ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2755/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2755/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 29 iunie 2010, sub nr. 31491/3/2010,

reclamanta V.R.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea

pârâtului la plata sumei de 50.000.000 euro, reprezentând daune produse prin

pronunțarea cu rea-credință și gravă neglijență a Deciziei penale nr.

2504 din 30 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 551/2/2009.

Pe parcursul

procesului, reclamanta a depus o precizare de acțiune, în cuprinsul căreia a

explicitat îndeplinirea, în opinia sa, a condițiilor răspunderii civile

delictuale.

Prin sentința

civilă nr. 1915 din 01 noiembrie 2013, Tribunalul București, secția III-a

civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanta

V.R.S.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin sentința penală nr. 65/16

martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

în Dosarul nr. 551/2/2009 (fost nr. 150/2009), a fost respinsă, ca nefondată,

cererea de revizuire formulată de petenta V.R.S., prin care solicitase

revizuirea sentinței penale nr. 669 din 06 iulie 1950 pronunțată de

Tribunalul Militar București, secția a II-a, împotriva soțului

său, V.D.I., decedat, pentru crimă de uneltire, prevăzută de art. 209 C. pen.

Prin Decizia penală nr.

2504 din 30 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 551/2/2009, a fost respins

recursul declarat de V.R.S. împotriva sentinței penale nr. 65 din 16

martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

ca nefondat.

Prin sentința

penală nr. 156 din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția

I penală, pronunțată în Dosarul nr. 11047/2/2011, a fost respinsă, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinței penale nr. 65 din 16 martie

2009 pronunțată de aceeași instanță, cerere formulată de V.R.S.

Prin Decizia nr. 4173

din 14 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 11047/2/2011, a fost respins

recursul declarat de V.R.S. împotriva sentinței penale nr. 156 din 24

aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, ca

nefondat.

Potrivit dispozițiilor

art. 998-999 C. civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu,

obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, fiind

responsabil nu numai de prejudiciul cauzat cu intenție, dar și pentru cel

produs din culpa sa.

Astfel, pentru a fi

în prezența răspunderii civile delictuale, trebuie să fie întrunite elementele

esențiale ale acesteia: fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, prejudiciul,

legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciu, vinovăția.

Potrivit art. 1169 C.

civ., cel care face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească, deci,

sarcina probei revine reclamantului.

În continuare,

Tribunalul a făcut referire la elementele răspunderii civile delictuale din

perspectiva dispozițiilor C. civ.

Totodată, a reținut

că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție: „Statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este

stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care

și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.”

Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor reglementează răspunderea

statutului, răspunderea magistratului și repararea prejudiciului. Art. 94 din această

lege stabilește felurile răspunderii magistraților: ”Judecătorii și procurorii

răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.”

Răspunderea statului,

fără nicio distincție între procesele penale și alte categorii de procese, este

reglementată de art. 96 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004: „(1) Statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea

statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea

judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau

gravă neglijență.”.

Răspunderea

magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum și

dreptul statului la acțiune împotriva magistratului, de asemenea, fără nicio

distincție legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) și (8)

din Legea nr. 303/2004: „(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în

temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6),

statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului

sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea

judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de

prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul

articol este de un an.”

Repararea

prejudiciului, adică situațiile și modul în care persoana îndreptățită se poate

îndrepta cu o acțiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată,

distinct, în art. 94 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru erorile judiciare

săvârșite în procesele penale, și în art. 94 alin. (4) din aceeași lege, pentru

erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale: „(3) Cazurile în

care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin

erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de

procedură penală.

(4) Dreptul persoanei

vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare

săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul

în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea

penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o

faptă săvârșită în cursul judecații procesului și dacă această faptă este de

natură să determine o eroare judiciară.”

Alin. (5) și (6) din art.

94 din aceeași lege întregesc tabloul: „(5) Nu este îndreptățită la repararea

pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la

săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea

prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva

statului, reprezentat prin M.F.P.”

Instanța a reținut că

Legea nr. 303/2004 și Constituția stabilesc condițiile generale ale răspunderii

patrimoniale a statului și a magistraților pentru erorile judiciare, fiind vorba

despre două instituții diferite, răspunderea patrimonială a statului pentru

erori judiciare și răspunderea patrimonială a magistraților.

Pentru răspunderea

patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ce au ca

izvor procesele penale, așa cum prevede art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004,

cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt

stabilite de C. proc. pen.

Astfel, art. 504 alin.

(1)-(4) C. proc. pen. prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la

repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele

penale. Art. 505 alin. (1)-(4) din același cod reglementează felul și

întinderea reparației. Art. 506 alin. (1)-(4) reglementează acțiunea pentru

repararea pagubei, care poate fi pornită de către persoana „îndreptățită”. Art.

507 C. proc. pen. reglementează acțiunea în regres.

Potrivit art. 504 C.

proc. pen.: „Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul

procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal.

Privarea sau

restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin

hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art.

10 alin. (1) lit. j)”.

Reglementarea

prevăzută de art. 504 C. proc. pen. a fost modificată prin Legea nr. 281/2003,

fiind reținută de codul de procedură penală și în prezent, în această formă.

Prevederile art. 504 C.

proc. pen., astfel cum au fost modificate, se aplică de la intrarea în vigoare

nu numai situațiilor juridice care se vor naște, modifica sau stinge de la data

intrării în vigoare, ci și efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi

juridice trecute.

Aplicarea legii noi

cu privire la efectele prezente sau viitoare ale unei situații juridice create

anterior intrării în vigoare nu înseamnă că legea retroactivează, întrucât nu

aduce atingere acelei situații juridice și nici efectelor care au fost

realizate.

Astfel, art. 504 C.

proc. pen. nu mai restricționează angajarea răspunderii statului numai la cele

două cazuri de achitare, cum era prevăzut anterior modificărilor legislative,

respectiv numai când, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că inculpatul nu a

săvârșit fapta imputabilă ori când fapta nu există.

La stabilirea

caracterului de eroare judiciară, Tribunalul a avut în vedere criteriile

prevăzute de art. 504 C. proc. pen., iar pârâtul răspunde nu ca urmare a

angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, ci potrivit

normei speciale prevăzute de art. 506 C. proc. pen., care arată că, pentru

obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului

în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care

este citat prin M.F.P.

Potrivit art. 505 C.

proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata

privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de

consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de

libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Având în vedere că,

în ceea ce privește răspunderea patrimonială a statului și a magistraților

pentru erori judiciare ”săvârșite în alte procese decât cele penale”, nu există

o altă reglementare specială în afara celei cuprinse în Legea nr. 303/2004, se

aplică regulile de la răspunderea civilă delictuală.

Referitor la repararea

prejudiciilor produse prin erorile judiciare, nu există o noțiune a termenului

de „eroare judiciară”. Dacă în C. proc. pen. sunt stabilite acele situații

când persoana prejudiciată trebuie despăgubită, în materie civilă lipsește

orice reglementare de acest fel.

În al doilea rând, în

ceea ce privește prejudiciile care au ca izvor alte procese decât cele

penale, singura reglementare existentă, adică cea cuprinsă în Legea nr. 303/2004,

condiționează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate de

existența răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului.

Dreptul la repararea

prejudiciului ia naștere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabilește

felul și întinderea prejudiciului. Dacă, în materie penală, lucrurile sunt

relativ simple cu privire la repararea prejudiciului, în celelalte cazuri

prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, lucrurile sunt ceva mai

complicate. Pentru ca o persoană să poată fi despăgubită, aceasta trebuie să parcurgă

o serie de pași și să îndeplinească o serie de condiții:

- să aștepte să

se pronunțe o hotărâre judecătorească de condamnare penală definitivă a

judecătorului sau o hotărâre definitivă și irevocabilă de sancționare

disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să se parcurgă un proces în care să se

judece o faptă penală sau disciplinară a magistratului);

- fapta penală sau

disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancționat magistratul să fie

comisă în cursul procesului (o faptă în exercitarea atribuțiilor funcției

specifice de magistrat, săvârșită în timpul procesului prin care s-a generat

eroarea prejudiciabilă);

- să existe legătura

de cauzalitate între fapta magistratului și eroarea judiciară;

- să fie pornită

acțiunea privind răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare

judiciară în termen de 1 an, pentru a se constata eroarea judiciară,

răspunderea statului și întinderea prejudiciului.

Răspunderea se poate

angaja numai dacă, prin eroarea judiciară, s-a cauzat un prejudiciu. Dacă nu au

fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se

poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puțin în situația în care

persoana prejudiciată nu va introduce acțiune pentru repararea prejudiciului.

Erorile judiciare pot

avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96

alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004).

Eroarea judiciară

trebuie să fi fost săvârșită cu rea-credință sau gravă neglijență.

Din hotărârile judecătorești

invocate de reclamantă și depuse la dosar reiese că este vorba despre procese

de revizuire a unei sentințe penale, nefiind vorba despre condițiile

răspunderii statului pentru erori săvârșite în procesele penale, prevăzute

de art. 504 C. proc. pen. Ca atare, reclamanta trebuia să facă dovada, pentru

angajarea răspunderii statului, a unor hotărâri definitive privind răspunderea

penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor, pentru o faptă săvârșită în

cursul judecații procesului, să facă dovada că faptele pretinse sunt de natură

să determine o eroare judiciară și că dreptul la acțiune privind răspunderea statului

pentru erori judiciare a fost exercitat într-un an de la data producerii

prejudiciului.

Or, reclamanta nu a

făcut nicio dovadă în acest sens, conform art. 1169 C. civ.

Pentru aceste

considerente, prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta V.R.S., criticând-o ca netemeinică și nelegală.

Prin Decizia civilă nr.

168/A

din 22 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a r

espins apelul formulat de reclamantă, ca

nefondat.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut că, potrivit art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004

modificată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, „dreptul persoanei

vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare

săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în

cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă,

răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului

pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă

este de natură să determine o eroare judiciară”.

În privința

magistraților instrumentatori ai cauzelor în care apelanta a fost parte, aceasta

nu a realizat dovada împrejurării că magistrații au acționat cu rea-voință sau

din gravă neglijență, nedepunând nicio hotărâre care să ateste împrejurări

imputabile lor; ca atare, cererea sa este neîntemeiată, aprecierea Tribunalului,

în acest sens, fiind corectă.

Faptul că reclamanta a

formulat sesizare la C.S.M. sau plângere penală împotriva magistraților respectivi

nu este suficient, potrivit textului de lege evocat, pentru a fi configurată

fapta ilicită constând în realizarea unei erori judiciare.

Chiar dacă s-ar

aprecia că sintagma procese penale, vizată de textul evocat, înglobează și alte

cauze decât cele care privesc stabilirea concretă a răspunderii penale a unei

persoane pentru o infracțiune concretă, precum ar fi, inter alia, cererile de

revizuire a unei hotărâri penale, nici în această situație, cererea apelantei

nu este întemeiată.

Astfel, potrivit art.

504 C. proc. pen., „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la

repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată

de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau

restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive

de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă

de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j).

Are drept la

repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce

a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”.

Având în vedere că

apelanta nu a realizat incidența niciunuia dintre cazurile ilustrate, care dau

dreptul la repararea pagubei în procesele penale, neprezentând niciun act

procedural cuprinzând cerința procesuală enunțată, Curtea a apreciat că soluția

primei instanțe este legală și temeinică.

Împrejurarea că

apelantei i s-a admis, în parte, cererea întemeiată pe Legea nr. 221/2009,

constatându-se caracterul politic al condamnării soțului său, nu vizează

activitatea judiciară realizată în cauzele de revizuire față de care se

solicită angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare.

Pentru aceste considerente,

în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

reclamanta V.R.S., criticând-o pentru următoarele motive:

proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Instanța de apel face

referire la dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 modificată,

menționând necesitatea îndeplinirii unor obligații de către reclamantă, pentru

cazul în care prejudiciul este cauzat de o eroare judiciară săvârșită în alte

procese decât cele penale.

Or, astfel după cum

recurenta a arătat în cererea de chemare în judecată și a probat, în speță,

este vorba despre o eroare judiciară săvârșită într-un proces penal.

Nepunându-se problema

săvărșirii erorilor judiciare într-un proces civil, nu era necesară o hotărâre

care să ateste reaua-voință sau grava neglijență a magistraților, împrejurare

pe care instanțele anterioare au ignorat-o.

În concluzie, decizia

cuprinde o motivare contradictorie, străină de natura pricinii, instanța

refuzând, practic, să judece litigiul cu care a fost învestită.

În același fel procedează

și atunci când face referire la dispozițiile art. 504 C. proc. pen., care nu

este incident în cauză.

proc. civ. - instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a

schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Deși acțiunea vizează

răspunderea civilă delictuală determinată de erori de judecată săvârșite

într-un dosar penal, instanța de apel, confirmând greșeala instanței de fond, se

pronunță pentru cazul în care s-ar pune problema erorilor de judecată săvârșite

într-un dosar civil, interpretând în mod greșit actul juridic dedus judecății.

De asemenea, cu toate

că, în speță, nu este incidentă situația guvernată de art. 504 C. proc. pen.,

după cum a arătat și reclamanta, în cererea de apel, și s-a reținut inclusiv de

către instanțe, Curtea se pronunță asupra unei ipoteze care nu se regăsește în

cauză, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului

juridic dedus judecății.

proc. civ. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și este dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel nu a

aplicat dispozițiile C. proc. civ. privind judecarea apelului, deși trebuia să

verifice „în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea

legii de către prima instanță”, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Or,

Curtea citează texte de lege și nu verifică nimic pentru a stabili situația din

prezenta cauză.

În prezentul recurs

sunt incidente și dispozițiile art. 312 alin. (5), instanța de apel neintrând

în cercetarea fondului.

Recurenta reclamantă

a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei, spre rejudecare.

Intimatul pârât nu a

depus întâmpinare, deși a fost legal citat în acest sens.

Analizând decizia

civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

subsumate acestui motiv de recurs vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct.

9 C. proc. civ., iar nu a pct. 7 din același cod, întrucât, deși partea invocă,

în drept, motivul de modificare referitor la modalitatea de motivare a deciziei,

în realitate, o critică sub aspectul încălcării dispozițiilor legale în

materie, în raport de natura procesului în care s-a pronunțat hotărârea pretins

producătoare de prejudiciu.

Astfel, recurenta nu

susține că anumite considerente ale hotărârii sunt contradictorii unele față de

altele sau contravin soluției pronunțate în dispozitiv și nici nu arată care

sunt motivele străine de natura pricinii, pentru a fi în prezența cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de aceasta doar

în mod formal.

Din perspectiva

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile

recurentei, deși corecte nu sunt în măsură să conducă la modificarea deciziei

atacate.

Într-adevăr, în

raport de decizia față de care s-a invocat de către reclamantă eroarea

judiciară, respectiv Decizia penală nr. 2504 din 30 iunie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală, procesul nu poate fi calificat decât ca

fiind penal, indiferent de împrejurarea că această decizie a vizat soluționarea

recursului exercitat împotriva unei hotărâri pronunțate în urma judecării unei

cereri de revizuire, formulată de aceeași parte.

Ca atare,

considerentul Curții de Apel, în sensul că sunt incidente, în speță,

dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul

magistraților este greșit. Textul de lege menționat se referă la dreptul

persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile

judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, drept a cărui exercitare

este condiționată de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii

penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o

faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de

natură să determine o eroare judiciară. Or, în speță, cum s-a arăta deja,

litigiul în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504/2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție este penal, iar nu un proces de altă natură.

Cu alte cuvinte,

pornind de la concluzia greșită cu privire la natura litigiului în care s-a

pronunțat decizia în raport de care s-a formulat acțiunea pendinte, Curtea de

Apel a aplicat un text de lege care nu era incident și, astfel, a pretins în

mod greșit reclamantei să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive,

prin care să se stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a

judecătorilor care au soluționat recursul declarat împotriva hotărârii date în

revizuire.

Deși corecte

susținerile reclamantei sub acest aspect, nu sunt în măsură să determine

modificarea deciziei recurate în prezentul dosar, întrucât decizia Curții de

Apel cuprinde și o motivare alternativă, în care instanța a apreciat temeinicia

acțiunii și dacă s-ar considera că procesul în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504/2009

este penal. Instanța de apel a reținut, în esență, că, într-un asemenea caz, sunt

incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen., concluzând că acțiunea pendinte

este neîntemeiată, întrucât reclamanta nu se află în niciuna dintre situațiile

prevăzute de acest text de lege, care să-i confere dreptul la repararea

prejudiciului creat în urma procesului penal.

Argumentele Curții au

fost combătute de recurentă, inclusiv în cadrul celui de-al doilea motiv de

recurs, doar sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 504 C. proc.

pen., nu și sub cel al ipotezelor din text pe care instanța de apel le-a avut

în vedere, partea nemenționând că s-ar afla într-un astfel de caz.

În limitele motivului

de recurs, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a

verificat pretențiile reclamantei în raport de dispozițiile art. 504 C. proc.

pen.

Pornind

de la dispozițiile constituționale, care determină răspunderea statului pentru

prejudiciile cauzate prin erori judiciare „în condițiile legii” (art. 52 alin.

(3)) și de la natura penală a litigiului în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504

din 30 iunie 2009, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 56 alin. (3) din

Legea nr. 303/2004, conform cărora „cazurile în care persoana vătămată are

dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în

procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.”

Or, astfel cum, în

mod corect, a considerat și Curtea de Apel, repararea prejudiciului creat ca

urmare a arestării sau condamnării pe nedrept este reglementată de dispozițiile

art. 504-507 C. proc. pen., incidente, în consecință și în speța de față.

Prin urmare,

criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.

cadrul prezentului motiv nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art.

304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât partea nu invocă interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății, convenție sau act juridic unilateral, privit

ca „negotium”, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia, ci stabilirea greșită a naturii procesului în

care s-a pronunțat hotărârea prejudiciabilă și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. Ca atare, aceste critici vizează motivul

de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au fost analizate

în cadrul motivului precedent al căii de atac, neputând fi primite pentru

argumentele deja arătate.

subsumate acestui motiv de recurs vor fi verificate din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu a art. 304 pct. 9, întrucât

partea invocă încălcarea art. 295 din Cod, sub aspectul motivării deciziei doar

în drept, nu și în fapt, ca urmare a neanalizării, în limitele motivelor de

apel, a condițiilor răspunderii civile delictuale de drept comun.

Motivul de recurs nu

poate fi primit.

Față de argumentele

instanței de apel, privind incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 504 C.

proc. pen. și neîncadrarea reclamantei în niciunul dintre cazurile în care

poate fi atrasă răspunderea statului pentru prejudicii cauzate ca urmare a arestării

sau condamnării pe nedrept, în mod corect Curtea nu a mai procedat la

verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale de drept comun (existența

faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între faptă și

prejudiciu și a vinovăției), indiferent de motivele de apel formulate de

reclamantă.

Legea specială se

aplică prioritar dreptului comun în materie, conform principiului „Specialia

generalibus derogant” - „Legea specială derogă de la cea generală”. Ca atare,

în mod corect, instanța de apel a verificat în speță, ulterior stabilirii

incidenței dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., dacă reclamanta se află în

vreunul dintre cazurile prevăzute de textul de lege menționat, iar nu

condițiile răspunderii civile delictuale de drept comun. De asemenea, față de

concluzia referitoare la inexistența, în speță, a vreuneia dintre ipotezele din

art. 504, în mod corect nu a mai procedat la examinarea pretinsului prejudiciu,

motiv pentru care, în realitate, reclamanta a contestat decizia Curții de Apel.

În ceea ce privește

incidența dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., nici aceste susțineri

nu pot fi primite.

Textul de lege

enunțat nu vizează un motiv de recurs distinct față de cele enumerate în art. 304

C. proc. civ., ci soluția ce se pronunță de instanța de recurs în cazul

admiterii căii de atac pentru unul dintre motivele de nelegalitate reglementate

în art. 304, atunci când, printre altele, instanța a cărei hotărâre este

recurată nu a intrat în cercetarea fondului.

Nu este cazul aplicării

acestui text de lege în speță, întrucât, față de argumentele expuse în

precedent, niciunul dintre motivele de recurs nu este întemeiat, urmând ca

recursul să fie respins.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite

cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta V.R.S. împotriva Deciziei nr. 168/A din 22 aprilie

2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 octombrie 2014.