ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 984/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 4 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Sibiu – secția I Civilă sub număr de dosar x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Gaze Naturale Romgaz S.A. Mediaș, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 1.821.749 RON, cu dobândă aferentă până la data plății efective, sumă compusă din: 380.027 RON, datorată în temeiul art. 3 din Hotărârea Consiliului de administrație nr. 23/24.08.2017, ca urmare a regularizării subcomponentei variabile II a anului 2015; 1.078.470 RON reprezentând cea de-a doua subcomponentă variabilă aferentă anului 2017; 363.252 RON, constituită din suma de 24.408 RON aferentă anului 2014, suma de 97.992 RON aferentă anului 2015, suma de 125.208 aferentă anului 2016 și suma de 115,644 RON aferentă anului 2017, reprezentând diferența rezultată din neactualizarea anuală a indemnizației fixe conform INS.

Prin sentința civilă nr. 674/2018 din 15 octombrie 2018, Tribunalul Sibiu – secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Ulterior, pe rolul Tribunalului Sibiu – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată sub număr de dosar x/2018

La 4 octombrie 2021 reclamantul a depus la dosar note de ședință prin care a majorat câtimea pretențiilor principale de la 1.821.749 RON la 1.826.716 RON și a indicat penalitățile de întârziere ca fiind în cuantum de 446.029,72 RON pentru perioada 01.01.2014- 28.02.2021, solicitând acordarea acestora în continuare până la achitarea efectiva a debitului, conform art. 3 alin. (2) O.G. nr. 13/2011.

Prin acțiunea civilă formulată la 27 noiembrie 2018 și înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu – secția I Civilă la 28 noiembrie 2018 sub număr de dosar x/2018, reclamanta B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se dispună: obligarea pârâtului la restituirea sumei totale de 461.380 RON, reprezentând plata nedatorata a subcomponentei variabile 2 (anuală), după cum urmează: 42.392 RON- componenta variabilă 2 (anuală) aferentă anului 2013; 73.975 RON- componenta variabilă 2 (anuală) aferentă anului 2014; 265.890 RON - componenta variabilă 2 (anuală) aferentă anului 2015; 79.123 RON- componenta variabilă 2 (anuală) aferentă anului 2016; actualizarea acestei sume cu indicele de inflație și dobânda legala de la data punerii în întârziere și până la plata efectivă a debitului principal; constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 12, lit. (i), teza finală, din Contractul de mandat nr. x/20.12.2013; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 95/2019 din 4 martie 2019, Tribunalul Sibiu – secția I Civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civilă – litigii cu profesioniști.

Ulterior, pe rolul Tribunalului Sibiu – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată sub dosar nr. x/2018.

Prin încheierea din 23 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-a constatat că tribunalul este competent material și teritorial în soluționarea cauzei; totodată, s-a admis excepția conexității și s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018, sens în care s-a trimis dosarul la completul mai întâi învestit.

Prin sentința nr. 412/C/2021 din 2 noiembrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Sibiu, a fost respinsă excepția nulității absolute a art. 1 alin. (1) și (3) din Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 14/07.06.2017 și a Actului adițional nr. x la contractul de mandat.

A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă în privința sumei de 25.408 RON aferentă anului 2014.

A fost admisă cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2018, formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Societatea Națională de Gaze Naturale Romgaz S.A. și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului: suma de 380.027 RON, provenind din regularizarea subcomponentei variabile II a anului 2015, suma de 1.078.470 RON, reprezentând cea de-a doua subcomponentă variabilă aferentă anului 2017, și suma de 368.2019 RON, compusă din sumele aferente anilor 2014, 2015, 2016 și 2017, reprezentând diferența rezultată din neactualizarea anuală a indemnizației fixe.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă acestor sume, în valoare de 446.029,72 RON, aferentă perioadei 01.01.2014-28.02.2021, conform raportului de expertiză, precum și dobânda legală ce va curge în continuarea acestei date, prin raportare la suma globală de 1.826,76 RON, până la data achitării integrale a debitului.

Totodată, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul A. în dosarul conexat nr. x/2018

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ce face obiectul dosarului conexat nr. x/2018, formulată de reclamanta Societatea Națională de Gaze Naturale Romgaz S.A., ca prescrisă în privința sumei de 42.392 RON aferentă anului 2013 și a sumei 73975 RON aferentă anului 2014.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ce face obiectul dosarului conexat nr. x/2018, formulată de reclamanta Societatea Națională de Gaze Naturale Romgaz S.A., în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată.

A fost respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată pretinse de reclamanta Societatea Națională de Gaze Naturale Romgaz S.A. în dosarul conexat nr. x/2018

Împotriva sentinței civile nr. 412/2021, pronunțate de către Tribunalul Sibiu în dosarul civil nr. x/2018, a declarat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia nr. 54/2023 din 15 februarie 2023, Curtea de Apel Alba-Iulia – secția a II-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva sentinței nr. 412/C/2021 pronunțată de Tribunalul Sibiu – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 și, în consecință, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului conexat nr. x/2018 formulată de reclamanta B. S.A. împotriva pârâtului A. și, în consecință, a obligat pârâtul să restituie reclamantei B. S.A. suma de 345.013 RON, reprezentând plată nedatorată a subcomponentei variabile 2 (anuală) din care suma de 265.890 RON-componenta variabilă 2 (anuală) aferentă anului 2015 și suma de 79.123 RON-componenta variabilă 2 (anuală) aferentă anului 2016.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de mai sus actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală de la data punerii în întârziere-06.09.2018 și până la plata efectivă a debitului principal.

A constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 12 lit. i) teza finală din contractul de mandat nr. x/20.12.2013.

De asemenea, a respins cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului conexat nr. x/2018, formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.A..

A înlăturat obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor de 380.027 RON din regularizarea subcomponentei variabile II a anului 2015, 1.078.470 RON, reprezentând cea de-a doua subcomponentă variabilă aferentă anului 2017 și 368.219 RON compusă din sume aferente anului 2014, 2015, 2016, 2017, reprezentând diferența rezultată din neactualizarea anuală a indemnizației fixe precum și de la plata dobânzilor legale aferente.

A menținut în rest dispozițiile sentinței.

În termen legal, împotriva deciziei nr. 54/2023 din 15 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia – secția a II-a Civilă, reclamantul A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, cu consecința casării hotărârii atacate; totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de apel încălcat și a aplicat greșit prevederile art. 37, art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011; art. 73 din Legea nr. 31/1990; art. 1246-1250; art. 1341; art. 1270 C. civ. art. 142 (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la interpretarea instanței de apel privind art. 37 și art. 38 din O.U..G nr. 109/2011 privind componenta variabilă, recurentul a susținut că aceasta este greșită având în vedere următoarele considerente:

După redarea prevederilor art. 38 și art. 37 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011, recurentul a opinat că remunerația directorului in integralitatea sa (componenta fixă și variabilă) este stabilită de consiliul de administrație care va avea în vedere limitele stabilite de către adunarea acționarilor, în ceea ce privește componenta fixă, componenta variabilă putând fi stabilită de către consiliul de administrație, potrivit art. 38 alin. (3) coroborat cu prevederile art. 142 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, totodată, având în vedere și prevederile art. 3 indice 1 alin. (5) care fac trimitere la normele metodologice elaborate de Ministerul Finanțelor Publice, care aprobă metodologia de stabilire a indicatorilor de performanță financiari și nefinanciari și a componentei variabile a remunerației.

În speță, consiliul de administrație a stabilit modificarea limitei componentei variabile a remunerației, fiind încheiat actul adițional din 28.12.2015.

Prin urmare, nu există o încălcare a prevederilor art. 73 din Legea nr. 31/1990, nici a hotărârii adunării acționarilor nr. 14/2013 și nici a prevederilor art. 37 și 38 din O.U.G. nr. 109/2011 dacă se încheie un act adițional la contractul de mandat, prin care se modifică limitele componentei variabile a remunerației directorului general, câtă vreme limitele au fost stabilite conform prevederilor art. 38 alin. (3) coroborate cu prevederile art. 142 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, și, totodată având în vedere prevederile art. 3 indice 1 alin. (5), potrivit interpretării arătate mai sus.

Într-o altă critică, recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1341 C. civ. prin raportare la art. 1270 C. civ. având în vedere că între părți a existat un contract de mandat care a fost modificat prin actul adițional nr. x/2015, prin care s-au adus modificări asupra modului de stabilire a remunerației recurentului, precum și, întrucât, potrivit prevederilor art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, deci, inclusiv contractul ulterior, modificat prin act adițional.

Instanța de apel a reținut că plata nu era datorată având în vedere că prin actul adițional nu s-ar fi respectat hotărârea AGA nr. 14/2013, prin care s-ar fi stabilit limitele remunerației potrivit prevederilor art. 37 și art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011; de asemenea, instanța de apel nu a arătat de ce s-ar înlătura aplicarea forței obligatorii a contractului prevăzută de art. 1270 C. civ.

În aceste condiții, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 1341 C. civ. ca urmare a interpretării greșite a prevederilor art. 37 și 38 din O.U.G. nr. 109/2011 și, totodată, cu încălcarea prevederilor art. 1270 C. civ.

Instanța de apel a considerat ca remunerația Directorului General se stabilește având ca referință media pe ultimele 12 luni a câștigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfășurată conform obiectului principal de activitate înregistrat de societate, comunicata de INS, anterior numirii.

Or, cele reținute de instanța de apel privind interpretarea prevederilor art. 37 și art. 38 din perspectiva stabilirii valorii componentei fixe este greșită având în vedere următoarele considerente:

Componenta fixă prevăzută de art. 37 și art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011, în ceea ce privește remunerația directorului general, are elemente de stabilire expres identificate (media pe ultimele 12 luni a câștigului salarial mediu brut lunar ...), însă, valoarea este variabilă, fiind necesară actualizarea periodică în funcție de valorile raportate de I.N.S.

Astfel, denumirea de componenta fixă are în vedere "fixitatea" elementelor de stabilire, însă, nu și sub aspectul valorii care variază în funcție de valorile raportate de I.N.S.

Prin urmare, la momentul încheierii contractului de mandat, în ceea ce privește componenta fixă, s-a avut în vedere valoarea de 6 ori media pe ultimele 12 luni a câștigului salarial mediu brut lunar din ramura în care își desfășoară activitatea societatea, comunicat de I.N.S. anterior numirii, ulterior, urmând a se actualiza pe baza datelor comunicate de I.N.S. pe perioada desfășurării contractului de 4 ani.

O interpretare contrară a prevederilor legale mai sus menționate, asemenea celei date de instanța de apel, ar înfrânge voința legiuitorului și spiritul normei edictate, deoarece, ar plafona valoarea componentei fixe a remunerației directorului general la valorile I.N.S. de la data încheierii contractului de mandat pentru toata perioada de 4 ani de mandat, ceea ce echivalează cu o lipsă a stimulării obținerii de performanță managerială.

Prin urmare, având în vedere că instanța de apel, în mod greșit, a interpretat prevederile art. 37 și art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011, în ceea ce privește modul și limitele la care se poate stabili remunerația directorului din perspectiva limitelor componentei fixe și variabile a remunerației, precum și efectele pe care această interpretare le-ar produce asupra clauzelor contractului de mandat și al actelor adiționale ale acestuia, a atras și o greșită aplicare a prevederilor art. 1341 și art. 1270 C. civ.

Curtea de apel a reținut că prima instanță a soluționat ]n mod greșit excepția nulității clauzei prevăzute la art. 12 lit. (i) din Contractul de mandat nr. x/2013, sens în care a constatat că aceasta ar fi lovită de nulitate absolută, deoarece prevederile acesteia ar contraveni interpretării art. 37 și art. 38 din O.U..G nr. 109/2011, precum și că nu s-ar fi respectat nici prevederile hotărârii AGA nr. 14/2013.

Or, această reținere este greșită, întrucât nulitatea absolută intervine în cazurile prevăzute la art. 1247 și 1250 C. civ., respectiv când se prevede în mod expres nulitatea absolută și când norma de drept presupus a fi încălcată ocrotește un interes general.

Or, instanța de apel când a apreciat asupra nulității absolute s-a raportat la o presupusă încălcare a normelor juridice de la art. 37 și 38 din O.U.G. nr. 109/2011, care ar avea un caracter imperativ.

În acest context, recurentul a susținut că, în primul rând, nu a existat nicio încălcare a vreunei prevederi legale prin clauzele contractuale, iar, în al doilea rând, instanța de apel nu a avut în vedere, în ceea ce privește soluționarea excepției nulității absolute prevederile art. 1247-1250 C. civ., care reglementează asupra nulității absolute; de fapt, instanța de apel nici nu a indicat temeiul de drept în baza căruia ar fi incidentă nulitatea absolută.

Daca instanța ar fi analizat excepția nulității absolute prin raportare la prevederile art. 1247-1250 C. civ., care reglementează nulitatea absolută, ar fi constatat că aceasta nu este incidentă, deoarece normele juridice la care s-a raportat nu ocrotesc un interes general și nici nu se prevede în mod expres sancțiunea nulității în cazul încălcării acestora.

Astfel, în speță, atât art. 37, cât și art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011 nu ocrotesc un interes general, ci, un interes particular, prevederile legale menționate de către instanța de apel reglementând modul de remunerație al administratorilor executivi și directorului general, deci, chestiuni de interes privat, care privesc, pe de-o parte, societatea intimată, și, pe de altă parte, recurentul.

De asemenea, nulitatea absolută nu este incidentă în cazul în care este invocată de societatea - parte semnatară a contractului de mandat prin organele reprezentative, deoarece, s-ar încălca principiul "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Așa fiind, a susținut recurentul, instanța de apel a încălcat și aplicat greșit prevederile art. 37 și art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011 prin raportare la prevederile art. 1247-1250 C. civ., care reglementează nulitatea absolută, fapt ce atrage soluționarea greșită în ceea ce privește incidența nulității absolute a clauzei contractuale avute în vedere de instanță.

De asemenea, în opinia recurentului, reținerea greșită în ceea ce privește nulitatea absolută a prevederilor contractuale, în mod automat, a avut ca efect și soluționarea greșită a fondului celor două acțiuni formulate atât de către recurent, cât și de către intimată, deoarece, modul de soluționare a excepției a atras și soluția pronunțată asupra fondului acțiunilor în cauză, în condițiile în care valabilitatea acestei clauze influențează stabilirea valorii remunerației datorate care face și obiectul acțiunilor pe fond.

Intimata-pârâtă Societatea Națională de Gaze Naturale Romgaz S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 decembrie 2023, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 5 martie 2024, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 14 mai 2024.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate și cu temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Autorul căii de atac și-a întemeiat demersul judiciar în această etapă procesuală pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În considerarea motivului de casare invocat, recurentul a susținut, în esență, că instanța de apel încălcat și a aplicat greșit prevederile art. 37, art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011; art. 73 din Legea nr. 31/1990; art. 1246-1250; art. 1341; art. 1270 C. civ.. art. 142 (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul;i cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile speței.

Pentru a facilita deplina înțelegere a raționamentului care stă la baza prezentei decizii, situația de fapt presupune încheierea între recurentul-reclamant A., având funcția de director general, și intimata-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE GAZE NATURALE ROMGAZ S.A. MEDIAȘ a Contractului de mandat nr. x/20.12.2013, prin care, s-a stabilit, la art. 12, că directorul general are dreptul la o indemnizație: (i) fixă lunară brută pentru executarea mandatului încredințat, în cuantum de 31.260 RON, dar nu mai mult de 6 ori media pe ultimele luni a câștigului salarial mediu brut lunar din ramura în care își desfășoară activitatea societatea, comunicat de INS (conform art. 4, alin. (4), din O.U.G. nr. 109/2011, cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 51/2013). Indemnizația fixă se actualizează anual în funcție de datele furnizate de INS, precum și: (ii) o componentă variabilă. Componenta variabilă este determinată în funcție de atingerea obiectivelor, respectiv îndeplinirea nivelului țintă al indicatorilor de performanță (Anexa 1) aprobați prin Planul de management și va avea două subcomponente, al căror mod de calcul este prezentat la lit. a) și, respectiv, b din contract.

Prin Hotărârea nr. 14/2013, adoptată în conformitate cu art. 37 alin. (1) din O.U.G. nr. 11/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, Adunarea Generală a Acționarilor Romgaz S.A., în calitate de organ de conducere al acestei societăți, a stabilit limitele minime și maxime ale indemnizației directorului general, atât în componenta ei fixă, cât și în componenta variabilă, dând în sarcina Consiliului de administrație ca, în limitele stabilite, să fixeze remunerația cuvenită acestuia în corelare cu gradul de îndeplinire a criteriilor și obiectivelor de performanță.

S-a stabilit pentru indemnizația fixă lunară brută între 4 și 6 ori media pe ultimele 12 luni a câștigului salarial mediu brut lunar din ramura în care își desfășoară activitatea societatea, comunicat de Institutul Național de Statistică anterior numirii, iar pentru componenta variabilă lunară între 0,75 și 2 indemnizații fixe lunare brute, acordate conform prevederilor contractului de mandat directorului general.

Contractul de mandat nr. x/20.12.2013 respecta, în ceea ce privește indemnizația stabilită în favoarea recurentului-reclamant, atât în componenta fixă, cât și în cea variabilă, dispozițiile Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor nr. 14/2013.

Prin actul adițional nr. x/28.12.2015, art. 12, pct. ii, lit. b), paragraful 1, a fost modificat în sensul că limita maximă a celei de-a doua subcomponente a componentei variabile a fost prevăzută ca fiind nu mai mult de 3 ori valoarea indemnizației fixe anuale determinată potrivit art. 12 (i) din contractul de mandat, în loc de, (…) nu mai mult de câștigul mediu anual brut pe salariat influențate de bonificațiile și bonusurile în RON și/sau natură pe societate realizate în exercițiul financiar respectiv 2, cum era prevăzut în contractul de mandat.

Recurentul se prevalează în mod greșit de o încălcare a dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990, în condițiile în care conform lit. d) al acestui text legal administratorii sunt răspunzători pentru exacta îndeplinire a hotărârilor adunării generale.

Art. 37 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice prevede că remunerația membrilor consiliului de administrație este stabilită de adunarea generală a acționarilor în structura și limitele stabilite prin acest act normativ.

La alin. (2) al articolului sus-menționat, se prevede modul de stabilire a remunerației membrilor neexecutivi ai consiliului de administrație, la alin. (3) este reglementată remunerația membrilor executivi ai acestuia, iar la alin. (4) se prevede faptul că anual se revizuiește componenta variabilă a remunerației membrilor consiliului de administrație în funcție de nivelul de realizare a obiectivelor cuprinse în planul de administrare și de gradul de îndeplinire a indicatorilor de performanță stabiliți în contractul de mandat.

Art. 38, alin. (1), din același act normativ, prevede că renumerația directorilor este stabilită de consiliul de administrație și nu poate depăși nivelul remunerației stabilite pentru membri executivi ai consiliului de administrație. Este unica formă de remunerație pentru care îndeplinesc și calitatea de administratori. La alin. (2) al aceluiași articol se prevede că remunerația este formată dintr-o indemnizație fixă lunară, stabilită în limitele prevăzute la art. 37 alin. (3), și dintr-o componentă variabilă, constând într-o cotă de participare la profitul net al societății, acordarea de acțiuni, stok-options sau o schemă echitabilă, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanță.

Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut în mod legal că atât consiliul de administrație, în calitate de organ de gestiune și administrare a societății reclamante, cât și reclamantul, în calitate de director general, căruia i s-au delegat atribuțiile de conducere a societății pârâte, aveau, deopotrivă, obligația de a respecta întocmai cele statuate prin Hotărârea nr. 14/26.08.2013 de Adunarea Generală a Acționarilor Romgaz S.A., în calitate de organ de conducere al societății, respectiv limitele generale ale indemnizației directorului general, atât în componenta ei fixă, cât și în componenta variabilă, urmând ca, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011 și în limitele stabilite prin această hotărâre, consiliul de administrație să fixeze remunerația directorului general în corelare cu gradul de îndeplinire a criteriilor și obiectivelor de performanță.

În acest cadru legal și contractual, s-a reținut cu justețe că modificarea adusă prin actul adițional a reprezentat o nesocotire a hotărârii adunării generale în ceea ce privește limita maximă a componentei variabile a indemnizației directorului general, stabilită la două indemnizații fixe lunare brute acordate conform contractului de mandat directorului general.

În raport cu legala dezlegare dată litigiului asupra aspectelor redate, se constată că dispozițiile art. 1341 C. civ., potrivit cărora: "Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire", au fost corect aplicate, având în vedere că plățile efectuate în urma modificării aduse prin actul adițional, plăți reprezentând subcomponenta a II-a a indemnizației variabile, erau nedatorate.

Cât privește criticile recurentului referitoare la soluția de admitere a excepției de nulitate a clauzei prevăzute la art. 12 lit. (i) teza finală din Contractul de mandat nr. x/2013, acestea nu pot fi primite, neputându-se reține o încălcare a prevederilor art. 1246-1250 C. civ. și nici a prevederilor art. 142 lit. c) din Legea nr. 31/1990 (vizând atribuții exclusive ale consiliului de administrație legate de numirea, revocarea directorilor și stabilirea remunerației lor).

Constatarea nulității absolute s-a dispus nu în temeiul unei dispoziții care să prevadă în mod expres această sancțiune, ci având în vedere caracterul imperativ al prevederilor art. 37 alin. (3) teza I și art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, care stabilesc limita maximă a indemnizației fixe lunare de care pot beneficia conform legii membrii executivi ai consiliului de administrație sau ai consiliului de supraveghere și directorii, legiuitorul precizând în mod expres că "(…) indemnizația fixă lunară care nu poate depăși de 6 ori media pe ultimele 12 luni a câștigului mediu brut lunar pentru activitatea desfășurată conform obiectului principal de activitate înregistrat în societate, la nivelul de clasă conform clasificației activităților din economia națională, comunicat de Institutul Național de Statistică anterior numirii (…)."

Dispoziției menționate i s-a dat în mod corect valențele unei norme cu caracter imperativ, de ordine publică, pentru că, așa cum s-a arătat, prin aceasta legiuitorul a prescris care sunt acele limite de remunerare, nelăsând întreprinderii publice libertatea de a le stabili.

Însăși modalitatea de redactare a normelor indicate confirmă concluzia instanței de apel, în condițiile în care norma încălcată impune societății o anumită conduită și ocrotește un interes general, acela ca o societate în care Statul deține participații să funcționeze cu limite clare de remunerare a administratorilor executivi și a directorului general, pe criterii de performanță și eficiență.

În egală măsură, în mod eronat recurentul invocă o aplicare greșită a prevederilor art. 1270 C. civ., potrivit cărora "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante", întrucât nu pot fi ignorate prevederile art. 1169 C. civ., care stipulează că: "Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri".

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că a stabili printr-o clauză contractuală posibilitatea de reactualizare a indemnizației fixe lunare în raport cu media pe ultimele 12 luni a câștigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfășurată conform obiectivului principal de activitate înregistrat de societate, comunicată de INS lunar sau, după caz, anual, adaugă la lege și contravine, astfel, dispozițiilor menționate, clauza prevăzută de art. 12 lit. i) teza finală din Contractul de mandat nr. x/2013 fiind lovită de nulitate absolută.

Constatând că prin criticile recurentului-reclamant A. nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă acest recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 54 din 15 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2024.