ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1000/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1000/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului

se, constată:

Prin sentința penală nr. 112/

F din 17 noiembrie 2008, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze

cu minori, în baza art. 332 alin. (2) raportat la art. 300 C. proc. pen., a

restituit cauza privindu-i pe inculpații M.S. și S.M.A. sub aspectul infracțiunilor

prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., art. 246 C. pen. și art. 250 alin. (3)

C. pen., Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în vederea efectuării urmăririi

penale.

În motivarea restituirii s-a

reținut că:

- procurorul a dispus prin rezoluție

neînceperea urmăririi penale;

- Curtea de Apel Pitești,

eludând dispozițiile art. 414

2

alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.,

a reținut cauza spre rejudecare sub aspectul infracțiunii pentru care s-a

dispus neînceperea urmăririi penale, apreciind că există probele necesare și

legal administrate, ceea ce obliga procurorul la emiterea rechizitoriului;

- Curtea de Apel Brașov nu

poate constata nelegalitatea încheierii din 17 iunie 2008 a Curții de Apel

Pitești, din moment ce este egală în grad cu aceasta, prin care se confundă actele

premergătoare urmăririi penale cu probe administrate în cauză;

- în asigurarea dreptului la

un proces echitabil conform normelor interne care reglementează trei faze ale acestuia

cât și normelor internaționale, restituirea la procuror se impune pentru

asigurarea dreptului la apărare în faza de urmărire penală;

- prin analogie cu dispozițiile

art. 332 alin. (1) C. proc. pen., se impune restituirea din moment ce faza de

urmărire penală lipsește cu desăvârșire;

- sunt incidente dispozițiile

art. 332 alin. (2) C. proc. pen., întrucât actul de sesizare a instanței este

ilegal.

S-au indicat a fi efectuate următoarele

activități de urmărire penală de către procuror:

- audierea părții vătămate T.E.

sub toate aspectele de fapt și de drept reclamate;

- audierea celor trei lucrători

de poliție judiciară sub toate aspectele de fapt și de drept reclamate de

partea vătămată;

- audierea martorilor care

au fost la fața locului;

- administrarea oricărei

alte probe pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

În termen legal atât

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov cât și partea vătămată au exercitat

calea ordinară de atac a recursului, criticând soluția instanței de  fond

pentru:

A. Parchetul, nelegalitate,

întrucât încheierea din 17 iunie 2008 a Curții de Apel Pitești este nelegală dacă

se are în vedere decizia nr. 48/2007 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție; art. 300 și 332 alin. (2) C. proc. pen., sunt inaplicabile,

din moment ce nu există un rechizitoriu de sesizare al instanței, iar

prevederile art. 272 – art. 273, art. 273 alin. (1

1

) C. proc. pen.,

de asemenea, nu sunt incidente, întrucât nu există o urmărire penală.

B. Partea vătămată,

nelegalitatea constând în nesesizarea noii instituții prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., care dă expresie C.E.D.O. privind aflarea adevărului de către un

tribunal independent și imparțial.

- nelegala aplicare a dispozițiile

art. 332 alin. (2) și de art. 300 C. proc. pen., din moment ce nu există o

urmărire penală în cauză.

Examinând criticile în

raport cu actele și lucrările cauzei, dar și hotărârea atacată, Înalta Curte constată

că sunt fondate pentru considerentele ce vor fi dezvoltate.

Dispozițiile art. 300 C.

proc. pen., au în vedere verificarea din oficiu, la prima zi de înfățișare a

regularității actului de sesizare. În cazul când se constată că sesizarea nu

este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de

îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului

care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.

După cum se observă,

legiuitorul a avut în vedere numai situațiile de sesizare a instanței de către organul

de urmărire penală, prin rechizitoriu și nicidecum situația excepțională

prevăzută de art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen.

Este și logic să fie

interpretat în acest sens textul normativ, întrucât verificarea regularității sesizării

instanței de judecată are loc la prima zi de înfățișare, adică atunci când procedura

este legal îndeplinită cu toate părțile din cauză, iar acestea sunt în măsură

să pună concluzii.

Dacă s-ar admite o altă interpretare

a normei amintite s-ar ajunge la situația absurdă ca, după schimbarea completului

de judecată, în urma admiterii plângerii, conform dispozițiile art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., cel care a pronunțat o asemenea soluție devine

incompatibil întrucât și-a exprimat părerea cu privire la cauză, în cazul în

care s-ar constata că plângerea a fost greșit admisă, completul investit cu

soluționarea pe fond a acesteia să o restituie, de asemenea, primului complet

pentru a pronunța o nouă soluție.

Referitor la incidența

dispozițiile  art. 332 alin. (2) C. proc. pen., din chiar denumirea marginală a

acestuia „restituirea pentru refacerea urmăririi penale” se constată că se

referă, ca și situație premisă, la existența unei prime faze a procesului penal

și anume o urmărire penală efectuată în cauză.

Întreaga doctrină în materie

procesual penală recunoaște că nu se poate pune semnul egalității între

activitățile desfășurate în etapa actelor premergătoare, așa cum sunt

reglementate de art. 224 alin. (1) C. proc. pen. și faza de urmărire penală,

așa cum este normată în dispozițiile art. 200 – art. 274 C. proc. pen. Chiar

dacă aparent, actele premergătoare se desfășoară după tipicul și procedura

actelor de urmărire penală, ele însă nu au caracterul activităților de urmărire

penală, procesul penal declanșându-se odată cu începerea urmăririi penale.

În urma modificărilor aduse Codului

de procedură penală prin Legea nr. 356/2006, regula consacrată de legiuitor pentru

începerea urmăririi penale o constituie rezoluția organului de urmărire penală [(organ

de cercetare penală sau procuror, emisă conform dispozițiile art. 228 alin. (1)

C. proc. pen.)] ce va fi înscrisă într-un registru special [(art. 228 alin. (1

1

)

C. proc. pen.)]. Singurele două excepții de la această regulă o constituie situațiile

reglementate de dispozițiile art. 299 și 467 C. proc. pen. Astfel, în cazul infracțiunii

de audiență, art. 299 alin. (2) C. proc. pen., arată că se întocmește un

proces-verbal prin care se constată fapta și se identifică învinuitul, iar când

este cazul se dispune și arestarea acestuia, mandatul de arestare, învinuitul

și procesul-verbal trimițându-se de îndată procurorului pentru efectuarea urmăririi

penale sub aspectul infracțiunii săvârșite în sala de judecată. Este de la sine

înțeles că dacă legiuitorul nu ar fi prevăzut posibilitatea pentru instanță ca

în cazul infracțiunii de audiență să poată începe urmărirea penală prin

procesul - verbal de constatare a acesteia, ar fi trebuit ca instanța să

constate infracțiunea, să întrerupă judecata, să trimită actul de constatare

procurorului, acesta să emită rezoluția de începere a urmăririi penale pe care

să o înscrie în registrul special și apoi să sesizeze instanța cu arestarea preventivă

a învinuitului, dacă-l mai găsea și acesta între timp nu se sustrăgea.

La fel și în cazul infracțiunilor

flagrante, legiuitorul a dat posibilitatea ca în cazul constatării acesteia în

condițiile art. 465 - art. 466 C. proc. pen., organul de urmărire penală să întocmească

un proces - verbal în care să consemneze cele constatate cu privire la  fapta

săvârșită, declarațiile învinuitului și ale celorlalte persoane ascultate.

Simplificarea formalităților

a avut în vedere eficientizarea activității de urmărire penală.

În cazul incidentelor care

apar în cursul judecății (art. 335 - art. 337 C. proc. pen.) se constată că la extinderea

acțiunii penale pentru alte acte materiale și la extinderea procesului penal

pentru alte fapte, instanța de judecată este deja sesizată prin rechizitoriu,

există o urmărire penală efectuată însă aceasta nu a elucidat pe deplin întreaga

activitate infracțională a inculpatului.

Conform art. 336 C. proc.

pen., titularul acțiunii penale rămâne tot procurorul, care dacă nu înțelege să

pună în mișcare acțiunea penală pentru alte fapte în sarcina inculpatului, instanța

nu are abilitarea legală să se substituie acestuia, putând cel mult, prin

încheierea de ședință să sesizeze organul de urmărire penală cu efectuarea de

cercetări privind fapta descoperită.

Și incidentul prevăzută de art.

337 C. proc. pen., ce reglementează extinderea procesului penal cu privire la alte

persoane, același organ de urmărire penală ce participă la judecată poate cere extinderea

procesului penal, chiar dacă persoana care va căpăta direct calitatea de

inculpat nu a constituit subiectul unei urmăriri penale, dându-se astfel eficiență

instituțiilor conexității și indivizibilității (art. 33 – art. 34 C. proc.

pen.). În nici un caz, în absența manifestării de voință, în sensul arătat, a

procurorului de ședință, instanța nu poate proceda la punerea în mișcare a

acțiunii penale în cazurile date.

Nu facem analiza dispozițiilor

legale în cazul judecății în fond a infracțiunilor la care nu participă procurorul,

întrucât acesta este prezent în toate dosarele de pe rolul instanței de

judecată sesizate prin rechizitoriu, adică absolut în toate dosarele penale, potrivit

art. 279 alin. (2) C. proc. pen.

Analiza incidentelor procedurale

de drept comun a avut ca scop decelarea intenției legiuitorului de a nu permite

instanței de judecată să procedeze direct la judecarea unor cauze și persoane care

nu au cunoscut faza de urmărire penală, de unde de altfel începe manifestarea

dreptului la apărare așa cum este consacrat în art. 6 C. proc. pen.

În ceea ce privește dispozițiile

speciale ale art. 278

1

C. proc. pen., se observă că legiuitorul este

constant în intenția sa de ocrotire a dreptului la apărare.

Dispozițiile legale permit reținerea

cauzei spre judecare numai situațiile în care s-a adoptat  de către procuror o

rezoluție sau o ordonanță de clasare, scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale. Necunoașterea actelor procesuale prin care se

dispun aceste soluții de netrimitere în judecată naște confuzii în ceea ce

privește susținerea unor puncte de vedere. Cu alte cuvinte, rezoluțiile se

adoptă de către procuror  atunci când nu s-a pus în mișcare acțiunea penală în

timp ce ordonanța este specifică cazurilor în care deja inculparea a avut loc.

Așa cum s-a precizat anterior

actele premergătoare nu sunt sinonime cu probele ce se administrează în cursul

urmăririi penale, neîncadrându-se în obiectul fazei de urmărire penală conform art.

200 C. proc. pen. și neavând caracterul de probă în sensul art. 63 C. proc.

pen.

Ca o întărire a

dispozițiilor legale analizate s-a adoptat și Decizia nr. 48 din 4 iunie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea

recursului în interesul legii care statuează că interpretarea dispozițiile art.

278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., are în vedere numai rezoluția,

ordonanța și dispoziția din rechizitoriu prin care s-a dispus scoaterea sau

încetarea urmăririi penale.

Conform dispozițiile art. 414

2

alin. (3) C. proc. pen., interpretarea este obligatorie pentru instanțe.

Contrar reglementărilor legale

și a recursului în interesul legii, în baza unor acte premergătoare urmăririi

penale, prin încheierea din 17 iunie 2008, Curtea de Apel Pitești a aplicat

dispozițiile art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., confundând natura

juridică a acestora cu probele și mijloacele de probă.

Chiar dacă prin încheierea

de strămutare nr. 1390 din 20 august 2008 adoptată de Înalta Curte de Casație

și Justiție s-au menținut toate actele îndeplinite până în acel moment de către

Curtea de Apel Pitești, în soluționarea  prezentului recurs, Înalta Curte de

Casație și Justiție nu poate trece peste această nelegalitate, fiind obligată a

o sancționa cu nulitatea absolută, în baza art. 197 alin. (2) teza a II-a C.

proc. pen., prin lipsa fazei de urmărire penală încălcându-se dreptul la

apărare al intimaților.

De altfel, nici sesizarea

instanței de judecată în ipoteza art. 278

1

alin. (8) lit. c) C.

proc. pen., nu este legală, întrucât plângerea persoanei poate fi asimilată

actului de sesizare [(art. 276

1

alin. (9) C. proc. pen.)] numai în

situația premisă a existenței unei urmăriri penale, sancțiunea fiind nulitatea

absolută [(art. 197 alin. (2) teza I-a C. proc. pen.)].

Aplicarea ilegală a normelor

specifice existenței fazei de urmărire penală în cadrul incidentului procedural

ivit cu ocazia judecății în fond a unei plângeri în procedura specială reglementată

de art. 278

1

C. proc. pen., de asemenea, se sancționează cu nulitatea

absolută, hotărârea instanței de fond fiind nelegală.

Raportat la aspectele

sus-menționate, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., recursurile

vor fi admise, încheierea din 17 iunie 2008 a Curții de Apel Pitești și

hotărârile casate, cauza trimițându-se spre rejudecare la Curtea de Apel

Brașov.

Văzând și prevederile art. 192

alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și de partea vătămată T.E. împotriva

sentinței penale nr. 112/ F din 17 noiembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția

penală și pentru cauze cu minori.

Casează sentința penală

recurată, precum și încheierea din 17 iunie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, dispusă în dosarul nr. 64/42/2008

și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Brașov.

Cheltuielile judiciare rămân

în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 martie 2009.