ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2755/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 29 iunie 2010, sub nr. 31491/3/2010, reclamanta V.R.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000.000 euro, reprezentând daune produse prin pronunțarea cu rea-credință și gravă neglijență a Deciziei penale nr. 2504 din 30 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 551/2/2009. Pe parcursul procesului, reclamanta a depus o precizare de acțiune, în cuprinsul căreia a explicitat îndeplinirea, în opinia sa, a condițiilor răspunderii civile delictuale.

Prin sentința civilă nr. 1915 din 01 noiembrie 2013, Tribunalul București, secția III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanta V.R.S. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin sentința penală nr. 65/16 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 551/2/2009 (fost nr. 150/2009), a fost respinsă, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de petenta V.R.S., prin care solicitase revizuirea sentinței penale nr. 669 din 06 iulie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar București, secția a II-a, împotriva soțului său, V.D.I., decedat, pentru crimă de uneltire, prevăzută de art. 209 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 2504 din 30 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 551/2/2009, a fost respins recursul declarat de V.R.S. împotriva sentinței penale nr. 65 din 16 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, ca nefondat. Prin sentința penală nr. 156 din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 11047/2/2011, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinței penale nr. 65 din 16 martie 2009 pronunțată de aceeași instanță, cerere formulată de V.R.S. Prin Decizia nr. 4173 din 14 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 11047/2/2011, a fost respins recursul declarat de V.R.S.

împotriva sentinței penale nr. 156 din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, ca nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 998-999 C. civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, fiind responsabil nu numai de prejudiciul cauzat cu intenție, dar și pentru cel produs din culpa sa. Astfel, pentru a fi în prezența răspunderii civile delictuale, trebuie să fie întrunite elementele esențiale ale acesteia: fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciu, vinovăția. Potrivit art. 1169 C. civ., cel care face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească, deci, sarcina probei revine reclamantului.

În continuare, Tribunalul a făcut referire la elementele răspunderii civile delictuale din perspectiva dispozițiilor C. civ. Totodată, a reținut că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.” Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor reglementează răspunderea statutului, răspunderea magistratului și repararea prejudiciului.

Art. 94 din această lege stabilește felurile răspunderii magistraților: ”Judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.” Răspunderea statului, fără nicio distincție între procesele penale și alte categorii de procese, este reglementată de art. 96 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004: „(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.”.

Răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum și dreptul statului la acțiune împotriva magistratului, de asemenea, fără nicio distincție legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004: „(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.” Repararea prejudiciului, adică situațiile și modul în care persoana îndreptățită se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată, distinct, în art. 94 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, și în art. 94 alin. (4) din aceeași lege, pentru erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale: „(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecații procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.” Alin. (5) și (6) din art. 94 din aceeași lege întregesc tabloul: „(5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.” Instanța a reținut că Legea nr. 303/2004 și Constituția stabilesc condițiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului și a magistraților pentru erorile judiciare, fiind vorba despre două instituții diferite, răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare și răspunderea patrimonială a magistraților. Pentru răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, așa cum prevede art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt stabilite de C. proc.

pen. Astfel, art. 504 alin. (1)-(4) C. proc. pen. prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Art. 505 alin. (1)-(4) din același cod reglementează felul și întinderea reparației. Art. 506 alin. (1)-(4) reglementează acțiunea pentru repararea pagubei, care poate fi pornită de către persoana „îndreptățită”. Art. 507 C. proc. pen. reglementează acțiunea în regres. Potrivit art. 504 C. proc. pen.: „Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)”. Reglementarea prevăzută de art. 504 C. proc. pen. a fost modificată prin Legea nr. 281/2003, fiind reținută de codul de procedură penală și în prezent, în această formă.

Prevederile art. 504 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate, se aplică de la intrarea în vigoare nu numai situațiilor juridice care se vor naște, modifica sau stinge de la data intrării în vigoare, ci și efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute. Aplicarea legii noi cu privire la efectele prezente sau viitoare ale unei situații juridice create anterior intrării în vigoare nu înseamnă că legea retroactivează, întrucât nu aduce atingere acelei situații juridice și nici efectelor care au fost realizate. Astfel, art. 504 C. proc. pen. nu mai restricționează angajarea răspunderii statului numai la cele două cazuri de achitare, cum era prevăzut anterior modificărilor legislative, respectiv numai când, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că inculpatul nu a săvârșit fapta imputabilă ori când fapta nu există.

La stabilirea caracterului de eroare judiciară, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., iar pârâtul răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, ci potrivit normei speciale prevăzute de art. 506 C. proc. pen., care arată că, pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin M.F.P. Potrivit art. 505 C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Având în vedere că, în ceea ce privește răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ”săvârșite în alte procese decât cele penale”, nu există o altă reglementare specială în afara celei cuprinse în Legea nr. 303/2004, se aplică regulile de la răspunderea civilă delictuală. Referitor la repararea prejudiciilor produse prin erorile judiciare, nu există o noțiune a termenului de „eroare judiciară”. Dacă în C. proc. pen. sunt stabilite acele situații când persoana prejudiciată trebuie despăgubită, în materie civilă lipsește orice reglementare de acest fel. În al doilea rând, în ceea ce privește prejudiciile care au ca izvor alte procese decât cele penale, singura reglementare existentă, adică cea cuprinsă în Legea nr. 303/2004, condiționează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate de existența răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului.

Dreptul la repararea prejudiciului ia naștere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabilește felul și întinderea prejudiciului. Dacă, în materie penală, lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului, în celelalte cazuri prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate.

Pentru ca o persoană să poată fi despăgubită, aceasta trebuie să parcurgă o serie de pași și să îndeplinească o serie de condiții: - să aștepte să se pronunțe o hotărâre judecătorească de condamnare penală definitivă a judecătorului sau o hotărâre definitivă și irevocabilă de sancționare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să se parcurgă un proces în care să se judece o faptă penală sau disciplinară a magistratului); - fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancționat magistratul să fie comisă în cursul procesului (o faptă în exercitarea atribuțiilor funcției specifice de magistrat, săvârșită în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă); - să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului și eroarea judiciară; - să fie pornită acțiunea privind răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară în termen de 1 an, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului și întinderea prejudiciului.

Răspunderea se poate angaja numai dacă, prin eroarea judiciară, s-a cauzat un prejudiciu. Dacă nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puțin în situația în care persoana prejudiciată nu va introduce acțiune pentru repararea prejudiciului. Erorile judiciare pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004). Eroarea judiciară trebuie să fi fost săvârșită cu rea-credință sau gravă neglijență. Din hotărârile judecătorești invocate de reclamantă și depuse la dosar reiese că este vorba despre procese de revizuire a unei sentințe penale, nefiind vorba despre condițiile răspunderii statului pentru erori săvârșite în procesele penale, prevăzute de art. 504 C. proc.

pen. Ca atare, reclamanta trebuia să facă dovada, pentru angajarea răspunderii statului, a unor hotărâri definitive privind răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor, pentru o faptă săvârșită în cursul judecații procesului, să facă dovada că faptele pretinse sunt de natură să determine o eroare judiciară și că dreptul la acțiune privind răspunderea statului pentru erori judiciare a fost exercitat într-un an de la data producerii prejudiciului. Or, reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, conform art. 1169 C. civ. Pentru aceste considerente, prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta V.R.S., criticând-o ca netemeinică și nelegală.

Prin Decizia civilă nr. 168/A din 22 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a r espins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că, potrivit art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 modificată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, „dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară”.

În privința magistraților instrumentatori ai cauzelor în care apelanta a fost parte, aceasta nu a realizat dovada împrejurării că magistrații au acționat cu rea-voință sau din gravă neglijență, nedepunând nicio hotărâre care să ateste împrejurări imputabile lor; ca atare, cererea sa este neîntemeiată, aprecierea Tribunalului, în acest sens, fiind corectă. Faptul că reclamanta a formulat sesizare la C.S.M. sau plângere penală împotriva magistraților respectivi nu este suficient, potrivit textului de lege evocat, pentru a fi configurată fapta ilicită constând în realizarea unei erori judiciare. Chiar dacă s-ar aprecia că sintagma procese penale, vizată de textul evocat, înglobează și alte cauze decât cele care privesc stabilirea concretă a răspunderii penale a unei persoane pentru o infracțiune concretă, precum ar fi, inter alia, cererile de revizuire a unei hotărâri penale, nici în această situație, cererea apelantei nu este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 504 C. proc. pen., „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”.

Având în vedere că apelanta nu a realizat incidența niciunuia dintre cazurile ilustrate, care dau dreptul la repararea pagubei în procesele penale, neprezentând niciun act procedural cuprinzând cerința procesuală enunțată, Curtea a apreciat că soluția primei instanțe este legală și temeinică. Împrejurarea că apelantei i s-a admis, în parte, cererea întemeiată pe Legea nr. 221/2009, constatându-se caracterul politic al condamnării soțului său, nu vizează activitatea judiciară realizată în cauzele de revizuire față de care se solicită angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.R.S., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii. Instanța de apel face referire la dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 modificată, menționând necesitatea îndeplinirii unor obligații de către reclamantă, pentru cazul în care prejudiciul este cauzat de o eroare judiciară săvârșită în alte procese decât cele penale. Or, astfel după cum recurenta a arătat în cererea de chemare în judecată și a probat, în speță, este vorba despre o eroare judiciară săvârșită într-un proces penal. Nepunându-se problema săvărșirii erorilor judiciare într-un proces civil, nu era necesară o hotărâre care să ateste reaua-voință sau grava neglijență a magistraților, împrejurare pe care instanțele anterioare au ignorat-o.

În concluzie, decizia cuprinde o motivare contradictorie, străină de natura pricinii, instanța refuzând, practic, să judece litigiul cu care a fost învestită. În același fel procedează și atunci când face referire la dispozițiile art. 504 C. proc. pen., care nu este incident în cauză. 2. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Deși acțiunea vizează răspunderea civilă delictuală determinată de erori de judecată săvârșite într-un dosar penal, instanța de apel, confirmând greșeala instanței de fond, se pronunță pentru cazul în care s-ar pune problema erorilor de judecată săvârșite într-un dosar civil, interpretând în mod greșit actul juridic dedus judecății.

De asemenea, cu toate că, în speță, nu este incidentă situația guvernată de art. 504 C. proc. pen., după cum a arătat și reclamanta, în cererea de apel, și s-a reținut inclusiv de către instanțe, Curtea se pronunță asupra unei ipoteze care nu se regăsește în cauză, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății. 3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Instanța de apel nu a aplicat dispozițiile C. proc. civ. privind judecarea apelului, deși trebuia să verifice „în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”, conform art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. Or, Curtea citează texte de lege și nu verifică nimic pentru a stabili situația din prezenta cauză. În prezentul recurs sunt incidente și dispozițiile art. 312 alin. (5), instanța de apel neintrând în cercetarea fondului. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare. Intimatul pârât nu a depus întâmpinare, deși a fost legal citat în acest sens. Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Criticile subsumate acestui motiv de recurs vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar nu a pct. 7 din același cod, întrucât, deși partea invocă, în drept, motivul de modificare referitor la modalitatea de motivare a deciziei, în realitate, o critică sub aspectul încălcării dispozițiilor legale în materie, în raport de natura procesului în care s-a pronunțat hotărârea pretins producătoare de prejudiciu. Astfel, recurenta nu susține că anumite considerente ale hotărârii sunt contradictorii unele față de altele sau contravin soluției pronunțate în dispozitiv și nici nu arată care sunt motivele străine de natura pricinii, pentru a fi în prezența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de aceasta doar în mod formal. Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., criticile recurentei, deși corecte nu sunt în măsură să conducă la modificarea deciziei atacate. Într-adevăr, în raport de decizia față de care s-a invocat de către reclamantă eroarea judiciară, respectiv Decizia penală nr. 2504 din 30 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, procesul nu poate fi calificat decât ca fiind penal, indiferent de împrejurarea că această decizie a vizat soluționarea recursului exercitat împotriva unei hotărâri pronunțate în urma judecării unei cereri de revizuire, formulată de aceeași parte. Ca atare, considerentul Curții de Apel, în sensul că sunt incidente, în speță, dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților este greșit.

Textul de lege menționat se referă la dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, drept a cărui exercitare este condiționată de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, în speță, cum s-a arăta deja, litigiul în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este penal, iar nu un proces de altă natură.

Cu alte cuvinte, pornind de la concluzia greșită cu privire la natura litigiului în care s-a pronunțat decizia în raport de care s-a formulat acțiunea pendinte, Curtea de Apel a aplicat un text de lege care nu era incident și, astfel, a pretins în mod greșit reclamantei să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor care au soluționat recursul declarat împotriva hotărârii date în revizuire. Deși corecte susținerile reclamantei sub acest aspect, nu sunt în măsură să determine modificarea deciziei recurate în prezentul dosar, întrucât decizia Curții de Apel cuprinde și o motivare alternativă, în care instanța a apreciat temeinicia acțiunii și dacă s-ar considera că procesul în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504/2009 este penal.

Instanța de apel a reținut, în esență, că, într-un asemenea caz, sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen., concluzând că acțiunea pendinte este neîntemeiată, întrucât reclamanta nu se află în niciuna dintre situațiile prevăzute de acest text de lege, care să-i confere dreptul la repararea prejudiciului creat în urma procesului penal. Argumentele Curții au fost combătute de recurentă, inclusiv în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, doar sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., nu și sub cel al ipotezelor din text pe care instanța de apel le-a avut în vedere, partea nemenționând că s-ar afla într-un astfel de caz. În limitele motivului de recurs, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a verificat pretențiile reclamantei în raport de dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. Pornind de la dispozițiile constituționale, care determină răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare „în condițiile legii” (art. 52 alin. (3)) și de la natura penală a litigiului în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504 din 30 iunie 2009, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 56 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, conform cărora „cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.” Or, astfel cum, în mod corect, a considerat și Curtea de Apel, repararea prejudiciului creat ca urmare a arestării sau condamnării pe nedrept este reglementată de dispozițiile art. 504-507 C. proc.

pen., incidente, în consecință și în speța de față. Prin urmare, criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate. 2. Susținerile din cadrul prezentului motiv nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât partea nu invocă interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, convenție sau act juridic unilateral, privit ca „negotium”, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ci stabilirea greșită a naturii procesului în care s-a pronunțat hotărârea prejudiciabilă și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. Ca atare, aceste critici vizează motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și au fost analizate în cadrul motivului precedent al căii de atac, neputând fi primite pentru argumentele deja arătate. 3. Criticile subsumate acestui motiv de recurs vor fi verificate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu a art. 304 pct. 9, întrucât partea invocă încălcarea art. 295 din Cod, sub aspectul motivării deciziei doar în drept, nu și în fapt, ca urmare a neanalizării, în limitele motivelor de apel, a condițiilor răspunderii civile delictuale de drept comun. Motivul de recurs nu poate fi primit. Față de argumentele instanței de apel, privind incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.

și neîncadrarea reclamantei în niciunul dintre cazurile în care poate fi atrasă răspunderea statului pentru prejudicii cauzate ca urmare a arestării sau condamnării pe nedrept, în mod corect Curtea nu a mai procedat la verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale de drept comun (existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu și a vinovăției), indiferent de motivele de apel formulate de reclamantă. Legea specială se aplică prioritar dreptului comun în materie, conform principiului „Specialia generalibus derogant” - „Legea specială derogă de la cea generală”. Ca atare, în mod corect, instanța de apel a verificat în speță, ulterior stabilirii incidenței dispozițiilor art. 504 C. proc.

pen., dacă reclamanta se află în vreunul dintre cazurile prevăzute de textul de lege menționat, iar nu condițiile răspunderii civile delictuale de drept comun. De asemenea, față de concluzia referitoare la inexistența, în speță, a vreuneia dintre ipotezele din art. 504, în mod corect nu a mai procedat la examinarea pretinsului prejudiciu, motiv pentru care, în realitate, reclamanta a contestat decizia Curții de Apel. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., nici aceste susțineri nu pot fi primite. Textul de lege enunțat nu vizează un motiv de recurs distinct față de cele enumerate în art. 304 C. proc. civ., ci soluția ce se pronunță de instanța de recurs în cazul admiterii căii de atac pentru unul dintre motivele de nelegalitate reglementate în art. 304, atunci când, printre altele, instanța a cărei hotărâre este recurată nu a intrat în cercetarea fondului.

Nu este cazul aplicării acestui text de lege în speță, întrucât, față de argumentele expuse în precedent, niciunul dintre motivele de recurs nu este întemeiat, urmând ca recursul să fie respins. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.R.S. împotriva Deciziei nr. 168/A din 22 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2014.