ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1246/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 21 iunie 2007, reclamanta SCM E. a chemat în judecată pârâtele Primăria Municipiului București și SC A.Z.V. SRL solicitând să se constate nulitatea contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte asupra imobilului din București, sector 3. Prin sentința civilă nr. 6402 din 8 octombrie 2007, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Prin sentința comercială nr. 6337 din 14 mai 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SCM E., cu sediul în București, sector 5, împotriva pârâtelor Primăria Municipiului București, cu sediul în sector 5 și SC A.Z.V.

SRL, cu sediul în București, sector 1. Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Între I. Vitan în calitate de locator și Cooperativa Î.M. (actuala SCM E.), în calitate de locatar, a intervenit contractul de închiriere din 18 octombrie 1973 având ca obiect spațiul situat în București, sector 3. Între reclamanta SCM E., în calitate de asociant, și pârâta SC A.Z.V. SRL, în calitate de asociat s-a încheiat contractul de asociere în participațiune din 15 martie 2005 prin care SCM E. a transmis către pârâtă folosința spațiului comercial din București, sector 3. Prin nota de constatare din 8 august 2005, inspectorii Primăriei Municipiului București au constatat că spațiul comercial este ocupat de SC A.Z.V.

SRL, în baza contractului de asociere în participațiune din 15 martie 2005 încheiat cu SCM E. La data de 24 aprilie 1997 între Municipiul București, în calitate de locator și SC A.Z.V. SRL, în calitate de locatar a intervenit contractul de închiriere autentificat, având ca obiect același spațiu comercial. Dispoziția Primarului General al Municipiului București din 1 august 2002 a modificat Dispoziția Primarului General al Municipiului București din 11 iulie 2002, prevăzând că A.F.I.

are obligația de a constata rezilierea de drept a contractelor de închiriere care au ca obiect spațiile cu altă destinație decât cea de locuință aflate în administrarea Primăriei, în cazul în care spațiile sunt utilizate total sau parțial de agenți economici, alții decât titularii de contract, în baza unor contracte de asociere, colaborare, locație de gestiune, etc. Reclamanta nu a precizat ce normă juridică a fost încălcată de cele două pârâte prin încheierea contractului de închiriere contestat. Reclamanta a precizat că propriul său contract de închiriere, încheiat în 1973 nu a încetat, nu a fost reziliat sau declarat nul, iar Primăria Municipiului București nu și-a exprimat intenția de a-l denunța.

Tribunalul a reținut că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei Primăria Municipiului București la executarea obligației contractuale, ci a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de închiriere încheiat de Primărie cu pârâta SC A.Z.V. SRL. De asemenea nu a fost precizată în concret norma legală de ordine publică încălcată de cele două părți la încheierea contractului și nici scopul ilicit pe care părțile l-au urmărit la încheierea contractului. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 492 din 31 octombrie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SCM E. București împotriva sentinței comerciale nr. 6337 din data de 14 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 38639/3/2007, în contradictoriu cu intimatele Primăria Municipiului București, prin Primarul General, și SC A.Z.V.

SRL București. Instanța de apel a reținut că nu s-a indicat norma juridică imperativă încălcată la încheierea actului de închiriere subsecvent, nedovedindu-se fraudarea legii de către cele două pârâte, iar dispozițiile art. 969 C. civ. nu pot fi reținute ca temei juridic al fraudei la lege, întrucât norma legală menționată nu protejează un interes public, astfel încât încălcarea acesteia să atragă sancțiunea nulității absolute, ci protejează interesul individual al părților contractante, consfințind principiul conform căruia contractul are putere de lege între părțile contractante. Prin cererea de recurs formulată, reclamanta SCM E. București a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că actul juridic, contractul de închiriere încheiat între SCM E. și Primăria Municipiului București este în vigoare și în prezent.

Cu toate acestea, la data de 24 aprilie 2007, Primăria Municipiului București încheie cu pârâta SC A.Z.V. SRL contractul de închiriere autentificat din 24 aprilie 1997. Acest contract s-a încheiat prin frauda legii, motiv de nulitate absolută. Frauda la lege constă tocmai în faptul că prin acest contract s-au încălcat dispoziții imperative prevăzute de art. 1429 – art. 1439 C. civ. Se susține că normele imperative privitoare la locațiune sunt norme de interes public, nu de interes individual, astfel cum greșit a reținut instanța de apel. Temeiul de drept indicat de recurentă îl constituie art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata SC A.Z.V. SRL București, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât decizia recurată este temeinică și legală.

Intimata Primăria Municipiului București, prin Primar, nu a formulat întâmpinare în conformitate cu prevederile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. și nu au fost depuse înscrisuri de către părți potrivit art. 305 C. proc. civ. Recursul nu este fondat. Înalta Curte analizând hotărârea în raport de motivul invocat de recurentă, de actele dosarului și de dispozițiile legale incidente constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită situația prevăzută de dispoziția invocată. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. duce la modificarea sau casarea hotărârii, atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Potrivit temeiului de drept pe care și-a întemeiat recursul SCM E. București rezultă că motivul de nelegalitate privește controlul legalității deciziei pronunțate de instanța de apel și nu judecata fondului, întrucât recurenta nu se poate prevala de o analiză a susținerilor referitoare la netemeinicia deciziei recurate, beneficiind deja de căi devolutive pentru cercetarea probelor și stabilirea situației de fapt în concordanță cu acestea. Înalta Curte analizând decizia recurată sub aspectul legalității constată că ambele instanțe au reținut corect că recurenta - reclamantă nu a precizat în mod concret care este norma legală de ordine publică încălcată de părți la încheierea contractului și nici scopul ilicit pe care părțile l-au urmărit la încheierea acestuia.

Nulitatea absolută, ca sancțiune de drept civil, vizează desființarea actului juridic încheiat cu nerespectarea unei norme juridice imperative, care protejează un interes public. Întrucât prin acțiunea formulată recurenta - reclamantă a solicitat constatarea nulității absolute a actului subsecvent pe motiv că actul inițial era încă în vigoare, ambele instanțe au apreciat temeinic și legal că nu s-a indicat norma juridică imperativă încălcată la încheierea actului de închiriere subsecvent, nedovedindu-se fraudarea legii de către cele două pârâte. Invocarea de către recurenta - reclamantă a dispozițiilor art. 969 C. civ.

care consacră principiul pacta sunt servanda, nu poate fi reținut ca temei juridic al acțiunii în constatarea nulității absolute, întrucât sancțiunea legală pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, în speță, a obligației de a-i asigura chiriașului liniștita folosință a spațiului închiriat, nu este nulitatea absolută a actului de închiriere subsecvent, ci rezilierea contractului de închiriere pentru neexecutarea culpabilă cu obligarea debitoarei la plata de despăgubiri sau acțiunea în justiție pentru executarea obligațiilor asumate prin contractul de închiriere care acoperă opțiunea creditorului pentru executarea contractului. De asemenea, dispozițiile art. 969 C. civ. nu pot fi reținute ca temei juridic al fraudei la lege, întrucât acestea nu protejează un interes public, ci consfințesc principiul potrivit căruia contractul are putere de lege între părțile contractante.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanta SCM E. București împotriva deciziei nr. 492 din 31 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SCM E. București împotriva deciziei nr. 492 din 31 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2009.