prin care soțul său, V.I., decedat, a fost
condamnat, invocând incidența cazurilor de revizuire
prevăzute de art. 394 alin. (l) lit. a) și e) C. proc. pen.
Prin referatul nr. l204/A/II/2002
din 29 septembrie 2003, Parchetul Militar București
a înaintat cererea de revizuire la Tribunalul
București, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Prin concluziile
scrise, petiționara și-a extins cererea de revizuire, invocând
și incidența dispozițiilor art. 394 alin. (l)
lit. b) C. proc. pen.
Prin sentința penală nr.
83 din 1 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Militar
București s-a respins, ca
inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petiționara
V.R.S.
Prin decizia penală nr.
78 din 17 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București
s-a admis apelul declarat de petiționară în favoarea
condamnatului V.I., s-a desființat sentința penală
atacată pentru cazul de nulitate prevăzută de art. 197 alin. (2) teza
I
C.
proc. pen. și a
declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Curții Militare de Apel
București, ca
primă instanță.
Prin sentința penală nr. 2 din 19 ianuarie
2005, Curtea Militară de Apel a trimis cauza la Parchetul Militar de pe lângă
Curtea Militară de Apel pentru efectuarea actelor de cercetare.
Prin concluziile formulate în lucrarea nr. 69/2005,
Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a solicitat respingerea
cererii de revizuire, ca
neîntemeiată,
întrucât motivele invocate nu se încadrează în niciunul din cazurile
prevăzute
de art. 394 C. proc. pen.
Prin sentința penală nr.
6 din 20 aprilie 2005 pronunțată de Curtea Militară de Apel, în dosarul nr. 166/2004,
s-a respins cererea de revizuire ca nefondată.
Prin sentința penală nr.
3988 din 29 iunie 2005 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2774/2005,
s-a admis recursul
declarat de revizuienta V.R.S.,
s-a casat sentința recurată și
s-a trimis cauza spre rejudecare la
Curtea Militară de Apel.
Rejudecând după casare,
Curtea Militară de Apel, prin sentința penală nr. 16
din 29 noiembrie 2005,
pronunțată în dosarul nr. 113/2005, a respins, ca nefondată,
cererea de revizuire a sentinței penale nr. 699
din 6 iulie 1950 a Tribunalului Militar București, secția
II
penală.
Prin decizia penală nr. 5308
din 7 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și
Justiție a admis recursul
declarat de revizuienta V.R.S., a
casat
sentința recurată și a trimis cererea de revizuire la Parchetul Militar de pe
lângă Curtea Militară de Apel în vederea efectuării actelor de cercetare
prevăzute
de art. 399 C. proc. pen.,
inclusiv sub aspectul cazurilor prevăzute de art. 394 alin. (l)
lit. b)
și e) C. proc. pen.
Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară
de Apel a înaintat cererea de revizuire la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București, având în vedere
modificările
legislative și decizia Curții Constituționale nr. 610 din 20 iunie 2007.
În final s-a solicitat
admiterea în principiu a cererii de revizuire, reținându-se incidența cazului
prevăzută de art. 394 alin. (l) lit. a) C. proc. pen., respectiv existența unei
împrejurări noi necunoscute la
momentul pronunțării hotărârilor, respectiv O.U.G. nr. 214/1999 prin care
Statul Român a recunoscut implicit faptul că aceste
persoane, respectiv luptătorii în rezistența anticomunistă au acționat
legitim la
momentul săvârșirii faptelor pentru care s-a dispus
condamnarea lor în timpul regimului comunist. În ce privește celelalte motive
de revizuire, procurorul a apreciat că din audierea martorilor L.C. și M.S. nu
s-a
săvârșit infracțiunea de mărturie
mincinoasă de către Ciupercă, decedat la rândul
său, în cauza în care
soțul petiționarei a fost condamnat, iar între decizia penală
nr. 2 din 11 noiembrie 1946 a Curții Militare de
Casație și Justiție și sentința penală nr. 699 din 6 iulie 1950 a Tribunalului
Militar București nu există contradicții, cele
două hotărâri de
condamnare fiind diferite.
Au fost atașate dosarele Înaltei Curți de
Casație și Justiție nr. 401/1/2006, nr. 13679/1/2006, suplimentul dosarului nr.
40 i/1/2006, nr. 1774/1/2007, nr. 15863/1/2006, nr. 2774/2005, nr. 166/2004 al
Curții Militare de Apel,
nr. 113/2005, nr. 263/2004,
nr. 193/2003 ale Tribunalul Militar București și au fost
depuse
înscrisuri de către revizuienta.
Prin sentința penală nr.
65 din 16 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția
I
penală, s-a respins, ca
nefondată, cererea de revizuire formulată de petiționara V.R.S., cu obligarea
acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În motivarea acestei
hotărâri s-a arătat că prin sentința penală nr. 699 din 6
iulie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar București,
secția a
II-
a penală, s-a
dispus
condamnarea inculpatului V.I., în baza art. 209, partea a III-a C. pen.,
în reglementarea anterioară, combinat cu art. unic
din Legea nr. 212/1948, la 25 ani muncă silnică și 10 ani degradare civilă și
la confiscarea averii, sentința
rămânând
definitivă prin respingerea recursului inculpatului prin decizia penală nr.
1181
din 21 aprilie 1954, pronunțată de Curtea Militară de Casație și Justiție,
reținându-se, în esență, că V.I. a pus bazele
unei organizații subversive „Graiul Sângelui”, prin intermediul căreia a
încercat să răstoarne ordinea socială
existentă
la acea dată și pentru a-și atrage cât mai mulți adepți a întocmit mai multe
manifeste prin care milita pentru instituirea unui
alt sistem de organizare socială.
S-a reținut că primul
motiv invocat de petiționară este intervenirea unei
împrejurări noi, necunoscute de instanță la momentul
pronunțării hotărârii,
invocând ca
împrejurare nouă O.U.G. nr. 214/1999 prin care s-a recunoscut calitatea
de luptător în rezistența anticomunistă a soțului
acesteia, V.I.
S-a apreciat de către
instanța de fond că această dispoziție legală, intervenită după evenimentele
din 1989 nu poate constitui o împrejurare nouă în sensul avut în
vedere de legiuitor în
dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. Împrejurarea nouă
trebuia să existe înaintea pronunțării
hotărârii de condamnare, însă să nu fie cunoscută de către instanța de
judecată. Or, o ordonanță de urgență emisă în anul 1990 nu poate fi considerată
o împrejurare nouă, fiind chiar inadmisibil a se
considera că dacă instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare în
anul 1950 ar fi cunoscut O.U.G. nr. 214/1999, ar fi pronunțat o hotărâre de
achitare.
S-a apreciat deci că
motivul prevăzut de art. 394 alin. (l) lit. a) C. proc. pen., nu
este incident în cauză.
Potrivit art. 7 alin. (l) lit. a) din O.U.G. nr.
214/1999, persoanele care au calitatea
de
luptător în rezistența anticomunistă beneficiază de restituirea în condițiile
legii
în natură, sau dacă aceasta nu
este posibilă, prin echivalent a bunurilor confiscate.
Decizia pentru constatarea calității de luptător
în rezistența anticomunistă poate fi
folosită
ca probă în fața instituțiilor abilitate a dispune restituirea în natură sau
prin
echivalent a bunurilor confiscate, în ceea ce privește caracterul
politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării.
S-a mai reținut că
pedepsele la care a fost condamnat soțul petiționarei,
V.I., au fost aplicate pentru o infracțiune de
uneltire contra ordinii
sociale, care
sancționa pe cei care inițiau, organizau, activau sau participau la
organizații de tip fascist, politice, militare,
paramilitare, infracțiune dezincriminată
după evenimentele din 1989. Dezincriminarea acestei infracțiuni a fost
determinată
de schimbarea regimului politic, schimbare care a generat o
altă ordine de drept,
fiind practic
instaurat un alt regim, acela al statului democratic.
Condamnarea numitului V.I. a fost determinată
de săvârșirea unei infracțiuni prevăzute de legea penală în momentul respectiv,
nu a cuprins
nicio eroare judiciară, fiind o
hotărâre concordă sub toate aspectele cu legea penală
din anul 1950.
De asemenea, celor care
au fost condamnați pentru acest gen de infracțiuni,
O.U.G. nr. 214/1999 le-a
acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, iar
în considerarea acestei
calități, le-au fost acordate drepturi, fiind reparate astfel
abuzurile din trecut, iar acordarea
drepturilor prevăzute în actul normativ
menționat
nu a fost condiționată de obținerea unor hotărâri de achitare ale foștilor
condamnați,
dobândirea calității de luptător în rezistența anticomunistă, fiind suficientă
pentru acordarea tuturor drepturilor menționate.
Deși petiționara nu a mai susținut și
cazurile de revizuire prevăzute de
art. 396
alin. (l) lit. b) și e) C. proc. pen., instanța de fond a constatat că și
aceste cazuri
sunt nefondate întrucât, pe de o parte o hotărâre
definitivă de condamnare a
martorului
considerat mincinos nu există, iar în cadrul procedurii de revizuire nu se
poate
analiza și stabili acest fapt, iar pe de altă parte, între sentința penală
nr. 699/1950 și decizia penală nr. 2/1946 nu
există contradicții.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat recurs petiționara V.R.
S., invocând existența unui act
nou, emis de la securitate din care reiese că la data arestării soțului său și
a grupului din care făcea parte, nu au fost găsite arme
și deci nu a fost folosită forța sau violența.
A arătat că este incident cazul de revizuire
prevăzut de art. 394 alin. (l) lit. a) C. proc. pen.
A susținut oral motivele de recurs depuse în
scris la dosar, solicitând
admiterea în
principiul a cererii de revizuire, având în vedere și înscrisurile atașate
la motivele de recurs, rejudecarea cauzei privind
pe numitul V.I. și
achitarea acestuia.
Examinând actele și
lucrările dosarului în raport de motivele invocate, Înalta Curte constată că
recursul declarat de revizuientă este nefondat.
Revizuirea constituie o
cale extraordinară de atac a cărei temeinicie este
condiționată de îndeplinirea cerințelor expres și
limitativ prevăzute de art. 393 și urm. C. proc. pen.
Potrivit dispozițiilor art.
394 alin. (l) C. proc. pen., revizuirea poate fi
cerută când:
a) s-au descoperit
fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la
soluționarea cauzei;
b) un martor, un expert
sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie
mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a
servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost
declarat fals;
d) un membru al
completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de
cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei
revizuire se cere;
e)
când două sau mai multe hotărâri judecătorești
definitive nu se pot concilia.
Cu ocazia formulării
cererii de revizuire, revizuienta V.R.S. a invocat prevederile art. 394 alin. (l)
lit. a) C. proc. pen., iar pe parcursul
judecății a invocat și dispozițiile art. 394 alin. (l) lit. b) și e) C.
proc. pen., ca în final, cu ocazia judecării cauzei de către Curtea de Apel
București, să invoce doar incidența dispozițiilor art. 394 alin. (l) lit. a) C.
proc. pen., respectiv,
descoperirea unor
fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la
soluționarea
cauzei.
În dovedirea cererii de revizuire a înțeles
să invoce ca împrejurare nouă
O.U.G. nr. 214/1999
prin care s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă a
soțului acesteia, V.I., iar în recurs s-a referit la un act
emis de
securitate, care deși existent la dosar, instanța de condamnare nu s-a
pronunțat asupra lui.
Motivele invocate de
revizuienta nu se regăsesc printre cele prevăzute de dispozițiile art. 394 C.
proc. pen., instanța de fond apreciind în mod corect că O.U.G. nr. 214/1999,
prin care s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența
anticomunistă a soțului acesteia nu poate
constitui o împrejurare nouă, în sensul
avut
în vedere de legiuitor, împrejurarea nouă trebuind să preexiste pronunțării
hotărârii de condamnare și să nu fie cunoscută de
instanța de judecată. În ce privește
actul
emis de securitate, despre care revizuienta afirmă că instanța de condamnare
nu s-a pronunțat asupra lui, a fost cunoscut de
instanța de condamnare.
Nici celelalte cazuri prezentate de
revizuienta nu sunt incidente în cauză
întrucât
pe de o parte nu s-a făcut dovada existenței unei hotărâri de condamnare
definitivă
a martorului C. pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, mărturie
pe baza căreia să fi fost condamnat soțul petiționarei, nu
există, iar pe de altă parte, între sentința
penală nr. 699/1950 a Tribunalului Militar
București și decizia penală nr.
2/1946 a Curții Militare de Casație și Justiție nu
există contradicții, cele două hotărâri fiind pronunțate pentru
infracțiuni diferite.
Nu numai că cererea de
revizuire este nefondată, motivele invocate nefiind
dintre cele expres și limitativ prevăzute de
dispozițiile art. 394 C. proc. pen.
, dar
obținerea unei hotărâri de achitare a soțului revizuientei este lipsită de
eficiență,
față de dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999 și legile ulterioare care au
recunoscut drepturi pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter
politic.
Astfel, potrivit art. l din O.U.G. nr. 214/1999,
se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor
condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din
motive politice unor măsuri
administrative
abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, iar la art. 7 al
aceluiași act normativ, sunt menționate drepturile acordate persoanelor care au
calitatea de luptător în rezistența
anticomunistă, printre care și restituirea în natură
sau în echivalent a bunurilor confiscate, ceea ce
în cazul obținerii unei hotărâri de
achitare, nu ar mai fi posibil.
De asemenea, prin Legea
privind condamnările cu caracter politic și măsuri
administrative asimilate acestora, pronunțate în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, adoptată de Parlamentul României la
2 iunie 2009, au fost
stabilite măsurile de
reparare la care se obligă Statul Român față de persoanele care
au suferit condamnări cu caracter politic în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, precum acordarea de
despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau acordarea de
despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin
hotărâre de condamnare.
Potrivit art. 5 alin. (l) din această lege „Orice
persoană care a suferit
condamnări cu
caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau
care a făcut obiectul unor măsuri administrative
cu caracter politic, precum și, după
decesul
acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al a
II
-lea inclusiv pot solicita
instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în
vigoare a prezentei
legi, obligarea statului” la acordarea de despăgubiri, iar potrivit
art. 2 din aceeași
lege, „toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu
caracter politic prevăzute la art. 1 sunt
înlăturate de drept.”
Ca atare, revizuienta
poate beneficia de dispozițiile legale privind reparațiile
cuvenite pentru condamnarea suferită de soțul
său V.I., O.U.G. nr. 214/1999 neconstituind un act nou în înțelesul
dispozițiilor art. 394 C.
proc. pen., ci un
act de recunoaștere a calității de luptător în rezistența anticomunistă
persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice.
Față de considerentele menționate, Înalta
Curte constată că hotărârea
instanței de
fond este legală și temeinică, iar recursul declarat apare, ca nefondat, urmând
ca în temeiul art. 385
15
pct. l lit. b) C. proc. pen., să fie
respins.
În temeiul art. 192 alin.
(2) C. proc. pen., va fi obligată revizuienta la plata
cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de
revizuienta petiționară V.R.S. împotriva sentinței penale nr. 65 din 16 martie
2009 a Curții de Apel Bucureștii, secția
I
penală.
Obligă petiționara la plata sumei de 100 lei
cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică azi 30 iunie 2009.