ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 104/2021

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 octombrie 2018, pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. Prin A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 165.200 Euro sau echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune-interese potrivit art. 9.3 din contractul de lucrări nr. x din 24 octombrie 2014pentru neindeplinirea obligației stabilite la art. 10.1 din contract. De asemenea, a solicitat și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului datorat, calculată de la data scadenței obligației și până la plata efectivă.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1270, art. 1350, art. 1530 și următoarele din C. civ., precum și pe dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilănr. 92 din 12 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâtă și respinsă acțiunea formulată de reclamantă, ca fiind prescrisă.

Tribunalul a reținut că părțile au încheiat contractul de antrepriză nr. x/2014 în baza căruia pârâta s-a obligat să construiască pentru reclamantă o parcare auto în locația C., jud. Alba. Pe lângă obligația principală de realizare a construcției respective, pârâta și-a asumat și obligația de garanție pentru lucrările de construcții pentru o perioadă de 5 ani conform art. 14.1 precum și garanția de bună execuție asumată prin obligația accesorie de a încheia o asigurare de răspundere civilă cu o societate de asigurări pentru recuperarea eventualului prejudiciu înregistrat de reclamantă în ipoteza în care vor apărea ceva deficiențe la construcție în perioada de garanție, iar pârâta nu le va remedia potrivit art. 10.1.

În art. 10.1 alin. (1) din contract s-a prevăzut că garanția de bună execuție se constituie prin emiterea unei polițe de asigurare în cuantum de 62.000 Euro, pe un termen de 60 de luni, calculat de la data semnării PV de recepție a lucării.

În cauza supusă judecății reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata a 165.200 Euro sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plații reprezentând daune interese conform art. 9.3 din contractul de lucrări nr. x/24.10.2014 pentru neîndeplinirea obligației de la art. 10.1 din contract.

Tribunalul a reținut că potrivit convenției părților, art. 15.1.- factura se va emite după semnarea procesului-verbal de recepție a lucrărilor de către ambele părți și predarea de către executant a unei polițe de asigurare. Beneficiarul nu plătește factura dacă procesul-verbal nu este semnat de ambele părți și polița de asigurare nu este predată beneficiarului.

Prima instanță a constatat că, la data de 17.06.2015, pârâta a emis factura finală nr. x aferenta contractului nr. x/2014, iar reclamanta a efectuat plata finală la data de 10.07.2015, părțile semnând și procesul-verbal de recepție lucrări, cu situația aferentă, inclusiv lucrări suplimentare, dată la care pârâta avea obligația a prezenta garanția de buna execuție a contractului.

Tribunalul a înlăturat susținerea că obligația pârâtei putea fi îndeplinită în toată perioada de garanție de 60 de luni ci,că sunt termene diferite astfel, obligația pârâtei de a preda polița de asigurare născându-se la data emiterii facturii, x/2015.

Întrucât acțiunea a fost introdusă la instanța la data de 22.10.2018, termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la data de 17.06.2018, motiv pentru care prima instanță a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, care a fost respins prin decizia nr. 436 din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Instanța de apel a reținut că pretențiile sunt întemeiate pe prevederile art. 9.3 din contract, acestea fiind rezultatul unei clauze penale pentru neconstituirea garanței și nu în contravaloarea prejudiciului cauzat prin executarea necorespunzătoare a lucrărilor, astfel că referirea făcută de reclamantă la dispozițiile Legii nr. 10/1995 și art. 2503 din noul C. civ. au fost apreciate ca lipsite de relevanță.

Obligația de constituire a garanției este distinctă de cea de garanție, prin urmare este supusă regimului general al prescripției potrivit dispozițiilor art. 2523 și 2524 din noul C. civ., motiv pentru care instanța de apel a reținutcă momentul de la care a început să curgă prescripția este data semnării procesul-verbal de recepție a lucrării și anume 17.06.2015.

Curtea de apel a constatat că reclamanta nu a invocat în fața primei instanțe renunțarea la prescripție iar această apărare invocată direct în apel, este nefondată întrucât nu sunt îndeplinite condițiile 2507-2510, art. 2537 și art. 2538 C. civ.

Instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 2513 din noul C. civ. trebuie interpretate în sensul că toate aspectele vizând prescripția, inclusiv cele referitoare la renunțare, întrerupere, suspendare, curgerea și îndeplinirea prescripției este obligatoriu să fie invocate în condițiile art. 2513 din noul C. civ., și anume numai în fața primei instanțe și cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, și anume data de 12.03.2019, în fața Tribunalului Sibiu.

La 13 februarie 2020, împotriva deciziei nr. 436 din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, reclamanta S.C.Prin A. S.R.L.a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurateși, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. De asemenea, a solicitat și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este rezultatul încălcării și greșitei aplicări a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă, respectiv art. 2503, art. 2507-2508, art. 2512-2513, art. 2531 din C. civ., obiectului obligației - art. 1226 C. civ. - și interpretarea contractului - art. 1266-1269 C. civ.

Sub un prim aspect, cu privire la constatarea instanței de apel că prima instanță a apreciat în mod corect momentul de la care a început să curgă termenul de prescripția ca fiind cel la care s-a semnat procesul-verbal de recepție a lucrării, și anume 17 iunie 2015, recurenta-reclamantă a precizat că aceasta este eronată, deoarece obligația de garanție pentru bună execuție și obligația de constituire a acestei garanții, prin emiterea unei polițe de asigurare sunt, de fapt, una și aceeași obligație.

În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că motivul pentru care a fost necesară constituirea garanției prin încheierea unei asigurări a fost acela de a avea posibilitatea de a cere direct asigurătorului plata indemnizației de asigurare în situația apariției deficiențelor acoperite de garanție, în termenul convențional de garanție de 60 luni, respectiv 5 ani.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a ignorat obiectul cauzei întrucât clauza penală a fost invocată pentru nerespectarea obligației de constituire a garanției de bună execuție, iar nu pentru nerespectarea obligației de predare a poliței, care reprezintă doar mijlocul de plată, în sensul de îndeplinire a obligației.

Instanța de apel a calculat termenul de prescripție al acțiunii în daune-interese ca fiind identic cu cel al acțiunii în realizarea obligației în natură, însă obligația la care s-a raportat a fost cea de predare, deși nu s-a optat pentru executarea în natură. Astfel, dreptul la acțiune privind executarea obligației de garanție începe să curgă fie de la descoperirea viciilor asigurate de garanție, fie cel mai târziu de la expirarea duratei de garanție, respectiv 60 luni de la momentul semnării procesului-verbal de recepție al lucrării.

Recurenta-reclamantă a subliniat că numai dreptul la emiterea facturii și dreptul beneficiarului de a refuza plata acesteia erau corelate cu faptul predării poliței de asigurare, iar nu și dreptul de a i se garanta buna execuție a lucrărilor prin constituirea garanției, conform prevederilor art. 15.2 lit. c) din contact.

Tot în susținerea acestei critici, referitoare la momentul începerii curgerii termenului de prescripție, ca fiind cel al datei la care s-a semnat procesul-verbal de recepție a lucrării, recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel, validând susținerile pârâtei, conform cărora ar fi vorba de două obligații diferite, respectiv o obligație de bună garanție principală și cealaltă de constituire a garanției prin emiterea unei poliței de asigurare accesorie, a ignorat prevederile art. 2503 alin. (1) C. civ.

Potrivit art. 2503 C. civ., termenul de prescripție al obligației pretinse a fi secundare, aceea de constituire a garanției prin emiterea unei polițe de asigurare, urmează soarta obligației principale de garanție pentru bună execuție. Așadar, pentru a se determina momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului de a cere constituirea garanției prin emiterea poliței de asigurare, trebuie stabilit care este termenul în care se prescrie obligația de garanție pentru bunăexecuție, reținută ca fiind principală.

În acest scop, recurenta a subliniat că trebuie interpretate și aplicate prevederile art. 2530 și art. 2531 C. civ. care reglementează începutul cursului termenului de prescripție, moment întotdeauna ulterior predării sau recepției lucrării.

Cu toate acestea, nu trebuie ignorat faptul că art. 2531 C. civ. vizează ipoteza în care părțile nu au prevăzut în convenție alte termene de garanție, iar în cauza dedusă judecății, termenul de garanție de 60 luni respectiv 5 ani este un termen convențional de garanție, care înlătură termenele statuate în art. 2531 C. civ., însă menține în rest toate dispozițiile acestuia privitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în materia viciilor ascunse.

Recurenta-reclamantă a reiterat ideea necesității constituirii garanției de bună execuție, arătând că aceasta îi era utilă până în ultima zi a termenului de 5 ani. Astfel, termenul de prescripție pentru dreptul la acțiune în obligarea intimatei-pârâte la constituirea garanției de bună execuție începe să curgă doar de la data expirării celor 5 ani.

Mai mult de atât, a susținut că și în ipoteza în care obligația de constituire a garanției prin emiterea unei polițe de asigurare era accesorie obligației de garanție pentru bună execuție, dreptul la acțiune în ceea ce privește această din urmă obligație este identic cu cel aferent prescripției obligației principale, urmând a se prescrie în termen de 3 ani de la data la care termenul începea să curgă, respectiv de la data semnării procesului-verbal de recepție, 17 iunie 2015. Așadar, dreptul la acțiune nu era prescris la data introducerii acțiunii, 22 octombrie 2018.

Recurenta-reclamantă a arărat că nu avea obligația de a invoca renunțarea la prescripție în fața primei instanțe, neexistând o obligație legală în acest sens, căreia să îi fie atașată sancțiunea decăderii. Totodată, a subliniat că potrivit art. 2512 alin. (2) C. civ., excepția prescripției poate fi invocată doar de către partea interesată, iar nu și de către instanță, din oficiu. Astfel, în lipsa invocării pretinsei decăderi de către pârâtă, instanței de apel nu putea să facă aprecieri cu privire la momentul până la care trebuia invocată renunțarea la prescripție, încălcând astfel normele de drept material care reglementează caracterul de norme de ordine privată ale prescripției.

Recurenta-reclamantă a arătat că interpretarea instanței de apel a prevederilor art. 2507 C. civ. este eronată întrucât nu se poate asimila termenulde manifestări neechivoce cu acela de executare a obligației.

În aprecierea recurentei-reclamante, în situația în care debitorul execută obligația după împlinirea termenului de prescripție, este incidentă situația executării unei obligații naturale, care nu dă dreptul la restituire pe temeiul plății nedatorate, și nicidecum situația renunțării la termenul de prescripție, deja împlinit.

Sub un ultim aspect, a fost criticat și faptul că dispozițiile art. 2513 C. civ. trebuie interpretate în sensul că toate aspectele vizând prescripția, inclusiv cele referitoare la renunțare, întrerupere, suspendare, curgerea și îndeplinirea prescripției este obligatoriu să fie invocate în condițiile art. 2513 C. civ., și anume numai în fața primei instanțe și cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate.

Recurenta-reclamantă arată că prevederile art. 2513 C. civ. se referă la invocarea prescripției ca stingere a dreptului la acțiune, ca apărare invocată prin întâmpinare, act care este specific pârâtului. Faptul că numai pârâtul poate invoca prescripția până la primul termen de judecată întărește caracterul de normă de ordine privată a instituției prescripției.

În consecință, s-a învederat că instanța de apel a realizat o analogie eronată în motivarea sa, impunând aceeași regulă și pentru reclamant, respectiv invocarea prescripției prin întâmpinare. Or, acest lucru este imposibil având în vedere că întâmpinarea este un act propriu pârâtului, iar reclamantul nu are interes să invoce prescripția decât în situația în care pârâtul ar formula o cerere reconvențională prin care ar ridica unele pretenții care ar fi prescrise.

La 8 aprilie 2020, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.a depus la dosar întâmpinareprin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală, raportat la faptul că instanța de apel a răspuns tuturor criticilor formulate de apelantă.

De asemenea, a solicitat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului, în cuantum de 5000 RON, reprezentând onorariu avocațial, fiind depuse la dosar, în copie, factură și ordin de plată bancar.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 iulie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., îl va admite pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Recursul este întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arătând că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă, respectiv art. 2503, art. 2507-2508, art. 2512-2513, art. 2531 din C. civ., obiectului obligației respectiv art. 1226 C. civ. și interpretarea contractului respectivart. 1266-1269 C. civ.

Înalta Curte reține că obiectul acțiunii este reprezentat de cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor-interese pentru nerespectarea obligației prevăzute la art. 10.1 alin. (1) din contractul încheiat între părți.

Prin această clauză s-a convenit constituirea garanției de bună execuție prin remiterea unei polițe de asigurarepe un termen de 60 de luni aferent perioadei de garanție, calculatde la data semnării procesului-verbal de recepție a lucrării.

Așadar, în cadrul obligației de garanție pentru lucrarea executată, pârâta avea și obligația accesorie de încheiere a unei polițe de asigurare care să acopere perioada de 60 luni în care era ținută să răspundă pentru eventualele deficiențe ale lucrării, obligație neîndeplinită de pârâtă.

Astfel cum recurenta-reclamantă a arătat și prin cererea de recurs, pretențiile deduse judecății sunt întemeiate pe prevederile art. 9.3 din contract, apreciate ca reglementând o clauza penală pentru neîndeplinirea obligației de constituirea garanției prevăzute la art. 10.1 din contract.

Faptului că instanța de apel a reținut că obligația de constituire a garanției sub forma încheierii poliței de asigurare este distinctă de obligația de garanție de bună execuție este greșită întrucât cele două obligații nu au caracter independent ci vizează obligația de garanție asumată pe o perioadă de 60 de luni de la data încheierii procesului-verbal de recepția a lucrării, obligația accesorie de încheiere a unei polițe de asigurare având doar rolul unui instrument de realizare a obligației de garanție.

În lumina acestei clarificări rezultă că termenul de prescripție al acțiunii în daune-interese nu se confundă cu cel stabilit pentru obligația de predare a poliței de asigurare, dreptul la acțiune privind executarea obligației de garanție începând să curgă, fie de la descoperirea viciilor asigurate de garanție, fie cel mai târziu de la expirarea duratei de garanție, respectiv 60 luni de la momentul semnării procesului-verbal de recepție al lucrării.

Astfel, sunt întemeiate susținerile recurentei-reclamante în sensul că numai dreptul la emiterea facturii și dreptul beneficiarului de a refuza plata acesteia erau corelate cu faptul predării poliței de asigurare, iar nu și dreptul de a i se garanta buna execuție a lucrărilor prin constituirea garanției, conform prevederilor art. 15.2 lit. c) din contact.

Constatarea prin decizia a atacată a faptului că, obligația de constituire a garanției sub forma încheierii poliței de asigurare este distinctă de obligația de garanție de bună execuție, a determinat încălcarea prevederilor art. 2503 alin. (1) C. civ. în privința calculării greșite a termenului de prescripție privind obligația accesorie de constituire a garanției prin emiterea unei poliței de asigurare.

Potrivit acestui text de lege, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul când prin lege se prevede altfel.

Termenul de garanție pentru buna execuție a lucrărilor este de 60 de luni și curge de la data semnării procesului-verbal de recepție a lucrării, conform art. 10.1 din contract, în acest sens fiind și art. 14.1 și 14.2 din contract.

Prin urmare, potrivit art. 2503 C. civ., termenul de prescripție al obligației accesorii de constituire a garanției prin emiterea unei polițe de asigurare, urmează soarta obligației principale de garanție pentru bună execuție,motiv pentru care termenul de prescripție e același.

Așadar, în vederea stabilirii dacă în cauză a operat prescripția dreptului de a cere constituirea garanției prin emiterea poliței de asigurare, ca obligație accesorie, trebuie determinat termenul în care se prescrie obligația de garanție pentru bună execuție, ca obligație principală.

Potrivit art. 2530 alin. (1) C. civ. dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanție pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepției finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare vicii, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.

Înalta Curte reține că art. 2531 C. civ. vizează ipoteza în care părțile nu au prevăzut în convenție alte termene de garanție, iar în cauza dedusă judecății, termenul de garanție de 60 luni respectiv 5 ani este un termen convențional de garanție, stabilit de părți conform alin. (5) al aceluiași articol care înlătură termenele statuate în art. 2531 C. civ., cu menținerea în rest a dispozițiilor acestuia privitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în materia viciilor ascunse.

Raportat la obligația expresă de garanție și termenul convențional stabilit de părți în acest sens este fondată critica recurentei-reclamante potrivit căreia constituirea garanției de bună execuție sub forma emiterii poliței de asigurare, îi era utilă în toată perioada de garanție de 60 de luni convenită, așadar termenul de prescripție nu avea cum să curgă în interiorul perioadei de garanție.

Prin art. 10.1 alin. (1) din contract s-a prevăzut că garanția de bună execuție se constituie prin emiterea unei polițe de asigurare pe un termen de 60 de luni, calculate de la data semnării procesului-verbal de recepție a lucrării, această dată fiind 17 iunie 2015.

Cum termenul de 60 de luni de garanție vizează perioada în care pârâta se afla sub incidența răspunderii contractuale în ceea ce privește obligația de garanție, termenul de prescripție pentru neîndeplinirea obligației de constituire a garanției prin emiterea unei polițe de asigurare a început să curgă ulterior expirării termenului de garanție, iar nu înainte cum greșit s-a reținut prin decizia recurată.

În raport cu considerentele reținute, analiza celorlalte critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod cu procedură civilă, respectiv cele care au vizat art. 2507 C. civ., cu toate că au vizat prescripția, nu se mai impune.

Înalta Curte reține că, prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Verificând această solicitare, în raport cu soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă reține incidența în cauză a art. 497 teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ. având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege, reclamanta solicitând prin cererea de apel trimiterea cauzei primei instanțe.

Având în vedere considerentele reținute, în temeiul art. 497 raportat la art. 480 alin. (3), teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta S.C. Prin A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 436/2019 din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, va casa decizia atacată și sentința civilă nr. 92/12 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și va trimite cauza pentru o nouă judecată primei instanțe, care în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., va avea în vedere dezlegările date de instanța supremă cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. Prin A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 436/2019 din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și sentința civilă nr. 92/12 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, șitrimite cauza pentru o nouă judecată primei instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,26 ianuarie2021.