ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1872/2009

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 6

noiembrie 2007, SC C.G. SRL Oradea a chemat în judecată Guvernul României,

solicitând anularea poziției nr. 98 anexa 77 a H.G. nr. 970/2002 privind atestarea domeniului public al județului Bihor.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că bunul atestat ca aparținând domeniului public al comunei

Sînmartin, cuprins în inventar ca „parcare auto Băile

f

elix”, este proprietatea sa, potrivit H.G. nr. 595/1998

pentru modificarea H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spații

comerciale aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome

către actualii deținători.

Prin sentința nr. 195 din 7 noiembrie

2009, pronunțată în fond după casare, Curtea de Apel Oradea, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile tardivității

acțiunii și lipsei calității procesuale active invocate de Guvernul României.

Totodată, a admis acțiunea, a respins cererea de intervenție a Ministerului

Administrației și Internelor și a dispus anularea parțială a H.G. nr. 970/2002

cu privire la poziția 98 – „parcare auto Băile Felix” – din anexa 77 –

„Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Sînmartin”.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că reclamanta nu a avut cunoștință despre adoptarea

hotărârii care a fost publicată în M.Of. nr. 671 bis din 10 septembrie 2002

decât la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, emis de Guvernul

României la 23 februarie 2007, acțiunea fiind formulată cu respectarea

termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, instanța a constatat că

reclamanta a făcut dovada vătămării sale într-un interes legitim, fiind

proprietara tabulară a obiectivului comercial înscris în C.F. 2472 Sînmartin, precum

și a vocației sale la cumpărare, conferite de H.G. nr. 3891996 și H.G. nr. 505/1998,

ceea ce înseamnă că are legitimare procesuală activă.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut

că reclamanta este proprietar tabular sub B1 în C.F. 2472 Sînmartin, care a

fost transnotat în C.F. 565, în timp ce imobilul este înregistrat sub nr.B26 în

proprietatea Statului Român și transferat sub nr. 253 în C.F. 565 Sînmartin

Instanța a constatat că prin

emiterea hotărârii atacate prin care bunul în litigiu a fost trecut din

domeniul privat al statului în proprietatea publică a unei unități

administrativ-teritoriale, au fost încălcate prevederile Legii nr. 213/1998,

imobilul fiind inclus fără nici o justificare în inventarul bunurilor care

aparțin comunei Sînmartin.

Împotriva sentinței au declarat

recurs Guvernul României și Ministerul Administrației și Internelor,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, pârâtul Guvernul României a

invocat greșita respingere a excepțiilor privind tardivitatea introducerii

acțiunii și lipsa calității procesuale active a reclamantei.

Astfel, pârâtul a arătat că

reclamanta a avut cunoștință despre demersurile făcute de autoritățile locale

pentru înscrierea imobilului în domeniul public local precum și de emiterea

hotărârii de guvern încă din anul 2000, manifestând lipsă de diligență prin

faptul că de-abia la 30 ianuarie 2007 a formulat reclamație administrativă.

De altfel, s-a precizat că termenul

de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004

a fost depășit, acțiunea fiind formulată la 6 noiembrie 2007, în timp ce

răspunsul la plângerea prealabilă a fost comunicat la 23 februarie 2007.

Un al doilea motiv de recurs invocat

de Guvernul României privește respingerea excepției lipsei calității procesuale

active, pârâtul susținând că reclamanta nu își poate justifica legitimitatea

procesuală, numai prin simpla invocare a dispozițiilor H.G. nr. 505/1998, în

lipsa altor dovezi ale dreptului de proprietate.

Ambele recursuri, declarate de pârâtul

Guvernul României și intervenientul Ministerul Administrației și Internelor

formulează critici și cu privire la fondul cauzei.

Astfel, s-a învederat că obiectivul

comercial „parcare auto Băile Felix” a fost aprobat ca făcând parte din

domeniul public al comunei, întocmit conform prevederilor Legii nr. 213/1998.

Referitor la înscrierea în cartea

funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, recurenții au apreciat că

sentința nr. 811/2000 a

t

ribunalului

Bihor, înscrisă în C.F., a fost desființată prin decizia nr. 4160/2005 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar încheierea de înscriere în cartea

funciară a dreptului de proprietate tabulară al reclamantei a fost anulată prin

hotărâre judecătorească.

Cât privește vocația reclamantei de

a cumpăra obiectivul comercial în litigiu, conform H.G. nr. 505/1998,

recurenții au arătat că acest act normativ nu mai este aplicabil, urmare a

intrării în vigoare a Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale

proprietate privată a statului.

Astfel, din interpretarea

prevederilor acestei legi, rezultă că dreptul de a stabili spațiile comerciale

care urmează a fi vândute aparține consiliului județean sau local, reclamanta

neavând un drept real asupra imobilului aflat în domeniul public local.

Analizând actele și lucrările

dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt fondate, urmând a fi

admise și a se dispune casarea sentinței, admiterea cererii de intervenție în

interesul pârâtului și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea reține în primul rând, că

instanța de fond a soluționat corect excepțiile invocate privind tardivitatea

acțiunii și lipsa calității procesuale active.

Susținerea Guvernului României în

sensul că termenul pentru introducerea cererii de chemare în judecată curge de la

data publicării actului administrativ contestat, în speță de la 10 septembrie

2002, data publicării în M. Of. a H.G. nr. 970/2002 nu este întemeiată, anexele

hotărârii nefiind publicate la această dată, ci ulterior și numai la cererea

autorităților publice interesate.

În consecință, instanța de fond a

reținut în mod întemeiat că termenul prevăzut de lege pentru formularea

acțiunii în anulare curge de la data la care persoanei ce se pretinde vătămată

i-au fost comunicate anexele, ori de la care a luat efectiv cunoștință de

conținutul acestora, în cauză constatându-se că la 6 noiembrie 2007 reclamanta

se afla în termenul reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Curtea reține că a fost corect

soluționată și cea de-a doua excepție ridicată de Guvernul României, privind

calitatea procesuală activă a reclamantei. Aceasta, pe de o parte, a invocat

vătămarea dreptului său de proprietate tabulară, susținând că este înscris în cartea

funciară, iar pe de altă parte, avea și interes legitim în clarificarea

regimului juridic al imobilului în litigiu, pe aspectul dacă societatea este

titulara dreptului pretins vătămat fiind necesară administrarea de probe.

Pe fondul cauzei, criticile aduse

sentinței prin cele două recursuri sunt fondate, reclamanta nefăcând dovada

dreptului său de proprietate asupra bunului în litigiu, care să fi fost vătămat

prin includerea imobilului în domeniul public al comunei Sînmartin, iar

hotărârea de guvern atacată fiind emisă în baza Hotărârii Consiliului Local nr.

71/1999, ce nu a fost contestată în contencios administrativ.

Din actele dosarului a rezultat că

prin încheierea de C.F. nr. 4830 din 16 februarie 2006 comuna Sînmartin a fost

intabulat cu titlul de cumpărare dreptul de proprietate al reclamantei asupra

„parcării auto Băile Felix”, în baza sentinței civile nr. 811/2000 a

Tribunalului Bihor, prin care Consiliul Local Sînmartin a fost obligat să vândă

societății acel spațiu comercial.

Numai că această hotărâre a fost

desființată prin decizia nr. 4160/2005 a Înaltei Curți de

c

asație și Justiție, iar prin sentința

nr. 6939/2006 a Judecătoriei Oradea s-a admis plângerea Primăriei Sînmartin și

s-a schimbat încheierea C.F. 4830/2006, în sensul că s-a respins cererea de

intabulare a reclamantei pentru obiectivul comercial prevăzut la poziția nr. 98,

anexa 77, a H.G. nr. 970/2002.

Această sentință a rămas definitivă

prin decizia nr. 455/2006 a Tribunalului Bihor, prin care s-a respins apelul

reclamantei și irevocabilă prin decizia nr. 483/2008 a Curții de Apel Bihor

prin care s-a luat act de renunțarea la judecarea recursului.

A rezultat din actele dosarului și

împrejurarea că prin încheierea nr. 8105/2007 a Tribunalului Bihor, s-a luat

act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii având ca obiect constatarea

faptului că asupra terenului nu există și nu a existat un drept de proprietate

publică și că aparține societății comerciale dreptul de proprietate asupra

aceluiași spațiu comercial.

În raport de cele expuse mai sus,

Curtea constată că, nefăcându-se dovada existenței dreptului recunoscut de lege

al reclamantei care să fi fost vătămat prin operațiunea de includere a

imobilului în litigiu în domeniul public al comunei Sînmartin, acțiunea a fost

în mod greșit admisă.

Ca atare, pentru considerentele

arătate, Curtea, admițând recursurile, va casa sentința atacată, va admite

cererea de intervenție accesorie și va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Guvernul

României și Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței nr. 195/CA

din 7 noiembrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal .

Casează sentința atacată și pe fond

admite cererea de intervenție formulată de Ministerul Administrației și

Internelor în interesul pârâtului Guvernul României.

Respinge acțiunea formulată de SC C.G. SRL

Bihor, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1

aprilie 2009..