ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2604/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

13 decembrie 2005 reclamanții S.E., E.P., C.E., S.M. și R.G. au solicitat, în

contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor, anularea deciziei

nr. 1018 din 11 noiembrie 2005 și obligarea pârâtului la emiterea unei noi

dispoziții care să soluționeze notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001.

În motivarea

acțiunii reclamanții au arătat că prin notificarea nr. 1327/2001 au solicitat restituirea

în natură a imobilelor

preluate abuziv de stat, respectiv a

terenurilor în suprafață de 1000 mp, situat în vatra satului Băneasa, județul

Ilfov și în suprafață de 14.000 mp, situat în București, însă prin dispoziția

atacată li s-a respins notificarea cu motivarea că imobilele nu fac obiectul

Legii nr. 10/2001, „fără a se aduce vreun argument sau vreo dovadă în favoarea

acestei susțineri".

Prin sentința

civilă nr. 1165 din 29 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul în suprafață de 14.000 mp

situat în București, a trecut în proprietatea statului în baza sentinței civile

nr. 1139/1934 pronunțată de Tribunalul Ilfov, a deciziunii nr. 30 din 16 martie

1938 a Comisiei de Arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov și prin deciziunea de

expropriere nr. 37 bis din 22 noiembrie 1939 a Curții de Apel București, de la

numitul S.C., iar faptul că punerea în executare silită a hotărârii de

expropriere s-a făcut la data de 26 iulie 1945, prin emiterea somației, nu este

de natură a atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât, conform

art. 20 alin. (2) din Legea de expropriere nr. 1378/1964 dreptul de proprietate

asupra imobilului s-a transmis în patrimoniul statului la data rămânerii

definitive a hotărârii de expropriere, iar nu la data plății prețului.

Reclamanții

au declarat apel împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În

dezvoltarea motivelor de apel, apelanții au susținut că instanța de fond nu a

observat că decizia nr. 1018/2005 de respingere a notificării s-a limitat doar

la un punct al cererii lor, respectiv la terenul situat pe șos. București -

Ploiești Km. 11, unde se află în prezent sediul Academiei de Poliție „Alexandru

Ioan Cuza", deși prin notificare solicitaseră și terenul în suprafață de

1000 mp situat în vatra satului Băneasa cu privire la care pârâtul nu s-a

pronunțat.

Printr-un alt

motiv de apel s-a susținut că referitor la terenul în suprafață de 14.000 mp

scopul pentru care s-a decis exproprierea, respectiv mărirea Parcului Băneasa,

nu a fost realizat în perioada vechiului regim, terenul fiind preluat de către

primărie în mod abuziv în anul 1945, așa cum rezultă din procesul-verbal

încheiat la data de 27 septembrie 1945, fără plata unei indemnizații, ceea ce

atrage sancțiunea nulității măsurii dispuse.

Prin decizia

civilă nr. 328 A din 22 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a admis apelul declarat

de reclamanți, s-a desființat în parte sentința apelată și s-a trimis cauza

spre rejudecare la instanța de fond pentru a se pronunța asupra

contestației vizând restituirea terenului în suprafață de 1000 mp situat

în vatra satului Băneasa, județul Ilfov.

Au fost

menținute dispozițiile sentinței privitoare la respingerea contestației vizând

restituirea terenului în suprafață de 14.000 mp situat în București.

În motivarea

acestei decizii s-a reținut că instanța de fond a analizat temeinicia și

legalitatea deciziei contestate exclusiv din perspectiva imobilului în

suprafață de 14.000 mp, nepronunțându-se cu privire la legalitatea și

temeinicia deciziei nr. 1018/2005 din perspectiva terenului de 1000 mp, deși

prin contestația formulată tribunalul fusese învestit în acest sens, ceea ce

echivalează cu nepronunțarea asupra unui capăt de cerere, reținându-se că se

impune trimiterea cauzei spre rejudecare pe acest aspect.

Referitor la

celălalt motiv de apel, s-a reținut că preluarea imobilului teren în suprafață

de 14.000 mp a avut loc în anul 1939, deci anterior anului 1945 și ca atare

acest imobil nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, din perspectiva ratione

materiae.

În concret,

reține instanța de apel prin Deciziunea nr. 30/1938 și Deciziunea nr. 37

bis/1939 a Curții de Apel București s-a dispus exproprierea pentru cauză de

utilitate publică a terenului în suprafață de 1,38 ha situat în comuna Băneasa,

județul Ilfov, proprietatea domnului C.S., acesta primind o despăgubire,

conform certificatului de plată nr. 63 din 15 iulie 1940 și a notei de serviciu

nr. 018957/1943 emisă de Direcțiunea Financiară a Primăriei municipiului

București.

Terenul în

suprafață de 14.000 mp a fost transferat în proprietatea statului la data de 22

noiembrie 1939 când a fost pronunțată deciziunea de expropriere nr. 37 bis/1939

a Curții de Apel București, nedesființată și pusă în executare silită prin

emiterea somației din 26 iulie 1945.

Analizând

condițiile exproprierii, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu

Legea nr. 1378 din 17 octombrie 1864 pentru expropriere în cazul de utilitate

publică, această privare de proprietate se făcea numai prin hotărâre

judecătorească, hotărârea de expropriere lipsind pe proprietarul expropriat de

dreptul de proprietate asupra fondului, lăsându-i numai posesiunea până la

plata indemnizației.

Cum

exproprierea reprezintă o privare de proprietate, care are natura unui act

instantaneu, act ce s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească din anul 1939,

se arată în continuare în motivarea deciziei, împrejurarea că punerea în

executare silită a hotărârii de expropriere s-a făcut la data de 26 iulie 1945,

prin emiterea somației, ca prim act de executare, nu este de natură a atrage

incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Reclamanții

au declarat recurs împotriva deciziei pronunțată în apel, invocând motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și susținând că

instanța a făcut o analiză parțială și superficială a dispozițiilor legale

incidente în materie.

În

dezvoltarea motivelor de recurs se arată că scopul pentru care s-a decis

exproprierea terenului de 14.000 mp, respectiv mărirea Parcului Băneasa, nu a

fost realizat în perioada vechiului regim, fiind preluat de primărie în mod

abuziv abia în anul 1945, așa cum rezultă expres din procesul-verbal încheiat

la 27 septembrie 1945.

Recurenții

reclamanți susțin că în speță s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii

nr. 1378/1864, în sensul că nu s-a ținut seama de prevederile art. 37 și art. 67,

dispoziții în raport de care actul de expropriere, în ceea ce privește terenul

în litigiu, era lovit de nulitate absolută.

Urmare incidenței

dispozițiilor art. 64 din Legea nr. 1378/1864 autorul lor a continuat să fie

proprietarul imobilului în litigiu până la schimbarea regimului de stat în anul

1945, astfel că, susțin recurenții, în mod nelegal s-a reținut

inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Intimatul

pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

declarat de recurenți.

În faza

procesuală a recursului a decedat S.M.G., fiind introdusă în cauză

moștenitoarea acestuia S.A.M.Ș., reprezentată în instanță prin curator G.A.A.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate și având în

vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul

declarat în cauză este nefondat, în sensul considerentelor ce succed.

Prin

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut expres că imobilele

preluate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra

rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile

reglementate.

Rezultă deci,

că domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 îl constituie numai imobilele

preluate abuziv în perioada indicată, denumită perioada de referință, singura

excepție admisă fiind rechizițiile efectuate în baza Legii nr. 139/1940.

Invocarea

oricăror temeiuri de preluate abuzivă anterioare sau posterioare acestei

perioade de referință nu este permisă în cadrul procedurii prevăzută de Legea

nr. 10/2001.

Imobilul în

litigiu a trecut în proprietatea statului prin sentința civilă nr. 1139

bis/1934 pronunțată de fostul Tribunal Ilfov, Secția

a

4-a, declarându-se expropriat pentru cauză de utilitate publică, în baza Legii

nr. 1378/1864.

Prin

deciziunea nr. 30 din 16 martie 1938 pronunțată de Comisiunea de arbitri de pe

lângă Tribunalul Ilfov s-a fixat indemnizația pentru imobilul respectiv,

expropriatul nefîind mulțumit de cea oferită de Primărie, iar prin deciziunea

de expropriere nr. 37 bis din 22 noiembrie 1939 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a II-a au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de expropriatul

C.S. și Primăria municipiului București împotriva deciziunii Comisiunii de

arbitri.

Potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea de expropriere nr. 1378 din 17 octombrie

1864, hotărârea de expropriere lipsește pe proprietar de dreptul de proprietate

asupra fondului, lăsându-i acestuia numai posesiunea până la data plății

indemnizației.

În atare

situație, dreptul de proprietate asupra terenului a fost transferat în patrimoniul

autorității expropriate în anul 1934, la data pronunțării sentinței civile nr.

1139 bis, hotărâre definitivă, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost

desființată în condițiile unui recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art.

27 din Legea nr. 1378/1864.

Deciziunea

nr. 30/1938 a Comisiei de Arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov și decizia nr.

37/1939 a Curții de Apel București, secția a II-a au avut drept obiect numai

stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite expropriatului pentru teren,

nereprezentând o contestare a hotărârii prin care s-a dispus exproprierea.

Nu poate fi

primită susținerea formulată prin motivele de recurs potrivit căreia scopul

pentru care s-a decis exproprierea terenului în litigiu nu a fost realizat în

perioada vechiului regim, terenul fiind preluat de către Primărie în mod abuziv

abia în anul 1945, cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 27 septembrie

1945, făcându-se trimitere la art. 67 din Legea nr. 1378/1864 potrivit cu care

în situația în care pământurile expropriate pentru lucrările de utilitate

publică nu se vor mai întrebuința spre acest finit, atunci, foștii proprietari

sau urmașii lor, vor fi în drept a reclama înapoierea lor.

Această

reclamare a înapoierii terenurilor însă nu se făcea oricum și oricând, ci în

condițiile prevăzute prin art. 68 din același act normativ, condiții ce vizau

respectarea unor formalități și termene, ceea ce nu s-a dovedit, de altfel nici

nu s-a susținut expres, că s-ar fi întâmplat în cauză.

Este de

asemeni nefondată și critica vizând greșita aplicare a prevederilor art. 37 din

Legea nr. 1378/1864.

Susținerile

recurenților cum că, potrivit acestui text, măsura exproprierii era valabilă

dacă exproprierea se opera și plata se efectua în termen de 2 ani, sunt

contrazise de textul art. 37 care are în vedere împrejurarea imposibilității

stabilirii prin bună-învoială a prețului exproprierii pentru unele categorii de

terenuri.

Față de toate

considerentele expuse, Înalta Curte urmează a dispune respingerea recursului

declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de contestatorii S.E., E.P., C.E., S.A.M. și R.G.

împotriva deciziei nr. 328 A din 22 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 aprilie

2008.