ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2520/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, la 6 mai 2019, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu CONSILIUL LOCAL SÎNMARTIN, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 13.944.323,03 RON, înainte de trecerea silită a imobilelor identificate sub nr. x Sînmartin, CF x Sînmartin, CF x Sînmartin în proprietatea Comunei Sînmartin și a Consiliului Local Sînmartin, precum și suspendarea predării imobilelor identificate anterior către Comuna Sînmartin și Consiliul Local Sînmartin până la soluționarea prezentei acțiuni.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1341, art. 1344-1347, art. 1635-1640, art. 1644, 1646 și art. 2495 C. civ.

Prin precizarea depusă la dosarul la termenul din 15 octombrie 2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat introducerea în cauză a noului administrator judiciar al reclamantei C.. și introducerea în cauză, în calitate de pârât, a COMUNEI SÎNMARTIN, prin Primar.

Prin precizarea depusă la 9 martie 2020, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special D., a solicitat:

- în principal, obligarea pârâților la plata sumei de 13.944.323,03 RON, reprezentând valoarea contabilă actualizată a prețului plătit de reclamantă pentru cumpărarea obiectivului Parcare Băile Felix, conform recipiselor E. nr. 181/20.08.2002, nr. 182/20.08.2002, nr. 183/20.08.2002, nr. 32/07.03.2006, înscrisă în balanța de verificare din perioada 01.12.2017-21.12.2017, în contul 4551 - Acționari/asociați - conturi curente;

- în subsidiar, obligarea pârâților la plata sumei de 13.944.323,03 RON, reprezentând contravaloarea obiectivului Parcare Băile Felix, compus din teren și construcții, conform înregistrărilor din evidențele contabile ale reclamantei de la data intrării în insolvență și de la data predării silite a imobilului mai sus identificat.

Prin sentința nr. 211/LP/2020 din 27.11.2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L., societate aflată în procedura insolvenței, "in insolvency, en procedure collective", în contradictoriu cu intimații COMUNA SÎNMARTIN și CONSILIUL LOCAL SÎNMARTIN.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar F..

Prin decizia nr. 156/C/2021-A din 14 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar F.. a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei și a sentinței pronunțate în cauză și trimiterea dosarului altei instanțe în vederea soluționării în mod legal a cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

O primă critică a recurentei privește pronunțarea deciziei cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, arată că prima instanță ar fi modificat fără drept obiectul acțiunii reclamantei din acțiune în restituirea prestațiilor în acțiune în pretenții, fără însă a pune în discuția părților schimbarea de obiect și fără a pronunța o încheiere în acest sens.

Ulterior, instanța de apel ar fi soluționat un apel împotriva altei sentințe decât cea atacată, menționând sentința nr. 21/LP/2020 din 27.11.2020, având ca obiect plângere împotriva directorului ORC.

Prin urmare, instanța de apel ar fi schimbat obiectul cauzei, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și ale 478 alin. (3) C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta susține că ambele instanțe au încălcat autoritatea de lucru judecat a dispozițiilor sentinței civile nr. 1393/2003, pronunțată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2003, învestită cu putere executorie la 24.07.2003, ca atare obligatorie de la acea dată față de toate autoritățile, mai ales că a fost recunoscută de Consiliul Local Sînmartin prin nerecurare.

Arată că, prin sentința nr. 1393/2003, Judecătoria Oradea a tranșat la acel moment cui, în baza căror acte și sub ce titlu îi revine dreptul de proprietate asupra imobilelor, după analiza tuturor susținerilor Consiliului Local Sînmartin care se regăsesc în motivare.

Respingând contestația la executare formulată de contestatoarea Consiliul Local Sînmartin, instanța ar fi confirmat faptul că, prin P.V. nr. 525/2002, spațiul comercial "parcare auto" Băile Felix din jud. Bihor, înscris în CF x Sînmartin în suprafață de 23.022 mp, a trecut în proprietatea A. S.R.L. Oradea cu titlu de cumpărare, titlu recunoscut în mod executoriu, nemaiputând fi pus în discuție.

Susține recurenta că instanțele anterioare ar fi încălcat și dispozițiile art. 433, art. 434 și art. 435 C. proc. civ.

Apreciază recurenta că nelegalitățile hotărârilor anterioare sunt evidente, instanțele nesocotind: - dreptul fundamental la proprietate privată și la despăgubiri, în cazul în care sub orice formă ar fi pierdut posesia imobilelor cumpărate prin orice modalitate, conform art. 1635 C. civ. - dreptul fostului proprietar, care prin H.G. nr. 505/98, și-a exprimat actul de voință de a vinde imobilele construite din fondurile Statului în regimul trecut, acesta fiind Statul Român prin reprezentantul administrativ Guvernul României.

Consiliul Local Sînmartin ar fi avut doar mandat imperativ de a vinde imobilul, astfel că prima instanță și instanța de apel ar fi schimbat calitatea părților din proces, transformând mandatarul obligației de a face, în proprietar fără drept al imobilelor, fără ca acesta să prezinte un act translativ de proprietate sau un titlu recunoscut prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor recurentei.

Mai arată că includerea în lista de inventar nu reprezintă mod legal de dobândire a unui drept asupra unor bunuri, dacă dreptul nu a fost anterior dobândit în mod legal, așa rezultă din sentința civilă nr. 1393/2003 a Judecătoriei Oradea.

Învederează că, deși a solicitat în probațiune efectuarea unei expertize prin care să se stabilească valoarea imobilelor la data introducerii cererii de chemare în judecată și corectitudinea înregistrărilor contabile, această proba a fost respinsă nemotivat de către ambele instanțe.

Menționează că, din punct de vedere financiar - contabil, trebuie să existe o corespondență între conturile unei societăți comerciale.

Astfel, în anul 2005 - 2006, când a fost achitat prețul, în contul 4551 s-a înregistrat suma de 280.000, iar în contul privind activele imobilizate, terenuri, s-a înregistrat valoarea acestora de 280.000, ca urmare a prevederilor Codului de procedură fiscală, care spune că persoanele juridice, anual sau o dată la 2 ani, trebuie să facă o reevaluare a bunurilor impozabile pentru stabilirea impozitului. Aceste bunuri au fost reevaluate în perioada de douăzeci de ani cât au fost în posesia reclamantei, astfel că în contabilitatea recurentei valoarea imobilelor este de 13.000.000, care are corespondent cu prețul achitat de 200.000, preț care trebuie actualizat în consecință.

Conchide că, trebuie să existe o corespondență între preț și valoarea actualizată a imobilului cumpărat, care este de fapt contribuția celor doi asociați, astfel cum este înregistrată în contabilitate și în tabelul definitiv de creanțe al debitoarei A. S.R.L.

Mai arată că societatea debitoare a depus de bună-credință banii, contravaloarea imobilului, în baza unor hotărâri judecătorești, și că din anul 2005, de când se invocă acea decizie de către intimată, comuna Sînmartin nu a făcut niciun demers pentru a intra în posesia bunului.

La 20 august 2021, intimații-pârâți au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neindicarea în concret a motivelor de nelegalitate iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs vizează faptul că, atât prima instanță, cât și instanța de apel, ar fi schimbat obiectul cauzei deduse judecății, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Întrucât se invocă nesocotirea unor norme de procedură civilă, acest motiv trebuie încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța supremă constată, însă, că argumentele recurentei în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se concretizează în adevărate critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, susceptibile de a fi cercetate în prezenta cale extraordinară de atac, după cum se va arăta în considerentele următoare.

Instanța supremă nu poate primi critica recurentei privind faptul că prima instanță ar fi modificat obiectul acțiunii reclamantei din acțiune în restituirea prestațiilor în acțiune în pretenții, întrucât acest motiv a fost invocat pentru prima dată direct în calea de atac a recursului, sens în care devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Totodată, instanța supremă nu poate primi nici critica recurentei privind faptul că instanța de apel ar fi schimbat obiectul cauzei prin faptul că, ar fi menționat în decizie că obiectul apelului este "sentința nr. 21/LP/2020 din 27.11.2020 având ca obiect plângere împotriva rezoluției directorului ORC", întrucât rezultă cu evidență din cuprinsul deciziei atacate că instanța a analizat și s-a pronunțat asupra apelului formulat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar F.. împotriva sentinței nr. 211/LP/2020 din 27.11.2020, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2019, menționarea greșită a obiectului cauzei fiind urmarea unei erori materiale, iar nu o consecință a nerespectării dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. raportate la art. 478 alin. (3) din același cod.

Or, dispozițiile art. 445 C. proc. civ. dispun în sens imperativ faptul că "îndreptarea hotărârii (...) nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului ci numai în condițiile art. 442-444 C. proc. civ..".

În ce privește critica recurentei privind faptul că instanța de apel ar fi respins nemotivat proba cu expertiza, instanța supremă reține că aceasta se încadrează doar formal în motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în realitate, vizează stabilirea situației de fapt prin administrarea probatoriului, iar nu prezentarea unei situații de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibilă de a fi încadrată în motivele de casare prevăzute expres de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Aceasta pentru că recurenta nu a arătat, în concret, ce aspecte sunt nemotivate, tinzând astfel la o devoluare completă a cauzei în vederea reaprecierii asupra necesității administrării probei cu expertiza.

Instanța supremă reține că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Contrar celor susținute de recurentă, decizia instanței de apel nu încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1393/2003, pronunțată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2003, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin sentința sus-menționată, s-a respins contestația la executare formulată de Consiliul Local Sînmartin, în contradictoriu cu A. S.R.L., privind sentința civilă nr. 811/LC/05.10.2000, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2000.

Cum prezentul litigiu are ca obiect acțiune în restituirea prestațiilor, este evident că nu există identitate de obiect și cauză și, ca atare, nu se invocă efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, în sensul dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Ceea ce susține recurenta, în realitate, este încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că o constatare judecătorească, în sensul de soluție dată raporturilor deduse judecății, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res indicata pro varitate accipitur).

Însă, și sub acest aspect, al efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, nu se poate reține că decizia recurată ar fi încălcat dezlegările date de instanța anterior învestită cu contestația la executarea sentinței civile nr. 811/LC/05.10.2000, pronunțată de Tribunalul Bihor.

Recurenta a arătat că, în considerentele sentinței nr. 1393/2003, s-a reținut faptul că, prin procesul-verbal nr. x/2002 încheiat la 24 septembrie 2002, în baza încheierii civile nr. 2153/2002 a Judecătoriei Oradea pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 811/LC/05.10.2000, pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a constatat că spațiul comercial Parcare Auto Băile Felix a trecut în proprietatea A. S.R.L. cu titlu de cumpărare.

Este unanim acceptat că o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de o prezumție de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri și securitatea circuitului civil.

O hotărâre irevocabilă se va impune cu autoritatea pozitivă a raporturilor juridice deja tranșate, pe cale principală sau incidentală, într-un proces ulterior care aduce judecății o chestiune litigioasă deosebită de cea care a fost analizată în primul proces, prin obiect sau cauză, dar păstrând identitatea de părți și având legătură cu ce s-a tranșat într-o primă instanță.

Extinzând analiza acestei critici la principiul securității raporturilor juridice, care face parte din ordine juridică internă și trebuie, de asemenea, respectat, Înalta Curte va face următoarele considerații:

Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante și că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe să nu mai poată fi repusă în discuție (e.g. cauza G. împotriva României, hotărârea din 16 septembrie 2014, par. 31; cauza Mitrea împotriva României, hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, par. 23).

S-a considerat că repunerea în discuție a unor soluții definitive din litigii pronunțate de instanțe este de natură a determina o incertitudine permanentă și a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (par. 41, cauza G. împotriva României) și că pronunțarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securității juridice, în special din cauza faptului că reclamanta aștepta în mod legitim ca instanța să tranșeze urmarea aceluiași litigiu, în sensul respectării autorității de lucru judecat a deciziei sale anterioare (a se vedea și cauza Amurăriței c. României, par. 37; cauza Avram c. României, par. 42).

Este vorba, în ipoteza descrisă anterior, tocmai despre protejarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care presupune ca, odată dezlegată irevocabil o chestiune litigioasă, aceasta să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară și, cu atât mai puțin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicționale diferite.

În cauză, în mod corect, a reținut instanța de apel că, deși prin sentința civilă nr. 811/LC/05.10.2000, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2000, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Sînmartin și a fost obligată pârâta să vândă reclamantei spațiul comercial "Parcare auto" din localitatea Băile Felix, cu toate datoriile aferente, hotărâre menținută în apel prin decizia nr. 106/14.09.2004 a Curții de Apel Oradea, ulterior, prin decizia nr. 4160/21.09.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2004, s-a admis recursul declarat de pârâta Consiliul Local Sânmartin împotriva deciziei nr. 106/14.09.2004, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în sensul că s-a dispus modificarea acestei decizii în sensul admiterii apelului declarat de pârâta Consiliul Local al Comunei Sânmartin împotriva sentinței nr. 811/05.10.2000 a Tribunalului Bihor și respingerii acțiunii ca nefondată.

Potrivit considerentelor deciziei nr. 4160/21.09.2005 a Î.C.C.J.:

"Având în vedere natura imobilului - Parcarea Stațiunii Băile Felix - precum și faptul că, prin Hotărârea Guvernului nr. 970/2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 671/bis din 10.09.2002, această parcare a fost cuprinsă în categoria bunurilor care, potrivit Legii nr. 213/1998, fac parte din domeniul public al unității administrativ - teritoriale, este evident că regimul juridic al acestui bun este cel specific unui bun din domeniul public, caracterizat printre altele de inalienabilitate. Ca atare, el nu poate fi înstrăinat, ci doar dat în administrare, concesionat sau închiriat, în condițiile legii".

Or, stabilind apartenența la domeniul public al imobilului în litigiu și caracterul său inalienabil, instanța de recurs a statuat în mod irevocabil că acest bun nu poate fi înstrăinat, ci doar dat în administrare, concesionat sau închiriat, în condițiile legii, statuare care se impune cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu.

În același sens, recurenta ignoră faptul că, prin sentința civilă nr. 334/LP/2016, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. x/2010, definitivă prin decizia nr. 85/08.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 3818/07.11.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2010 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-au respins ca nefondate excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei de interes invocate de pârâții A. S.R.L. și a fost admisă în parte cererea modificată formulată de reclamanții Comuna Sânmartin și Consiliul Local Sânmartin, în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L., H. S.R.L., I. și J.; au fost declarate nule actele adiționale la actul constitutiv al H. S.R.L., autentificate prin încheierile nr. 1456/13.03.2006 și 2338/18.05.2009 la BNP K. privind majorarea capitalului acesteia prin aportarea în natură a imobilelor cu nr. cad. x, înscrise în CFNDF x Sînmartin; au fost declarate nule încheierile nr. 8175/2006, 27.875/2009 și 69942/2009, pronunțate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bihor; s-a dispus rectificarea înscrierilor din CFNDF x Sînmartin, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâților H. S.R.L., I. și J. asupra imobilelor cu nr. cad. x și restabilirii situației anterioare. De asemenea, s-a dispus evacuarea pârâților din imobilele cu nr. cad. x, înscrise în CFNDF x Sînmartin, în natură, reprezentând parcare auto în loc. Băile Felix și construcții aflate pe aceasta.

Recurenta ignoră și faptul că, prin decizia civilă nr. 455/A/9 mai 2007, irevocabilă, Tribunalul Bihor, secția I civilă a statuat că procesul-verbal nr. x/2002 al BEJ L. nu reprezintă, prin el însuși, un act apt de intabulare, iar sentința civilă nr. 811/LC/2000 a Tribunalului Bihor, ce a fost invocată, de asemenea, ca temei al intabulării și prin care Comuna Sînmartin, prin Consiliul local, era obligată să vândă recurentei A. S.R.L. imobilul în litigiu, a fost desființată prin decizia nr. 4160/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2004.

Or, potrivit art. 311 C. proc. civ. din 1865, hotărârea casată nu are nici o putere, iar actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel.

În concluzie, cum, prin hotărâri irevocabile ulterioare au fost modificate premisele care au stat la baza pronunțării sentinței nr. 1393/2003 de către Judecătoria Oradea, rezultă că această sentință nu se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât elementele supuse analizei și tranșate de prima instanță sunt diferite de cele ce fac obiectul cauzei de față, introdusă pe rolul instanțelor de judecată ulterior deciziei nr. 4160/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2004.

Pentru aceleași considerente, este nefondată și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 434 și 435 C. proc. civ., câtă vreme, prin hotărâre irevocabilă pronunțată asupra fondului dreptului, s-a respins acțiunea reclamantei de obligare a pârâtului la vânzarea imobilului, reținându-se cu autoritate de lucru judecat că acesta nu poate fi vândut, fiind proprietate publică.

Pe de altă parte, se reține că, prin sentința nr. 1393/2003 a fost respinsă contestația la executare, astfel că prin dispozitivul acesteia nu au fost luate măsuri susceptibile de punere în executare silită. În acest context, instanța supremă reține că sunt lipsite de relevanță criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 433 C. proc. civ., privind puterea executorie a hotărârii.

Soluția instanței de apel a valorificat tocmai efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate de instanțele de apel sau de recurs, după caz, în litigiile anterioare purtate între aceleași părți, criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. fiind nefondate.

Instanța de recurs nu poate primi criticile recurentei subscrise de aceasta punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât sunt străine atât de motivarea instanței, cât și de situația de fapt și de drept stabilită cu efect definitiv și irevocabil prin decizia nr. 4160/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2004 și prin decizia civilă nr. 3818/07.11.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2010 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Prin aceste critici, recurenta își manifestă nemulțumirea față de chestiunile dezlegate prin hotărârile judecătorești care îi sunt defavorabile, dorind să repună în discuție problemele litigioase dintre părți, ceea ce este inadmisibil, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului fiind stabilit în mod irevocabil, cât și faptul că între părți nu a intervenit un contract de vânzare-cumpărare.

În virtutea argumentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar F.., împotriva deciziei nr. 156/C/2021-A din 14 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar F.., împotriva deciziei nr. 156/C/2021-A din 14 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2021.