ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 110/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 110/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de 01 martie 2010,

reclamanta E.N. în calitate de soție supraviețuitoare a deținutului politic E.S.I.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 6.000.000 lei reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea pe nedrept a

soțului său la pedeapsa de 14 ani temniță grea pentru tentativa crimei de

trădare de patrie și 25 ani muncă silnică și 10 ani degradare civilă pentru crima

de uneltire contra ordinei sociale prin agitație, la degradare militară și

confiscarea în întregime a averii personale prin aplicarea art. 194 și 209 C.

pen. - condamnare cu caracter politic, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința

civilă nr. 571 din 14 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a admis acțiunea

reclamantei și a obligat pârâtul la 6.000.000 lei cu titlul de daune morale

către reclamantă, sumă reprezentând prejudiciul moral suferit prin condamnarea

cu caracter politic a soțului său dispuse prin Sentința penală nr. 198/1959 a

Tribunalului Militar.

Pentru a

hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că sentința penală prin care

soțul reclamantei a fost condamnat la 14 ani temniță grea pentru tentativa

crimei de trădare de patrie și la 25 ani muncă silnică și la 10 ani degradare

civilă pentru crima de uneltire contra ordinei sociale prin agitație, de

degradare militară și confiscarea în întregime a averii prin aplicarea art. 194

și 209 C. pen., din care acesta a executat, până la emiterea decretului de

grațiere, 6 ani muncă silnică în perioada 17 octombrie 1958 - 1 august 1964,

reprezintă o condamnare cu caracter politic, în sensul prevăzut de art. 2 alin.

(2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul

a constatat că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, în

prezența caracterului politic al condamnării suferite de soțul său decedat la

21 februarie 2004, reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare, are dreptul

la acordarea de daune morale în cuantumul solicitat prin acțiune, având în

vedere gravitatea suferințelor îndurate de soțul acesteia, precum și faptul că

reclamanta nu a mai primit alte despăgubiri.

Prin

decizia civilă nr. 45/ A din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, au fost admise

apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public, iar sentința a fost

schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel, într-o motivare amplă, tinzând la considerente

supraabundente față de speța concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra

temeiului juridic al cererii introductive, precum și cu o prezentare a

jurisprudenței relevante în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, a

conchis că, în urma deciziei date de Curtea Constituțională, art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantei, și-a încetat efectele juridice, iar reclamanta nu avea anterior deciziei

Curții Constituționale „un bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta,

indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.

4 și 9 C. proc. civ.

Arată că

instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității statuat în art. 147 alin.

(4) din Constituția României, dar și în cuprinsul deciziei nr. 1354/2010 a

Curții Constituționale.

Instanța

de apel a încălcat atribuțiile puterii judecătorești când a reținut că

principiul neretroactivității se aplică doar acelor situații care și-au epuizat

efectele înainte de intrarea în vigoare a legii noi, și nu și acelora care,

deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate

efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Instanța

de apel a nesocotit principiile: egalității armelor, al securității

raporturilor juridice, al dreptului la un proces echitabil, al nediscriminării.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Cu titlu

preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.

proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio

critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o

reglementează. Susținerile subsumate acestui motiv de nelegalitate, referitoare

la

depășirea de către instanța de apel a

atribuțiilor ce revin instanțelor judecătorești vor fi analizate din

perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile

formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor,

în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se

astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste

critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147

alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și

pentru trecut (ex tunc). Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va

face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă

că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice

ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea

rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după

intrarea

în vigoare a legii noi, dar numai dacă

aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme

de ordine publică, de interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în

dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o

speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or,

la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „un bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care

sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată

de înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care

s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă

că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată

”

și, prin urmare, „instanțele sunt

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul

funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Î

n sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011.

Cum

deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost

publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 24 ianuarie 2011, cauza nefiind,

deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce

efectele juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces

la un tribunal al reclamantei si nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

Situația

de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul

pretinsei „discriminării

”

constă, astfel, în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega

însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care

fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului

nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai

largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație”.

În

situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru

considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie

de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta E.N. împotriva deciziei nr. 45/ A

din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.