ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3838/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3838/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamantul M.R.F. a chemat în judecată pe pârâtul

Municipiului București,

solicitând Judecătoriei sector 3, pe rolul căreia

cauza a fost înregistrată sub nr. 4556/2004,

obligarea pârâtului la

restituirea terenului

situat în București, în

suprafață de

350 mp preluat abuziv prin două decrete de expropriere din

patrimoniul autoarei M.G.E., al cărei succesor cu

titlu cu

titlu universal a devenit

contractului de vânzare-cumpărare de drepturi

succesorale nr. 927 din 3

octombrie 2000 (BNP M.R.G.).

Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri

pentru perioada în care

a fost lipsit de folosința imobilului datorită culpei pârâtului care nu a

răspuns notificării formulate în cursul anului 2001 în

baza Legii nr. 10/2001.

Judecătoria

sectorului 3, prin sentința civilă nr. 8124 din 18

octombrie 2004, a respins acțiunea în baza excepției autorității de

lucru

judecat, reținând că prin

hotărâre rămasă irevocabilă, o cerere identică a

fost respinsă ca

inadmisibilă.

Prin decizia

civilă nr. 666 din 12 aprilie 2005, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantului, a anulat

sentința, respingând excepția reținută în primă instanță și a reținut cauza

pentru

evocarea fondului. Urmare a intrării în vigoare a Legii nr.

219/2005, curtea de apel a trimis dosarul la

Tribunalul București.

Decizia

civilă nr. 845/A din 21 aprilie 2006, prin care Tribunalul București a „respins

ca nefondat apelul" declarat de reclamant împotriva sentinței Judecătoriei

sector 3 a fost modificată în recursul reclamantului,

potrivit deciziei civile nr.

2019 din 6 noiembrie 2006 a Curții de Apel

București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în

sensul admiterii apelului, a

anulării sentinței (necompetența materială a

judecătoriei în materia Legii

nr. 10/2001) și a trimiterii cauzei pentru

soluționare în primă instanță la Tribunalul

București.

Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr.

144 din 24 ianuarie

2007, a respins cererea de chemare în judecată, cu

motivarea că terenul în

suprafață de 350 mp, expropriat de la defuncta M.E. prin Decretele de

expropriere nr. 55/1981 și nr. 43/1984, nu

este liber, astfel încât nu

poate fi restituit în natură, reclamantul urmând a

primi despăgubiri în conformitate

cu procedura instituită prin Legea nr.

247/2005.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul M.R.F.

Prin decizia civilă nr. 496 din 4 iulie 1007, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a admis apelul, a

schimbat sentința și a admis în

parte

acțiunea, constatând dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în

echivalent în limita terenului în suprafață de

211 mp, expropriat potrivit

Decretului nr. 43/1994.

Instanța a dispus obligarea pârâtului de a se conforma dispozițiilor

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247, Titlul VII și a respins ca neîntemeiată

cererea având ca obiect

despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului.

Pentru a

adopta această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Cererea de

apel nu a fost motivată, fiind analizată în baza art. 292 alin. (2) C proc.

civ.

Reclamantul are calitate de persoană îndreptățită pentru terenul

expropriat pe numele lui M.G., în suprafață

de 211 mp,

diferența de 50 mp. fiind

expropriată din patrimoniul lui M.E., iar

cei două proprietari sunt persoane diferite, reclamantul cumpărând numai

drepturile succesorale ale moștenitorilor lui M.G.

Terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece zona în care s-a aflat

a fost

total restructurată, conform expertizei efectuate în cauză (dosar nr.

3839/2005 al Tribunalului București).

Deși

reclamantul a cerut numai restituirea în natură a terenului,

indicarea ca temei al cererii a Legii nr. 10/2001

obliga instanța la stabilirea

subsidiară

a despăgubirilor, pentru a epuiza astfel dreptul ce poate fi

valorificat

în baza legii menționate, ca efect al ignorării de către

Municipiul București a notificării reclamantului,

despăgubiri ce urmează a fi acordată conform dispozițiile art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 247/2005 titlul

VII.

Î

mpotriva deciziei instanței de apel au declarat

recurs ambele părți.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6 și

9

C. proc.

civ., recurentul reclamant arată că a cerut retrocedarea în natură,

iar instanța s-a

pronunțat cu privire la despăgubiri, deci a acordat altceva,

încălcând principiul

judecării cauzelor în limita actului de sesizare.

Se mai susține că instanța a încălcat și dispozițiile art. 296 C. proc.

civ. atunci când a reținut că

M.E. și M.G. sunt

persoane diferite și că

reclamantul este îndreptățit doar la o suprafață de

211 mp, fără a pune în discuție acest aspect și a

solicita probe în sensul

identității celor două persoane.

Cu privire la cererea de restituire în natură, reclamantul arata că din

raportul de

expertiză rezultă că cea mai mare parte a terenului este liberă, fiind ocupată

fără titlu de o persoană, restul este ocupat de o parcare și de

garaje, situații

neprevăzute de Legea nr. 10/2001 și că singura parte ce nu

s-ar putea restitui în

natură este cea ocupată de R.,

sens

în care invocă nelegalitatea deciziei.

Pârâtul Municipiul București prin Primarul general a criticat decizia

ca fiind nelegală, în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C proc. civ., în dezvoltarea căruia invocă

excepția inadmisibilității

acțiunii, cu

motivarea că imobilele preluate abuziv de stat se restituie în

natură

sau echivalent prin dispoziția motivată a primarilor, urmare a procedurii

prealabile prevăzute de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001,

persoana îndreptățită având calea acțiunii în justiție,

sub forma contestației,

doar împotriva dispoziției primarului.

A doua critică

formulată de pârât este comună cu unul dintre

motivele

invocate de reclamant și vizează împrejurarea că reclamantul a

solicitat

restituirea în natură a imobilului și nu constatarea existenței

dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent,

instanța de apel modificând

obiectul pricinii.

Examinând cu

prioritate motivul de ordine publică invocat prin

recursul Municipiului București, Curtea constată că este neîntemeiat.

Unitatea

administrativ teritorială chemată în judecată a fost notificată

în termenul prevăzut de

Legea nr. 10/2001, neconformându-se obligației

cu caracter civil prevăzută de art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 în

termenul prescris de

acest text de lege, împrejurare stabilită cu putere de

lucru judecat într-un litigiu anterior purtat

între aceleași părți, finalizat prin decizia civilă nr. 1768 din 22 septembrie

2004 a Curții de Apel București,

secția

a IV-a civilă, potrivit căreia Municipiul General a fost obligat să

răspundă notificării adresate de reclamant la 22

iunie 2001, constatându-se

că „lipsa

răspunsului prejudiciază persoana îndreptățită, punând-o în

imposibilitate

de a finaliza procedura administrativă.

Refuzul

persoanei juridice notificate de a soluționa cererea de restituire nu poate fi

precizat ca un impediment legal pentru titularul

notificării de ase adresa instanței de judecată în vederea

valorificării

drepturilor

recunoscute de legea specială de reparație, sub pretextul

inadmisibilității (prematurității) cererii de

chemare în judecată, o asemenea

interpretare

contravenind spiritului legii analizate, principiului liberului

acces la

justiție consacrat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului și

libertăților fundamentale.

Această concluzie este impusă și de faptul că obligația prevăzută de

art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 nu este o obligație potestativă, lăsată

de legiuitor la latitudinea

arbitrară, discreționară a entității notificate.

Cel de-al doilea motiv susținut în recursul declarat de pârât va fi

examinat împreună cu

motivul similar invocat de recurentul reclamant.

Regula de drept procesual potrivit cu care instanțele sunt ținute să se

pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății este prevăzută cu

caracter general de dispozițiile art. 129

alin. (6) C proc. civ., fiind

particularizată

pentru faza procesuală a apelului art. 295 alin. (1) C proc. civ. - „Instanța

de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației

de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță. Motivele de ordine publică

pot fi invocate și din

oficiu".

Având în vedere limitele caracterului devolutiv al apelului impuse de

principiul

tantum

devolutum quantum appellantum

, instanța anterioară

trebuia să aibă în vedere

criticile formulate de reclamant în cuprinsul cererii

de apel.

Chiar dacă

motivarea este succintă, aceasta vizează în mod

substanțial nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe,

apelantul reclamant contestând aprecierea tribunalului în sensul că terenul

solicitat ar

fi ocupat și arătând că

"situația imobilului nu se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute

de lege pentru care nu s-ar putea retroceda în natură".

Din eroare,

instanța anterioară a analizat sentința în condițiile

prevăzute de art. 292 alin. (2) C proc. civ., neobservând că cererea de

apel este motivată și, în acest context a admis apelul și schimbat hotărârea

pronunțată în primă instanță, în baza unui motiv

care nu a făcut obiectul

cererii de

apel, dispunând obligarea pârâtului de a se conforma dispozițiilor

art.

16 alin. (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Dacă instanța aprecia că motivul în baza căruia a schimbat sentința

este unul de ordine publică, era obligată

să-1 pună în dezbaterea

contradictorie a

părților, pentru ca acestea să-și poată formula apărările,

conform

dispozițiilor procedurale privind dreptul la apărare și contradictorialitatea

dezbaterilor, forme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ.

Nesocotirea de către instanță a acestei obligații face aplicabil

motivul

de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (3) C proc. civ., motivul prevăzut

de

art.

304 pct. 5 impune soluția casării hotărârii atacate, iar conform art. 313

C proc. civ., „Înalta Curte de Casație și

Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a

pronunțat hotărârea casată (...)".

Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor procedurale

menționate, Curtea va admite cererile de

recurs, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel urmează să aibă în vedere și

celelalte critici formulate de reclamantul recurent, privind încălcarea

dispozițiilor art. 296 teza a II - a C proc. civ., critică justificată de

faptul că prin considerentele primei instanțe s-a reținut că acesta este

îndreptățit la

măsuri

reparatorii echivalent pentru întreg terenul situat în București, expropriat

prin Decretele nr. 55/1981 și

nr. 43/1984,

teren care conform actelor de preluare și expertizei efectuate

în cauză

măsoară 261 mp.

Va fi verificat în calea devolutivă a apelului și motivul (invocat în

egală măsură în recurs și în apel) referitor

la posibilitatea, din perspectiva art. 11 alin. (1)-(4) din Legea nr. 10/2001,

restituirii în natură a terenului cu

privire

la care expertul desemnat în cauză a constatat că este „teren viran

împrejmuit ... (proprietar necunoscut)",

instanța urmând să stabilească

regimul

juridic actual al acestei suprafețe de teren (182,87 mp).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de reclamantul M.R.F. și

de pârâtul Municipiul

București prin Primarul General împotriva deciziei

nr. 496 din 4 iulie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția

a IV-a civilă, pe care o

casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru

rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 iunie 2008.