ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2604/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 13 decembrie 2005 reclamanții S.E., E.P., C.E., S.M. și R.G. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor, anularea deciziei nr. 1018 din 11 noiembrie 2005 și obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziții care să soluționeze notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că prin notificarea nr. 1327/2001 au solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, respectiv a terenurilor în suprafață de 1000 mp, situat în vatra satului Băneasa, județul Ilfov și în suprafață de 14.000 mp, situat în București, însă prin dispoziția atacată li s-a respins notificarea cu motivarea că imobilele nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, „fără a se aduce vreun argument sau vreo dovadă în favoarea acestei susțineri". Prin sentința civilă nr. 1165 din 29 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul în suprafață de 14.000 mp situat în București, a trecut în proprietatea statului în baza sentinței civile nr. 1139/1934 pronunțată de Tribunalul Ilfov, a deciziunii nr. 30 din 16 martie 1938 a Comisiei de Arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov și prin deciziunea de expropriere nr. 37 bis din 22 noiembrie 1939 a Curții de Apel București, de la numitul S.C., iar faptul că punerea în executare silită a hotărârii de expropriere s-a făcut la data de 26 iulie 1945, prin emiterea somației, nu este de natură a atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât, conform art. 20 alin. (2) din Legea de expropriere nr. 1378/1964 dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis în patrimoniul statului la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere, iar nu la data plății prețului.

Reclamanții au declarat apel împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel, apelanții au susținut că instanța de fond nu a observat că decizia nr. 1018/2005 de respingere a notificării s-a limitat doar la un punct al cererii lor, respectiv la terenul situat pe șos. București - Ploiești Km. 11, unde se află în prezent sediul Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza", deși prin notificare solicitaseră și terenul în suprafață de 1000 mp situat în vatra satului Băneasa cu privire la care pârâtul nu s-a pronunțat.

Printr-un alt motiv de apel s-a susținut că referitor la terenul în suprafață de 14.000 mp scopul pentru care s-a decis exproprierea, respectiv mărirea Parcului Băneasa, nu a fost realizat în perioada vechiului regim, terenul fiind preluat de către primărie în mod abuziv în anul 1945, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 27 septembrie 1945, fără plata unei indemnizații, ceea ce atrage sancțiunea nulității măsurii dispuse. Prin decizia civilă nr. 328 A din 22 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a admis apelul declarat de reclamanți, s-a desființat în parte sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond pentru a se pronunța asupra contestației vizând restituirea terenului în suprafață de 1000 mp situat în vatra satului Băneasa, județul Ilfov.

Au fost menținute dispozițiile sentinței privitoare la respingerea contestației vizând restituirea terenului în suprafață de 14.000 mp situat în București. În motivarea acestei decizii s-a reținut că instanța de fond a analizat temeinicia și legalitatea deciziei contestate exclusiv din perspectiva imobilului în suprafață de 14.000 mp, nepronunțându-se cu privire la legalitatea și temeinicia deciziei nr. 1018/2005 din perspectiva terenului de 1000 mp, deși prin contestația formulată tribunalul fusese învestit în acest sens, ceea ce echivalează cu nepronunțarea asupra unui capăt de cerere, reținându-se că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pe acest aspect. Referitor la celălalt motiv de apel, s-a reținut că preluarea imobilului teren în suprafață de 14.000 mp a avut loc în anul 1939, deci anterior anului 1945 și ca atare acest imobil nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, din perspectiva ratione materiae.

În concret, reține instanța de apel prin Deciziunea nr. 30/1938 și Deciziunea nr. 37 bis/1939 a Curții de Apel București s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafață de 1,38 ha situat în comuna Băneasa, județul Ilfov, proprietatea domnului C.S., acesta primind o despăgubire, conform certificatului de plată nr. 63 din 15 iulie 1940 și a notei de serviciu nr. 018957/1943 emisă de Direcțiunea Financiară a Primăriei municipiului București.

Terenul în suprafață de 14.000 mp a fost transferat în proprietatea statului la data de 22 noiembrie 1939 când a fost pronunțată deciziunea de expropriere nr. 37 bis/1939 a Curții de Apel București, nedesființată și pusă în executare silită prin emiterea somației din 26 iulie 1945. Analizând condițiile exproprierii, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu Legea nr. 1378 din 17 octombrie 1864 pentru expropriere în cazul de utilitate publică, această privare de proprietate se făcea numai prin hotărâre judecătorească, hotărârea de expropriere lipsind pe proprietarul expropriat de dreptul de proprietate asupra fondului, lăsându-i numai posesiunea până la plata indemnizației.

Cum exproprierea reprezintă o privare de proprietate, care are natura unui act instantaneu, act ce s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească din anul 1939, se arată în continuare în motivarea deciziei, împrejurarea că punerea în executare silită a hotărârii de expropriere s-a făcut la data de 26 iulie 1945, prin emiterea somației, ca prim act de executare, nu este de natură a atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei pronunțată în apel, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și susținând că instanța a făcut o analiză parțială și superficială a dispozițiilor legale incidente în materie.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că scopul pentru care s-a decis exproprierea terenului de 14.000 mp, respectiv mărirea Parcului Băneasa, nu a fost realizat în perioada vechiului regim, fiind preluat de primărie în mod abuziv abia în anul 1945, așa cum rezultă expres din procesul-verbal încheiat la 27 septembrie 1945. Recurenții reclamanți susțin că în speță s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 1378/1864, în sensul că nu s-a ținut seama de prevederile art. 37 și art. 67, dispoziții în raport de care actul de expropriere, în ceea ce privește terenul în litigiu, era lovit de nulitate absolută. Urmare incidenței dispozițiilor art. 64 din Legea nr. 1378/1864 autorul lor a continuat să fie proprietarul imobilului în litigiu până la schimbarea regimului de stat în anul 1945, astfel că, susțin recurenții, în mod nelegal s-a reținut inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenți. În faza procesuală a recursului a decedat S.M.G., fiind introdusă în cauză moștenitoarea acestuia S.A.M.Ș., reprezentată în instanță prin curator G.A.A. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate și având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, în sensul considerentelor ce succed. Prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut expres că imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile reglementate.

Rezultă deci, că domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 îl constituie numai imobilele preluate abuziv în perioada indicată, denumită perioada de referință, singura excepție admisă fiind rechizițiile efectuate în baza Legii nr. 139/1940. Invocarea oricăror temeiuri de preluate abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de referință nu este permisă în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001. Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin sentința civilă nr. 1139 bis/1934 pronunțată de fostul Tribunal Ilfov, Secția a 4-a, declarându-se expropriat pentru cauză de utilitate publică, în baza Legii nr. 1378/1864.

Prin deciziunea nr. 30 din 16 martie 1938 pronunțată de Comisiunea de arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov s-a fixat indemnizația pentru imobilul respectiv, expropriatul nefîind mulțumit de cea oferită de Primărie, iar prin deciziunea de expropriere nr. 37 bis din 22 noiembrie 1939 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de expropriatul C.S. și Primăria municipiului București împotriva deciziunii Comisiunii de arbitri. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea de expropriere nr. 1378 din 17 octombrie 1864, hotărârea de expropriere lipsește pe proprietar de dreptul de proprietate asupra fondului, lăsându-i acestuia numai posesiunea până la data plății indemnizației.

În atare situație, dreptul de proprietate asupra terenului a fost transferat în patrimoniul autorității expropriate în anul 1934, la data pronunțării sentinței civile nr. 1139 bis, hotărâre definitivă, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost desființată în condițiile unui recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 27 din Legea nr. 1378/1864. Deciziunea nr. 30/1938 a Comisiei de Arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov și decizia nr. 37/1939 a Curții de Apel București, secția a II-a au avut drept obiect numai stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite expropriatului pentru teren, nereprezentând o contestare a hotărârii prin care s-a dispus exproprierea.

Nu poate fi primită susținerea formulată prin motivele de recurs potrivit căreia scopul pentru care s-a decis exproprierea terenului în litigiu nu a fost realizat în perioada vechiului regim, terenul fiind preluat de către Primărie în mod abuziv abia în anul 1945, cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 27 septembrie 1945, făcându-se trimitere la art. 67 din Legea nr. 1378/1864 potrivit cu care în situația în care pământurile expropriate pentru lucrările de utilitate publică nu se vor mai întrebuința spre acest finit, atunci, foștii proprietari sau urmașii lor, vor fi în drept a reclama înapoierea lor. Această reclamare a înapoierii terenurilor însă nu se făcea oricum și oricând, ci în condițiile prevăzute prin art. 68 din același act normativ, condiții ce vizau respectarea unor formalități și termene, ceea ce nu s-a dovedit, de altfel nici nu s-a susținut expres, că s-ar fi întâmplat în cauză.

Este de asemeni nefondată și critica vizând greșita aplicare a prevederilor art. 37 din Legea nr. 1378/1864. Susținerile recurenților cum că, potrivit acestui text, măsura exproprierii era valabilă dacă exproprierea se opera și plata se efectua în termen de 2 ani, sunt contrazise de textul art. 37 care are în vedere împrejurarea imposibilității stabilirii prin bună-învoială a prețului exproprierii pentru unele categorii de terenuri. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte urmează a dispune respingerea recursului declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorii S.E., E.P., C.E., S.A.M. și R.G. împotriva deciziei nr. 328 A din 22 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 aprilie 2008.