ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 738/2017

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 21.03.2013 la Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate aflată în procedura insolvenței, prin administrator judiciar B. a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.R.L. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta, în baza contractului de execuție de lucrări nr. x/14.11.2008 încheiat între părți, la plata sumei de 620.403 Euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor în sumă de 500.325 Euro + TVA, efectuate de reclamantă la obiectivul D. - Drobeta Turnu Severin precum și la plata unor penalități de întârziere în valoare de 0,15%/zi de întârziere până la data plății efective a debitului principal, penalități în valoare, la data acțiunii, de 848.711 Euro, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea completatoare formulată în cauză la data de 30.05.2013 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat și să se constate că este titulara privilegiului special imobiliar al contractului asupra imobilului înscris în cartea funciară nr. x Drobeta Turnu Severin, aflat în proprietatea pârâtei și să se dispună înscrierea în cartea funciară menționată a respectivului privilegiu special imobiliar.

Prin sentința civilă nr. 611/PI/LP din data de 27.06.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată în dosarul nr. x/2013 la secția a VI-a Civilă.

Printr-o cerere, denumită "precizatoare", formulată în cauză la data de 10.01.2014 reclamanta a înțeles să aducă unele clarificări în privința motivării în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, însă instanța de fond a reținut, prin încheierea de la 16.01.2014, că "cererea precizatoare a reclamantei nu respectă dispozițiile art. 204 C. proc. civ., fiind o cerere modificatoare, în care se invocă lucrări suplimentare, un obiect și o cauză diferită, o astfel de cerere putând fi formulată numai până la prima zi de înfățișare, în speță anterioară datei de 10.01.2014, iar pârâta nu și-a exprimat acordul și s-a opus modificării acțiunii; în consecință, față de cele reținute, tribunalul a apreciat că intervine sancțiunea decăderii reclamantei din dreptul de a formula o cerere modificatoare, admițând excepția tardivității modificării cererii.

Prin sentința civilă nr. 4738 pronunțată la data de 07.10.2014 în dosarul nr. x/2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, excepția netimbrării și excepția nulității contractului nr. x/14.11.2008, a facturii proformă nr. 49/11.08.2010, a situației de lucrări, precum și cererea de constatare a caducității contractului nr. x/14.11.2008 și de desființare a actelor subsecvente, cererea de constatare a nulității absolute a contractului nr. x/14.11.2008 și actelor subsecvente, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 302.696 Euro în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate la obiectivul D. - Drobeta Turnu Severin și a respins celelalte pretenții și cererea completatoare, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această sentință civilă tribunalul a reținut că excepția autorității de lucru judecat față de încheierea din 22.06.2012 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/2012 cu privire la cererea de ordonanță de plată întemeiată pe O.U.G. nr. 119/2007 nu poate fi primită față de procedura specială prevăzută de această ordonanță în baza căreia se verifică doar îndeplinirea condițiilor prevăzute pentru o astfel de cerere. Soluția este aceeași față de sentința civilă nr. 2970/21.03.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a Civilă în dosar nr. x/2012, având ca obiect procedura insolvenței potrivit Legii nr. 85/2006. Prin urmare, raportat la prezenta cerere supusă examinării, se constată că nu sunt întrunite condițiile privind tripla identitate de părți, obiect, cauză, cum prevede art. 1201 C. civ. (art. 430 C. proc. civ.).

Excepția de netimbrare invocată de reclamantă vizând apărarea pârâtei referitoare la nulitatea invocată pe cale de excepție este considerată neîntemeiată întrucât reprezintă un mijloc de apărare al pârâtei, nulitatea actului juridic poate fi invocată nu numai pe cale de acțiune ori cerere reconvențională, dar și printr-o excepție, de orice parte interesată, în speță, pârâta urmărind a dovedi că nu-i revine obligația de plată pretinsă.

Raporturile contractuale dintre părți derulate în vederea executării proiectului D. Drobeta Turnu Severin au suferit mai multe modificări în timp, sub aspectul mijloacelor financiare, a numărului de obiective ce urmau a se realiza. În acest sens, s-a redus nivelul proiectului în funcție de resursele financiare ale beneficiarului, de situația intervenită ca urmare a înstrăinării unei părți din teren, contractul inițial de execuție lucrări nr. x/10.11.2008 fiind modificat, ulterior, prin contractul nr. x/08.10.2009 și, de asemenea, fiind încheiat un contract nou nr. 6/12.04.2010 și, respectiv contractul nr. x/12.04.2010 privind exclusiv lucrările de construcții clădiri aferente E., fără mențiuni privind zonele de parcare.

Pretențiile reclamantei reprezintă contravaloarea lucrărilor de parcare efectuate pentru o suprafață mai mare decât cea din contractul restrâns susținute în baza contractului nr. x/14.11.2008. Deși pârâta nu contestă executarea lucrărilor suplimentare, are obiecțiuni cu privire la contractul invocat de reclamantă, la factura proformă nr. x/08.08.2010 și factura fiscală nr. x/1.03.2012, la situația de lucrări aferentă (datorită unor inadvertențe privind mențiunile din cuprinsul acesteia, referitoare la indicarea unei alte adrese a pârâtei, alt cont bancar, data încheierii contractului litigios, întocmirii situației de lucrări, numerotarea facturii proforma față de contractul inițial) afirmând că lucrările au fost executate și achitate în baza contractului nr. x/12.04.2010. Această apărare nu se susține din probatoriile administrate, de pildă, comparând valoarea lucrărilor de parcare și platforme raportat la valoarea totală facturată se observă că aceste lucrări reprezintă doar o parte din valoarea facturată. Plățile efectuate reprezintă lucrări executate în baza contractului nr. x/2010, cum se reține și din ultimul înscris depus de pârâtă, nu și lucrări de parcare excedentare efectuate potrivit convenției părților și contestate.

Cererea reclamantei este examinată prin prisma dispozițiilor art. 969 C. civ., astfel cum a fost menționată inițial în cererea introductivă, decăderea referitoare la modificarea ulterioară, potrivit art. 204 C. proc. civ., fiind reținută doar cu privire la temeiul legal suplimentar, art. 1345 C. civ., îmbogățire fără justă cauză. Aceasta se impune întrucât reclamanta și-a precizat doar cererea, constatându-se de tribunal că modificarea nu s-a efectuat în termenul legal numai în condițiile sus arătate. Se reține că execuția lucrărilor a căror contravaloare se pretinde este atestată de înscrisuri însușite de părți (contractul x/2008, situația de lucrări, factura proforma semnată de beneficiar, contracte de subantrepriză, lucrări pentru parcarea E.).

Excepția nulității absolute și a caducității contractului nr. x/2008 și actelor subsecvente menționate vor fi respinse, motivele privind cauza ilicită și falsă nefiind dovedite. Contractul litigios a fost semnat de pârâtă prin reprezentantul legal - administratorul societății care răspunde pentru actele sale, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 și, chiar dacă operațiunile întreprinse de acesta nu au fost aduse la cunoștința acționarilor, actele încheiate în numele societății de administrator intră sub incidența art. 35 din Decretul nr. 31/1954. Prin urmare, vor fi înlăturate apărările pârâtei cu privire la momentul la care a luat cunoștință despre data existenței contractului, și a facturii, la faptul că nu deține originalul contractului, la inadvertența față de contractul anterior, la reconstituirea înscrisurilor în susținerea unei conivențe frauduloase la încheierea actelor întrucât pârâta nu poate invoca propria culpă.

Apărarea pârâtei cu privire la cauza ilicită, falsă a contractului nu este susținută de argumente, probatorii concludente, ca și susținerea privind caducitatea contractului, neputându-se reține că administratorul pârâtei a acționat cu credința greșită că datorează suma, întrucât din înscrisuri, manifestarea de voință exprimată în cadrul adunării generale a asociatului pârâtei, rezultă datoria, recunoașterea acesteia, conform modalității prin care părțile au convenit reglementarea raporturilor juridice, astfel că nu se poate reține ca fiind dovedite motive de nulitate relativă drept sancțiune a anulării actului.

De asemenea, nu se poate reține că este vorba despre un contract întemeiat pe o cauză falsă, din moment ce este vorba de un contract sinalagmatic, ce presupune obligații reciproce ale părților contractante. De altfel, modalitatea de acoperire a creanței pretinse s-a discutat în cadrul adunării generale a asociatului unic al pârâtei din 07.05.2012, ceea ce poate echivala cu recunoașterea datoriei. Apărarea privind data încheierii contractului nu exonerează de plată pârâta, întrucât obligația acestuia era corelativă, reprezentând contraprestația pentru lucrările efectuate indiferent de mijlocul de probă al obligațiilor părților.

Expertiza efectuată a constatat efectuarea lucrărilor, existenta unei situații de lucrări ce atestă executarea, iar față de probatoriul administrat nu se poate dispune anularea acesteia, opinia specialistului desemnat în cauză confirmând-o, plata fiind datorată potrivit documentației tehnice a situației de lucrări însușită de pârâtă.

Excepția de neexecutare invocată de pârâtă nu poate fi primită fiind solicitată doar prin concluziile scrise. Reclamanta solicită contravaloarea lucrărilor executate (nefiind vorba despre lucrări necorespunzătoare cum susține pârâta) în raport cu suprafața construită prin lucrările de parcare efectuate, cum rezultă și din expertiză. Soluția în cauză are în vedere aceste constatări și poziția procesuală a reclamantei față de acestea, o expertiză topografică nefiind cerută de reclamant.

Din coroborarea probelor și susținerile pârâtei din concluziile scrise, în sensul că lucrările sunt incluse în contractul x/2010 ca și lucrări suplimentare a căror plată poate fi cerută doar dacă lucrările sunt aprobate de beneficiar, se apreciază că lucrările executate au fost atestate prin contract ulterior anului 2008, iar neînregistrarea înscrisurilor contestate în evidențele pârâtei este un aspect ce vizează activitatea propriului administrator.

Așadar, analizând întregului material probator, constatările expertizei efectuate, se prezumă că, în cauză, contractul litigios s-a încheiat ulterior datei menționate în scopul reglementării finale a lucrărilor de platformă, parcare și drumuri acces. Contractul cuprinde cantitățile de lucrări pentru realizarea unei platforme din pavele vibropresate, cantități ce nu puteau fi cunoscute și evaluate la data stipulată în contract la un preț forfetar, conform expertizei. Așadar, contractul s-a încheiat în faza finală a execuției lucrărilor pentru a reglementa decontarea unor lucrări executate și necuprinse în contractele existente.

Prin urmare, se rețin întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, obligația pârâtei de a acoperi prejudiciul material suportat de reclamantă, drept consecință a neexecutării întocmai de către pârâtă a convenției părților. Dacă în ce privește debitul principal, cererea reclamantei este considerată întemeiată, nu la fel se poate reține cu privire la cererea de penalități, de vreme ce reclamanta nu a depus un mod de calcul, pentru a permite examinarea, iar pârâtei posibilitatea de a-și formula concret apărarea.

Cererea completatoare privind privilegiul special imobiliar al constructorului, lucrătorului, deși admisibilă conform art. 1737 pct. 4, 5 C. civ. pentru sumele datorate ca preț al construirii, reparării, etc., este considerată neîntemeiată în contextul arătat. Pentru conservarea unui astfel de privilegiu se impune efectuarea formalităților de publicitate, înscrierea procesului-verbal de expertiză prin care să se stabilească valoarea creanței conform art. 1738 C. civ.. O asemenea cerere formulată în instanță cu caracter accesoriu poate fi soluționată în funcție de pronunțarea pe fondul cererii litigioase, astfel că reclamanta poate solicita înscrierea privilegiului în cartea funciară cu respectarea dispozițiilor legale sus menționate.

*

Împotriva acestei sentințe civile au formulat apel atât pârâta S.C. C. S.R.L., cât și reclamanta S.C. A. S.R.L..

*

Fiecare dintre părțile în cauză au formulat, în calitate de intimate, întâmpinare împotriva apelului celeilalte părți, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, pentru susțineri reflectând, sub forma de apărări, mențiunile din propriile motive de apel sau susținând după caz, temeinicia respectiv netemeinicia considerentelor sentinței atacate, cu același conținut fiind formulate și răspunsurile la întâmpinare de către părți.

*

Față de acestea, analizând ansamblul probatoriu administrat în cauză, Curtea a constatat că ambele apeluri sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L., aceasta a solicitat eronat schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii, deși a formulat critici prin motivele de apel numai în ceea ce privește soluția primei instanțe referitoare la pretențiile privind debitul principal și penalitățile de întârziere, iar nu și la ultimul capăt de cerere (din cererea completatoare la acțiunea reclamantei) referitor la constatarea și înscrierea privilegiului special imobiliar.

Nu se constituie într-o critică justificată susținerea apelantei în sensul că în mod greșit instanța de fond s-a raportat, pentru a admite numai în parte pretențiile reclamantei, în mod prioritar la expertiza în construcții, efectuată la judecata în primă instanță, iar nu și la înscrisurile însușite de părți (contractul nr. x/2008, situația de lucrări, etc.). Expertiza în discuție a fost solicitată și încuviințată ca expertiză în construcții, astfel că expertul desemnat nu trebuia să dețină și o specializare topo-cadastrală, iar efectuarea în cauză a unei expertize cu această din urmă specialitate nici nu a fost solicitată de reclamantă. Susținerea unor greșeli de măsurare nu este argumentată în fapt în mod obiectiv de apelantă și, de altfel, nici la nivel probatoriu. În raport cu obiectul acțiunii, referitor la plata contravalorii lucrărilor de pavare executate în baza contractului nr. x/2009, nu se impunea o expertiză topografică vizând întreaga suprafață de parcări și platforme din obiectivul D. Drobeta-Turnu Severin, care implică o situație complexă în fapt și din punct de vedere juridic, în primul rând sub aspectul contractelor încheiate pentru diferite părți din acest obiectiv.

Este întrutotul neîndreptățită susținerea apelantei în sensul că expertiza în construcții întocmită nici nu era necesară, deoarece prin contractul nr. x/14.11.2008 părțile au stabilit un preț forfetar, de 500.325 Euro, insinuându-se că acesta reprezintă în întregime contravaloarea lucrărilor solicitată neavând relevanță suprafața efectivă de pavare realizată și oricum, din coroborarea probelor ar rezulta că suprafața realizată depășește cantitatea prevăzută în contract. Astfel la data menționată a încheierii contractului (2008) după cum indica expertiza, nu se puteau cunoaște și evalua la un preț forfetar cantitățile necesare pentru realizarea platformei din pavele vibropresate. Oricum, nu se justifică în drept ca pentru realizarea numai a unei părți din lucrări reclamanta să încaseze întregul preț stabilit în modalitate forfetară. Contractul părților prevedea realizarea unei suprafețe de pavaj de 10.500 mp din care, în fapt, astfel cum a rezultat din expertiza în construcții, reclamanta a realizat numai 6.350 mp, corespunzător valorii de 302.696 Euro, astfel că tribunalul a admis în mod temeinic și legal acțiunea sub acest aspect numai în limita sumei menționate.

De asemenea, nu pot fi reținute ca fondate nici criticile apelantei în sensul că în mod greșit tribunalul nu a acordat penalitățile de întârziere solicitate. Instanța de fond a respins capătul de cerere respectiv reținând că reclamanta nu a depus un mod de calcul al penalităților pentru cuantumul pretins, necesar într-adevăr pentru concretizarea capătului de cerere și probarea acestuia, inclusiv pentru asigurarea posibilității apărării pârâtei. Mențiunile din acțiune sau cele din încheierea de la termenul de la 30.01.2014 (când însă reclamanta a depus un "calcul penalități contractuale"), reprezintă, așa cum a precizat și apelanta, numai referințe privind modul de aplicare a clauzei penale, ceea ce nu se constituie în mod suficient în modul de calcul a cărei lipsă a fost avută în vedere de tribunal. Calculul penalităților contractuale depus de reclamantă, inclusiv ulterior în apel este apreciat de instanță ca fiind eronat în sine și fără valoare probatorie în sensul existenței obligației pârâtei de plată a penalităților contractuale. Astfel, apelanta indică data de 05.09.2010 pentru începerea curgerii penalităților de întârziere, dar referitor la acest aspect instanța apreciază că nu poate fi avută în vedere ca fiind cert dovedită această dată, atât timp cât, în primul rând, reclamanta nu a urmărit să probeze data certă a încheierii contractului pe care și-a întemeiat pretențiile (ambele părți recunoscând că nu este reală data stipulată în contract, acesta încheindu-se în realitate într-o perioadă începând cu anul 2010), iar factura proformă și fiscală, ca și situația de lucrări prezintă lipsuri (dată, comunicare, etc.) de natură să mărească incertitudinea în privința stabilirii datei de la care obligația de plată a pârâtei privind debitul principal ar fi putut deveni scadentă. Aceasta cu precizarea că, în acest fel, apelanta nu dovedește practic chiar începerea, în condițiile contractului, a curgerii penalităților de întârziere, respectiv nașterea dreptului la pretinderea penalităților. În plus, modul de calcul prezentat de apelantă se fundamentează în mod greșit, așa cum s-a arătat, pe o bază de calcul constând în suma de 500.325 Euro. În contextul în care data încheierii contractului stipulată în cuprinsul acestuia nu este cea reală, iar părțile nu au urmărit să certifice instanței, în plan probatoriu, data reală a încheierii acestuia, putându-se reține numai o prezumție sub acest aspect o dată începând cu anul 2010, cu mențiunea că și prezumția constituie un mijloc de probă, devine evident că în funcție de data prezumată menționată contractului nu îi erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 248/2009 iar nu ale Legii nr. 489/2002, neputându-se limita maximul penalităților la cuantumul sumei în raport cu care ar trebui să fie calculate. În speță, însă, așa cum s-a arătat, apelanta nu a dovedit în concret că în sarcina pârâtei s-ar fi născut obligația de plată a penalităților.

*

În ceea ce privește apelul formulat de apelanta S.C. C. S.R.L., poziția procesuală a acesteia a fost într-adevăr de a susține că lucrările de parcare a căror contravaloare a fost solicitată de reclamantă nu au făcut obiectul executării contractului nr. x/2008, a cărui existență valabilă o contestă de asemenea, ci al contractului nr. x/2010, în raport cu care au și fost achitate. Tribunalul a reținut însă că pârâta nu a contestat executarea lucrărilor sub un alt aspect, în sensul că acestea există în materialitatea lor, au fost efectiv realizate de reclamantă, ceea ce, chiar dacă pârâta ar fi contestat, ar fi contrazis de expertiza efectuată la judecata în primă instanță, care atestă în fapt aspectul în discuție în sensul reținut de prima instanță.

Nu se justifică în realitate nici susținerea apelantei în sensul că tribunalul ar fi calificat lucrările a căror contravaloare a fost solicitată prin acțiunea reclamantei, drept "lucrări suplimentare", în înțelesul aparte avut în vedere pentru termenul utilizat de părți prin contractele încheiate (adică, neprevăzute inițial de părți). De asemenea, nu este îndreptățită nici legătura pe care o face apelanta între lucrările a căror contravaloare o solicită reclamanta în baza contractului nr. x/2008 cu înțelesul menționat și cele "suplimentare" la care se referă încheierea dată la 16.01.2014 de către tribunal.

În mod indiscutabil tribunalul s-a considerat învestit în mod legal cu judecata cererii în forma inițială promovată de reclamantă, având ca obiect contravaloarea lucrărilor efectuate în baza contractului nr. x/2008 și după decăderea reclamantei din dreptul de a-și modifica acțiunea, prin încheierea pronunțată la 16.01.2014. Aceasta rezultă evident din lămuririle solicitate prin aceeași încheiere părților de către tribunal, referitoare la contractul nr. x/2008. De altfel, pentru a dispune decăderea, tribunalul a avut în vedere tardivitatea cererii de modificare prin care s-au invocat "lucrări suplimentare, obiect și cauză diferită". Formularea redată nu este lămuritoare nici în privința delimitării elementelor având caracter modificator și nici în ceea ce privește aspectul la care se raportează diferența constatată. Mențiunea din considerentele sentinței privind decăderea referitor numai "la temeiul legal suplimentar, art. 1345 C. civ., îmbogățirea fără justă cauză" se constituie într-o lămurire necesară din partea instanței care, subordonându-se dreptului instanței de a-și lămuri și din oficiu hotărârile pronunțate, nu poate fi reținută drept inadmisibilă ci trebuie luată în considerare inclusiv de către instanța de apel.

Contrar susținerilor apelantei, tribunalul a stabilit în mod justificat că data încheierii contractului în baza căruia se solicită contravaloarea lucrărilor nu este aceea menționată în cuprinsul acestuia (14.11.2008), ci poate fi numai o dată ulterioară încheierii contractului nr. x/2010. Inclusiv apariția acestui contract se încadrează în situația lipsită de rigoare juridică generată de părți în privința revocării succesive, pe parcursul a 2 ani, a două contracte inițiale, după punerea lor în executare în parte, pentru a se încheia în final contractele nr. x și nr. 7 din 2010, iar motivele pentru care s-a procedat astfel sunt legitime numai în măsura în care sunt afirmate de părți însă numai acestea nu sunt în măsură să justifice recurgerea la revocare în condițiile menționate,ci determină ca aplicarea principiului libertății contractuale să nu fie și transparent în acest caz. În sensul apreciat de tribunal intervin cu caracter de indicii nu numai opinia expertului ci chiar unele afirmații ale ambelor părți, interpretate rațional în raport cu care instanța de fond a reținut în privința datei încheierii contractului în mod justificat prezumția ca mijloc de probă. Deși în mod evident părțile contractante erau acelea în măsură să indice și să probeze data reală a încheierii în fapt a contractului, acestea s-au ferit să aducă în proces lămuririle necesare, iar contestările apelantei în sensul contrafacerii contractului, antedatării sau a conivenței frauduloase au fost de ordin general neimplicând o înscriere în fals, susțineri concrete sau probe utile. Toate acestea converg în sensul că adevărata conivență în proces a intervenit din partea părților contractante în scopul de a nu devoala eventuale abateri de la o necesară disciplină contractuală.

În ceea ce privește rolul instanței, cum menționarea în contract a unei date de încheiere nereale poate fi și rezultatul unei erori materiale iar probele administrate au susținut existența în sine a convenției la care se raportează obiectul acțiunii, stabilirea datei certe a încheierii contractului nu a apărut ca fiind obligatorie pentru aprecierea măsurii în care acțiunea este sau nu temeinică, ci numai efectele contractului astfel cum au fost avute în vedere de către contractanți. În plus, mențiunea unei date anterioare încheierii contractului, pentru motive de genul celui arătat anterior, nu se constituie în mod obligatoriu într-un motiv de nulitate a contractului, astfel că nici reținerea prezumției și, totodată, respingerea excepției nulității contractului de către tribunal nu mai apar ca fiind contradictorii.

Nici reclamanta și nici tribunalul nu au avut în vedere contractul nr. x/2010 ca temei al lucrărilor "suplimentare" în înțelesul dat termenului de către pârâtă, la care s-a făcut referire anterior. Susținerea apelantei în sensul că lucrările a căror contravaloare a fost solicitată de reclamantă au constituit mai întâi obiectul contractului nr. x/2010 în baza căruia au și fost achitate, nu corespunde adevărului. Dincolo de unele mențiuni din contractul respectiv, analizat și de expert, concluzia acestuia din urmă s-a limitat la aprecierea drept confuză a formulărilor sub aspectul în discuție, în condițiile în care exprimarea sub același aspect din contractul nr. x/2006 este clară. În plus instanța apreciază mai plauzibilă, în privința reflectării realității, opinia expertului în raport cu susținerile apelantei, care nu pot fi imparțiale.

În ceea ce privește criticile apelantei referitoare la excepția de neexecutare a contractului de către reclamantă, în condițiile în care este de susținut posibilitatea invocării excepției și în apel, prezintă relevanță măsura în care aceasta este sau nu de apreciat ca întemeiată. Sub acest aspect apelanta susține că reclamanta nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale deoarece nu a realizat decât, parțial, o suprafață de 6.350 mp în loc de 10.500 mp, în raport cu contractul nr. x/2008 și, totodată, în raport cu ansamblul platformelor și parcărilor pe care le aveau de efectuat și în baza celorlalte contracte. Or, chiar și numai pentru obligația îndeplinită parțial, reclamanta este îndreptățită să obțină de la pârâta beneficiar, contravaloarea prestațiilor. Nulitatea contractului nr. x/2008 nu se justifică a fi reținută nici în raport cu o pretinsă încetare a calității de administrator al societății pârâte și implicit a calității de reprezentant legal a semnatarului contractului din partea acestei societăți, deoarece în acest caz, astfel cum a reținut în mod corect și tribunalul, iar apelanta nu a fost în măsură să formuleze în concret o critică, actele încheiate în numele societății de administrator intră sub incidența art. 72 din Legea nr. 31/1990 și respectiv, art. 35 din Decretul nr. 31/1954, în contextul în care în speță calitatea de administrator în discuție a încetat la 31.12.2010. De altfel, apelanta a invocat lipsa calității de administrator a semnatarului în ipoteza încheierii contractului în anul 2012, deși instanța a prezumat încheierea în primul rând la nivelul anului 2010 când încă era îndeplinită calitatea respectivă.

În consecință, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă, prin decizia civilă nr. 850A din 21 mai 2015 a respins apelurile formulate de apelanții S.C. C. S.R.L. și S.C. A. S.R.L. - în faliment prin lichidator B. împotriva sentinței civile nr. 4738 din data de 07.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 850A din 21.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au declarat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator B., cât și pârâta S.C. C. S.R.L., dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriile înregistrate la 11.07.2016 la Curtea de Apel București.

Cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator B. a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În raport de cele două motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă consideră că decizia recurată este legală în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de apel declarată de pârâtă, însă este nelegală în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cele două capete de cerere referitoare la pretențiile reclamantei.

Recurenta-reclamantă arată că prima instanță a admis parțial cererea formulată, reținând că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, acordând efecte și recunoașterii creanței reclamantei. În raport de înscrisurile depuse în susținerea cererii, coroborat cu faptul că factura fiscală nu a fost refuzată la plată și cu faptul că prin contract părțile au prevăzut un preț paușal pentru lucrările care constituie obiectul contractului și nu s-a încheiat un act adițional de diminuare a prețului lucrărilor, reclamanta apreciază că se impune admiterea în întregime a petitului acțiunii.

În continuare, reclamanta face trimitere la proba cu expertiză administrată în cauză, susținând că instanța a achiesat la concluziile acesteia, fără însă a obliga pârâta la plata sumei reținută prin această probă, la care se adaugă TVA, respectiv suma de 375.343 euro.

Din acest punct de vedere, recurenta-reclamantă apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 969 C. civ.

Din punct de vedere al capătului de cerere privind penalitățile de întârziere, de asemenea, se susține, că hotărârea este nelegală, fiind încălcate dispozițiile art. 969 și 43 Codul comercial Instanța de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada nașterii dreptului de a pretinde penalități, iar pe de altă parte nu s-a prezentat un calcul aplicat sumei de 302.696 euro, ci doar sumei de 620.403 euro.

Contractul încheiat între părți cuprinde clauza penală privind plata penalităților în procent de 0,15%, iar suma care constituie penalități putea fi stabilită de către instanță.

O altă critică adusă deciziei recurată se referă la lipsa de rol activ a instanței de apel, care din oficiu, ar fi trebuit să administreze orice probe necesare soluționării cauzei. Recurenta-reclamantă arată că nu a solicitat administrarea unei probe cu expertiză contabilă, având în vedere formula simplă de calcul a acestora.

Pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurată, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecarea cererii de apel, cu privire la suma de 317.707 euro și cu privire la capătul de cerere reprezentat de penalități.

Cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În preambulul cererii de recurs, recurenta-pârâtă prezintă un scurt istoric al cauzei care nu va fi reluat în sinteză de către instanța de recurs.

Față de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă susține că ambele instanțe de fond au încălcat o serie de reguli de procedură.

Prima neregularitate este legată de excepția decăderii reclamantei din dreptul de a-și modifica cererea de chemare în judecată.

Astfel, prin încheierea de ședință din 16.01.2014 pronunțată de instanța de fond, reclamanta a fost decăzută din dreptul de a-și modifica acțiunea în pretenții, prin care a arătat că lucrările solicitate erau lucrări suplimentare efectuate la contractele anterioare. În mod netemeinic și nelegal, instanța de fond, prin sentința civilă pronunțată și-a anulat propria încheiere interlocutorie, decizând că decăderea operează numai cu privire la temeiul legal. Față de această modalitate de soluționare a excepției, instanța de apel nu a motivat decizia atacată.

Explicația instanței de apel cu privire la această excepție, arată recurenta-pârâtă a constatat în clarificarea noțiunii de lucrări suplimentare, iar reținerea instanței de apel în sensul că instanța de fond a soluționat cererea în limitele inițiale este greșită.

În continuarea acestui raționament, recurenta arată că probatoriul administrat trebuia raportat la contractul încheiat în anul 2008, iar pentru lucrări suplimentare, reclamanta trebuia să introducă o acțiune distinctă.

Eroarea de procedură aduce atingere intereselor reclamantei, fiind încălcat astfel dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO.

A doua eroare de procedură criticată de către recurenta-pârâtă se referă la modalitatea în care a fost soluționată excepția nulității contractului nr. x/2008.

În continuare, recurenta-pârâtă prezintă motivele în susținerea contrafacerii contractului litigios, care susține că au fost analizate sumar de către instanța de apel. Se susține că motivele invocate de către pârâtă necesitau o analiză mai amănunțită din partea instanței de apel, fiind necesară o motivare separată față de fondul litigiului. Atât instanța de fond, cât și cea de apel erau ținute să cerceteze anul încheierii contractului, pentru a se constata dacă acesta a fost încheiat în anul mandatului administratorului.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă critică modul de soluționare a excepției de neexecutare a contractului litigios, care a fost invocată, în mod legal, ca o apărare de fond, prin întâmpinare, și nu în faza de concluzii scrise, astfel cum a reținut instanța de fond.

Pe de altă parte, excepția a fost analizată sumar, concluzionând că reclamanta este îndreptățită la plata sumei de bani, chiar fără îndeplinirea lucrărilor.

Recurenta-pârâtă arată că excepția invocată viza contractul nr. x/2008, iar prin modul de soluționare al acesteia instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, aspect ce lipsește de temeinicie hotărârea pronunțată.

Recurenta-pârâtă apreciază greșit raționamentul instanței de apel prin care reține că plata este datorată de beneficiar chiar dacă prestatorul nu și-a respectat obligația de construire a întregii parcări.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta-pârâtă susține că decizia instanței de apel este contradictorie în ceea ce privește argumentele reținute în sprijinul respingerii excepției decăderii.

Din punct de vedere al incidenței dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a soluționat cauza printr-un raționament care încalcă sau nesocotește norme de drept material.

Instanța de apel a reținut greșit atât situația de fapt, cât și relația contractuală derulată între părți.

Pentru stabilirea momentului la care s-au născut obligațiile între părți, instanța trebuia să stabilească data încheierii contractului litigios. Prezumția instanței cu privire la această dată nu este una admisibilă în speță, ceea ce face ca soluția instanței de fond, menținută de către instanța de apel, întemeiată pe prezumție să încalce dispozițiile art. 329 C. proc. civ. și 309 alin. (5) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține în continuare că probatoriul administrat în cauză nu stabilește că parcarea a fost construită conform contractului litigios, atât expertul cât și instanța de fond s-au raportat la contractul nr. x/2010. În esență, se arată că având în vedere că în baza contractului nr. x/2008 nu există niciun document care să ateste că s-ar fi prestat vreo lucrare și că la termenul din 16 ianuarie 2014, intimata a fost decăzută din dreptul de a solicita plata lucrărilor suplimentare, acțiunea de față este nefondată.

Pentru considerente evocate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului.

La 12.09.2016 recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

La 15.09.2016 recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat pe cale de excepție nulitatea recursului declarat de către recurenta-pârâtă, având în vedere invocarea formală a motivelor de casare invocate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 05.10.2016, recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, răspunzând punctual apărărilor formulate prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La 10 februarie 2017, recurenta-pârâtă, a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 23 februarie 2017, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. și de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L.

Analizând cererile de recurs formulate, prin prisma motivelor invocate și a prevederilor legale mai sus-arătate art. 488 pct. 5 și 8 Noul C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acestea sunt fondate, în considerarea argumentelor ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că raportat la poziția procesuală a recurentelor și la temeiurile de drept invocate, precum și la soluția pronunțată în cauză, care vizează buna administrare a justiției, considerentele instanței vor fi comune ambelor recursuri declarate împotriva deciziei. Totodată, față de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, vor fi analizate doar motivele care fundamentează această soluție, urmând ca instanța de apel să aibă în vedere și celelalte critici formulate de către recurente.

Pornind de la obiectul acțiunii reclamantei, Înalta Curte constată că acesta este reprezentat de acțiunea în pretenții prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor efectuate de reclamantă la obiectivul D. în sumă de 620.403 Euro și la plata penalităților de întârziere, până la data plății efective a debitului.

Reclamanta a arătat în susținerea acțiunii că au fost derulate raporturi comerciale între părți, în baza Contractului cadru de execuție lucrări nr. x/14.11.2008.

Prin cerere completatoare, reclamanta a înțeles să solicite să se constate că este titulara privilegiului special imobiliar al constructorului asupra imobilului înscris în cartea funciară, aflat în proprietatea pârâtei.

Prin notele precizatoare depuse la dosarul cauzei la data de 10.01.2014, reclamanta a adus precizări în privința motivării în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, iar Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, prin încheierea din 16.01.2014 a constatat decăderea reclamantei din dreptul de a preciza cererea de chemare în judecată, constatând că prin intermediul acesteia se solicită plata lucrărilor suplimentare în sumă de 12.131.186,08 Euro, care nu își au izvorul în contractul nr. x/2009 și contractul nr. x/2010.

Prin apărările formulate în fața instanței de fond, pârâta S.C. C. S.R.L. a arătat că lucrările de construire parcare a căror plată se solicită fac obiectul Contractului cadru nr. 6/2010 și au fost deja facturate și achitate, niciuna dintre părți nu a executat Contractul cadru nr. x/2008. A mai arătat că întregul preț al lucrărilor efectiv realizate în sumă de 12.131.186,08 Euro plus TVA a fost facturat de reclamantă cu referire exclusiv la Contractul cadru nr. x/2010 și achitată de pârâtă. În legătură cu acest contract, pârâta a invocat nulitatea absolută a Contractului cadru de execuție lucrări nr. x, caducitatea acestuia și nulitatea absolută a facturii proformă nr. 49/2010.

Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței că din probatoriile administrate în cauză a rezultat că plățile efectuate în cauză reprezintă lucrări executate în baza Contractului cadru nr. 6/2010, și nu lucrări excedentare efectuate potrivit convenției părților și contestate de pârâtă.

S-a mai reținut că cererea reclamantei a fost analizată prin prisma dispozițiilor art. 969 C. civ., nefiind încuviințată cererea modificatoare care a vizat lucrările suplimentare solicitate în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Excepția nulității absolute, a caducității contractului cadru nr. 36/2008 au fost respinse de către instanță, care a reținut că lucrările executate au fost atestate prin contract ulterior anului 2008, încheiat pentru a reglementa decontarea unor lucrări executate și necuprinse în contractele existente.

Prin urmare, instanța a apreciat întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel a menținut aceste considerente ale instanței de fond și a reținut că tribunalul a admis în mod temeinic și legal acțiunea în limita sumei menționată în dispozitiv.

Instanța de apel în ceea ce privește apelul pârâtei a reținut în sensul că tribunalul nu a avut în vedere contractul nr. x/2010 ca temei al lucrărilor suplimentare, instanța soluționând pricina în limitele cererii inițiale.

Având în vedere aceste precizări, privind conținutul cererilor formulate în cauză, precum și al considerentelor instanțelor de fond, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt și nu a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Astfel, instanța de fond a examinat cererea de chemare în judecată prin prisma dispozițiilor art. 969 C. civ. și a admis în parte pretențiile reclamantei solicitate în temeiul Contractului cadru nr. 36/2008 încheiat pentru lucrări principale și nu pentru lucrări suplimentare, iar aceste considerente au fost menținute de către instanța de apel.

În altă ordine de idei, instanța de apel nu a verificat poziția procesuală a pârâtei, prin care a susținut că plata lucrărilor suplimentare poate fi cerută doar dacă lucrările sunt aprobate de beneficiar, legalitatea acestui raport juridic ținând de necesitatea existenței unui proces-verbal de recepție finală.

Principala apărare a pârâtei a constat în faptul că singurul contract valabil încheiat între părți a fost Contractul cadru 6/2010, pentru care existau documente și date concrete care să ateste executarea lucrărilor.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că se impune casarea hotărârii recurate, prin prisma motivelor de nelegalitate reglementate de textul de lege sus menționat, reținând în acest sens, că instanța de apel a încălcat regulile de procedură cu privire la judecarea excepției de tardivitate a modificării cererii precizatoare.

Pornind de la temeiul pe care s-a bazat acțiunea reclamantei, respectiv dispozițiile care reglementează puterea de lege a convențiilor legal încheiate și de prejudiciul solicitat care a constat în contravaloarea lucrărilor principale executate în temeiul Contractului cadru nr. 36/2008, Înalta Curte constată că instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material reprezentate de art. 969 C. civ., fără a avea în vedere încheierea din 16.01.2014 a Tribunalului București, prin care a fost decăzută reclamanta din dreptul de a modifica acțiunea și de a solicita cheltuieli suplimentare în temeiul dispozițiilor art. 1345 C. civ.

Prioritar, analiza pretențiilor deduse judecății trebuia să pornească de la temeiul pe care s-a bazat acțiunea reclamantei și de la tipul de răspundere indicat în cerere, instanța trecând peste acest aspect și procedând la judecarea litigiului pe fond, pentru a verifica lucrările principale, deși reclamanta precizase că acestea erau suplimentare.

Întrucât tipul de răspundere, precum și temeiul la care s-a raportat instanța de apel nu este clar exprimat în hotărârea atacată, și constatând că apreciind asupra fondului cauzei, cu luarea în considerare a concluziilor raportului de expertiză care a reținut că pretențiile reclamantei reprezintă lucrări executate și necuprinse în contractele existente, instanța de recurs nu poate proceda ea însăși la examinarea acestor critici, față de dispozițiile art. 496 alin. (1) teza I și art. 496 alin. (2) C. proc. civ. motiv pentru care se impune casarea sentinței recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va lămuri raportul juridic dedus judecății și va stabili natura lucrărilor solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, cu luarea în considerare a apărărilor pârâtei, fiind principale sau suplimentare.

Înalta Curte constată de asemenea fondată critica recurentei-pârâte subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin prisma căreia s-au invocat ipoteza vizând motivarea contradictorie a deciziei recurată.

Astfel, instanța de apel a achiesat concluziilor expertizei efectuate în cauză, care a reținut că lucrările invocate fac obiectul Contractului cadru nr. 6/2010, ceea ce înseamnă că instanța a obligat pârâta la plata sumei de bani în temeiul Contractului nr. x/2010 și nu în baza Contractului x/2008.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 coroborat cu prevederile art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. și de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 850A din 21 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2017.