ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1872/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 6 noiembrie 2007, SC C.G. SRL Oradea a chemat în judecată Guvernul României, solicitând anularea poziției nr. 98 anexa 77 a H.G. nr. 970/2002 privind atestarea domeniului public al județului Bihor. În motivarea cererii, reclamanta a învederat că bunul atestat ca aparținând domeniului public al comunei Sînmartin, cuprins în inventar ca „parcare auto Băile f elix”, este proprietatea sa, potrivit H.G. nr. 595/1998 pentru modificarea H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spații comerciale aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome către actualii deținători.

Prin sentința nr. 195 din 7 noiembrie 2009, pronunțată în fond după casare, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile tardivității acțiunii și lipsei calității procesuale active invocate de Guvernul României. Totodată, a admis acțiunea, a respins cererea de intervenție a Ministerului Administrației și Internelor și a dispus anularea parțială a H.G. nr. 970/2002 cu privire la poziția 98 – „parcare auto Băile Felix” – din anexa 77 – „Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Sînmartin”. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanta nu a avut cunoștință despre adoptarea hotărârii care a fost publicată în M.Of.

nr. 671 bis din 10 septembrie 2002 decât la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, emis de Guvernul României la 23 februarie 2007, acțiunea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, instanța a constatat că reclamanta a făcut dovada vătămării sale într-un interes legitim, fiind proprietara tabulară a obiectivului comercial înscris în C.F. 2472 Sînmartin, precum și a vocației sale la cumpărare, conferite de H.G. nr. 3891996 și H.G. nr. 505/1998, ceea ce înseamnă că are legitimare procesuală activă. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta este proprietar tabular sub B1 în C.F. 2472 Sînmartin, care a fost transnotat în C.F.

565, în timp ce imobilul este înregistrat sub nr.B26 în proprietatea Statului Român și transferat sub nr. 253 în C.F. 565 Sînmartin Instanța a constatat că prin emiterea hotărârii atacate prin care bunul în litigiu a fost trecut din domeniul privat al statului în proprietatea publică a unei unități administrativ-teritoriale, au fost încălcate prevederile Legii nr. 213/1998, imobilul fiind inclus fără nici o justificare în inventarul bunurilor care aparțin comunei Sînmartin. Împotriva sentinței au declarat recurs Guvernul României și Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, pârâtul Guvernul României a invocat greșita respingere a excepțiilor privind tardivitatea introducerii acțiunii și lipsa calității procesuale active a reclamantei.

Astfel, pârâtul a arătat că reclamanta a avut cunoștință despre demersurile făcute de autoritățile locale pentru înscrierea imobilului în domeniul public local precum și de emiterea hotărârii de guvern încă din anul 2000, manifestând lipsă de diligență prin faptul că de-abia la 30 ianuarie 2007 a formulat reclamație administrativă. De altfel, s-a precizat că termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 a fost depășit, acțiunea fiind formulată la 6 noiembrie 2007, în timp ce răspunsul la plângerea prealabilă a fost comunicat la 23 februarie 2007. Un al doilea motiv de recurs invocat de Guvernul României privește respingerea excepției lipsei calității procesuale active, pârâtul susținând că reclamanta nu își poate justifica legitimitatea procesuală, numai prin simpla invocare a dispozițiilor H.G.

nr. 505/1998, în lipsa altor dovezi ale dreptului de proprietate. Ambele recursuri, declarate de pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Administrației și Internelor formulează critici și cu privire la fondul cauzei. Astfel, s-a învederat că obiectivul comercial „parcare auto Băile Felix” a fost aprobat ca făcând parte din domeniul public al comunei, întocmit conform prevederilor Legii nr. 213/1998. Referitor la înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, recurenții au apreciat că sentința nr. 811/2000 a t ribunalului Bihor, înscrisă în C.F., a fost desființată prin decizia nr. 4160/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar încheierea de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate tabulară al reclamantei a fost anulată prin hotărâre judecătorească.

Cât privește vocația reclamantei de a cumpăra obiectivul comercial în litigiu, conform H.G. nr. 505/1998, recurenții au arătat că acest act normativ nu mai este aplicabil, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului. Astfel, din interpretarea prevederilor acestei legi, rezultă că dreptul de a stabili spațiile comerciale care urmează a fi vândute aparține consiliului județean sau local, reclamanta neavând un drept real asupra imobilului aflat în domeniul public local. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise și a se dispune casarea sentinței, admiterea cererii de intervenție în interesul pârâtului și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea reține în primul rând, că instanța de fond a soluționat corect excepțiile invocate privind tardivitatea acțiunii și lipsa calității procesuale active. Susținerea Guvernului României în sensul că termenul pentru introducerea cererii de chemare în judecată curge de la data publicării actului administrativ contestat, în speță de la 10 septembrie 2002, data publicării în M. Of. a H.G. nr. 970/2002 nu este întemeiată, anexele hotărârii nefiind publicate la această dată, ci ulterior și numai la cererea autorităților publice interesate. În consecință, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că termenul prevăzut de lege pentru formularea acțiunii în anulare curge de la data la care persoanei ce se pretinde vătămată i-au fost comunicate anexele, ori de la care a luat efectiv cunoștință de conținutul acestora, în cauză constatându-se că la 6 noiembrie 2007 reclamanta se afla în termenul reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Curtea reține că a fost corect soluționată și cea de-a doua excepție ridicată de Guvernul României, privind calitatea procesuală activă a reclamantei. Aceasta, pe de o parte, a invocat vătămarea dreptului său de proprietate tabulară, susținând că este înscris în cartea funciară, iar pe de altă parte, avea și interes legitim în clarificarea regimului juridic al imobilului în litigiu, pe aspectul dacă societatea este titulara dreptului pretins vătămat fiind necesară administrarea de probe. Pe fondul cauzei, criticile aduse sentinței prin cele două recursuri sunt fondate, reclamanta nefăcând dovada dreptului său de proprietate asupra bunului în litigiu, care să fi fost vătămat prin includerea imobilului în domeniul public al comunei Sînmartin, iar hotărârea de guvern atacată fiind emisă în baza Hotărârii Consiliului Local nr. 71/1999, ce nu a fost contestată în contencios administrativ.

Din actele dosarului a rezultat că prin încheierea de C.F. nr. 4830 din 16 februarie 2006 comuna Sînmartin a fost intabulat cu titlul de cumpărare dreptul de proprietate al reclamantei asupra „parcării auto Băile Felix”, în baza sentinței civile nr. 811/2000 a Tribunalului Bihor, prin care Consiliul Local Sînmartin a fost obligat să vândă societății acel spațiu comercial. Numai că această hotărâre a fost desființată prin decizia nr. 4160/2005 a Înaltei Curți de c asație și Justiție, iar prin sentința nr. 6939/2006 a Judecătoriei Oradea s-a admis plângerea Primăriei Sînmartin și s-a schimbat încheierea C.F. 4830/2006, în sensul că s-a respins cererea de intabulare a reclamantei pentru obiectivul comercial prevăzut la poziția nr. 98, anexa 77, a H.G.

nr. 970/2002. Această sentință a rămas definitivă prin decizia nr. 455/2006 a Tribunalului Bihor, prin care s-a respins apelul reclamantei și irevocabilă prin decizia nr. 483/2008 a Curții de Apel Bihor prin care s-a luat act de renunțarea la judecarea recursului. A rezultat din actele dosarului și împrejurarea că prin încheierea nr. 8105/2007 a Tribunalului Bihor, s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii având ca obiect constatarea faptului că asupra terenului nu există și nu a existat un drept de proprietate publică și că aparține societății comerciale dreptul de proprietate asupra aceluiași spațiu comercial. În raport de cele expuse mai sus, Curtea constată că, nefăcându-se dovada existenței dreptului recunoscut de lege al reclamantei care să fi fost vătămat prin operațiunea de includere a imobilului în litigiu în domeniul public al comunei Sînmartin, acțiunea a fost în mod greșit admisă.

Ca atare, pentru considerentele arătate, Curtea, admițând recursurile, va casa sentința atacată, va admite cererea de intervenție accesorie și va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Guvernul României și Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței nr. 195/CA din 7 noiembrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal . Casează sentința atacată și pe fond admite cererea de intervenție formulată de Ministerul Administrației și Internelor în interesul pârâtului Guvernul României. Respinge acțiunea formulată de SC C.G. SRL Bihor, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2009..